Ce lumină-i şi ce vorbe
Jos sub grinzile colibii?
Marta mânuie cociorbe,
Iar Maria toacă hribii,
Iar ciobanu-şi pune gluga,
Mai îndrugă câte-ndrugă,
Iese-n noaptea cu scântei
Ş-o tuli urât de fugă,
Parcă-i dracul în călcăi.

Iar la colţul marei vetre
Stau pe laiţi, lângă spuze,
Un moşneag şi trei cumetre, ­
Povestesc mişcând din buze.
Tinerica puica naşa
Prejmuieşte tot pe moaşa,
Pe când spală la un blid,
Iar bătrâna gată faşa
Şi cumetrele se râd.

­ Măi ciobane ortomane,
Unde-mi mergi aşa pe frig?
­ Da la râşniţă la Dane
Şi la borş la Pipirig;
Ce era să spun? Iac-asta,
Mi-a făcut băiet nevasta,
Nu vă fie cu bănat.
Să-mi veniţi şi dumneavoastră
Că ş-aşa-mi sunteţi din sat.

L-a spălatu-l, pieptănatu-l,
La botez l-a dus pe micul,
La icoane l-a-nchinatu-l,
Un diac citi tipicul;
Când pe el veni botezul
Îi trecu auzul, văzul,
Nici că-i pasă lui săracul,
Că nanaşa spune crezul
Şi se leapădă de dracul.

Că el strigă şi se strâmbă
Parc-ar fi pe o frigare.
Duhul sfânt în chip de limbă
I-a ieşit pe gur-afară.
Unii află cum că nasu
E cam strâmb, ca şi la tat-so,
Şi că-şi samănă cu soiul.
Dar pe când cu toţi au ras-o
Se-mprăştie tărăboiul.

Nins luceşte câmpul, teiul,
Şi trosneşte cărăruşa,
Când se-ntorc şi văd bordeiul
Şi deschide Muşa uşa.
Când îşi pun copilu-n leagăn,
C-un picior încet îl leagăn
La lumina din surcică
Şi o vorbă de-alta leagă-n
Planuri mari pe gâza mică.

Dar deodată din părete
Ies ursite ca pe-o poartă,
Flori albastre au în plete,
Câte-o stea în frunte poartă.
Şi de-o tainică lumină
Toată casa este plină
Ce din ochii lor porni.
Peste leagănu-i se-nclină
Şi-ncepură a-l meni:

­ Ca şi leii să fii tare
Şi frumos ca primăvara,
Să fii gingaş ca o floare,
Luminos ca luna sara;
Şi iubit să fii de lume,
S-ai averi şi mare nume,
Să te faci chiar împărat
Şi să-ţi meargă astfel cum e
La ficiori din basme dat.

Zise-atunci duioasa mamă:
­ Mulţămesc de câte-ascult,
Dară mulţi i-or fi de samă
Ş-or avea atât de mult.
Lui să-i daţi ce din mulţime
N-a putut să aibă nime,
Şi nespus şi fără rost ­
Ş-atunci zâne din nălţime
Vă sărut piciorul vost.

Zise-atunci, din ele una:
­ De-a doreşti cu dinadinsul,
Fie-i dat cu totdeuna
El să simt-adânc într-însul
Dorul după ce-i mai mare
N-astă lume trecătoare,
După ce-i desăvârşit
Şi să-şi vadă la picioare
Acest dar nepreţuit.

Ele pier. Iară băietul
A crescut cum l-a menitu-l,
Se făcu frumos cu-ncetul,
Cine-l vede l-a-ndrăgitu-l.
Şi deşi ca leul tare,
Era gingaş ca o floare
Şi isteţ era cu duhul,
Cum a toate-s ştiutoare
Doară luna şi văzduhul.

Într-o zi văzu pe-o rablă
Un tobaş ce lumea cheamă,
Cu musteaţa ca o greablă
Şi c-o trâmbiţă de-alamă:
­ Împăratul preanălţatul
M-a trimis s-adun tot satul,
Să dau ştire tuturor
Că el caută în latul
Lumii-aceştei pe-un ficior,

Ce din toţi va fi mai tare,
Mai frumos şi mai cuminte.
Deci vă strângeţi mic şi mare
Şi să ţineţi bine minte...
Căci se poate, cine ştie,
Ca la voi prin sat să fie
Voinicel a-i fi pe plac,
Să-i dea fata de soţie.
Cât v-am spus-o, iaca tac.

