Lâng-a leilor grădină regele Francisc aşteaptă,

Ca să vază cum s-o-ncinge între fiare lupta dreaptă.

Împrejur cei mari ai ţării şi ai sfatului s-adună.

Pe balconul nalt se-nşiră dame-n veselă cunună.

Regele dă semn cu mâna, sare-o poartă din ţâţâne

Şi un leu iese în faţă, cumpătat, cu pasuri line,

Mult se uită împrejuru-i, cască lung, şi a lui coamă

Scuturând-o, îşi întinde muşchii şi s-aşează jos.

Regele un semn mai face, se deschide-o altă poartă

Şi dintr-însa se repede

C-un sălbatec salt un tigru, care când pe leu îl vede

Muge tare,

Coada roată o-nvârteşte,

Scoate limba,

Sperios însă pe leu într-un cerc îl ocoleşte,

Sforăie înverşunat,

Apoi mormăind se-ntinde

Lângă el.

Regele mai face-un semn,

Şi pe două porţi deschise

Se azvârl doi leoparzi,

Ce cu poftă inimoasă de-a lupta se şi aruncă

Peste tigru.

Dar acesta îi apucă în cumplitele lui gheare ­

Leul muge,

Se ridică în picioare,

Fiarele se-nfiorează,

Şi-mprejur, arzând de dorul de-a se sfâşia-ntre ele,

Se aşează.

O frumoasă mână scapă de pe margine de-altan

O mănuşă, drept la mijloc, între tigru şi-ntre leu;

Iară dama, Cunigunda, zise-atunci, bătându-şi Joc,

Cavalerului Delorges:

,,Dac-amorul ţi-e fierbinte cum te juri în orice oară,

Să te văz,

Mergi, mănuşa de-mi ridică!"

Cavaleru-aleargă, iute se coboară

În grozava prejmuire, calcă sigur, fără frică,

Din mijlocu-acelor monştri,

Cu-a lui degete-ndrăzneţe el mănuşa de-o ridică.

Cu mirare şi cu groază

Damele şi cavalerii l-au privit,

Însă foarte liniştit

El mănuşa o aduce înapoi.

De-a lui laudă răsună orice gură,

Cunigunda îl priveşte cu o gingaşă căldură,

Ce-i promite că norocu-i e aproape. ­

Dar mănuşa el în faţă i-o aruncă:

,,Doamna mea, o mulţămire ca aceasta n-o mai voi!"

Şi-o lăsă numaidecât.

(Schalk Bibliothek, Heft 5, Leipzig, 1881)