Abia el sfârşi s-audă,
De la sat ia ziua bună,
Nu-i păsa de drum şi trudă,
Căci mereu părea că-i sună
Vestea mândră în ureche,
Ca şi o poveste veche.
Ş-a pornit în toiul lui,
Năzdrăvan într-o ureche
Ca feciorul nimărui.

Şi la curtea-mpărătească
A ajuns într-un târziu
Ş-apăsă pe frunte casca,
Şterge păru-i auriu,
Intră-n curte. Sumedenii
De voinici, boieri, rudenii
Se-nchinau fetei bălane,
Precum oamenii la denii
Bat metănii la icoane.

Ea se uită tot în laturi,
Se închină şi suspină
Când cu zâmbet, când cu sfaturi,
Când cu-a ochilor lumină;
Cum prin şiruri ea colindă
Se uita într-o oglindă
Cu un aer curios,
Ce-i menită ca să prindă
Chipul celui mai frumos.

Din oglindă ea nu vede
Decât vecinic chipul ei,
Dar deodată, mai nu crede,
Ce văzură ochii săi?
În oglinda fermecată,
Dintr-o negură s-arată,
Ca-ntr-un vis frumos în somn,
O figură minunată
Într-o mantie de domn.

Ea mai face-o dat-ocolul
Adunării...-i pare cum că
Într-un colţ ea vede solul
Frumuseţei, ce-şi aruncă
Ochii trişti, numai văpaie.
­ Nu ştiu cum o să vă paie,
Zise ea, zâmbind voios,
Roşă-n faţa ei bălaie,
Dar acela-i mai frumos.

Când cu degetul l-arată,
Toţi la el şi-ndreaptă, ochii,
Şi mulţi pinteni zurăiră
Şi foşniră multe rochii ­
Şi din bolta de fereastră,
În armura lui albastră,
El apare lin din unghi
Şi la fata cea măiastră
El îşi pleacă un genunchi.

­ Nici nu ai de ce să stărui,
Zise ea cu ochi-n vis,
Bucuros mâna ţi-o dărui,
Căci în suflet te-am închis,
Şi-a ei mână preafrumoasă,
Fină, dulce, ea şi-o lasă
Pe-a lui creştet adorat,
El la gură-i o apasă
Ş-o sărută înfocat.

Iată, vine şi-mpăratu-i,
Ce zâmbea cu mutră hâtră,
El la mers cam legănatu-i
Şi pe capu-i poartă mitră,
Poart-un schiptru ş-alt nimică,
Ca şi craiul cel de pică,
Ş-aurit veşmântul său;
Cine-l vede stă să-i zică
Că-i vlădica din Hârlău.

­ Am avut un om al casei,
Zise dânsul, un ciocoi,
A murit, şi anul azi-i
S-a făcut din el moroi.
De-unde-mi aprindea ciubucul,
Se apucă, bată-l cucul,
Ca să-mi strice-mpărăţia ­
Şi nu pot ca să-l apucu-l,
Ori să-i stric fărmăcăria.

Fierul, aurul, tombacul,
Ardă-l focul să mi-l ardă,
L-a strâns tot şi, ştie dracul,
A făcut din ele-o bardă;
Iar din codri, huci, poiene
Şi din alte buruiene
A făcut num-un copac.
Cin se simte mai cu vene
Să li vie-ăstor de hac?

Şi cu toţi se duc de-a valma,
Văd, se miră, nici se-ncearcă,
Dar Miron ia barda-n palmă
Şi copaciul mi-l încarcă,
Pân- ce vede că se-nclină,
Scârţâind din rădăcină ­
Ş-a cioplit din el ţăruş,
Pe-a moroiului ţărână
El l-a-nfipt adânc acuşi.

De-atunci farmecu-ncetează.
Codri cresc şi fierul iar e.
Împăratul cuvântează:
­ Ăst voinic e cel mai tare.
Un bătrân răspunse: ­ Bine,
Spune-mi, tinere, pe cine
Fata are-acum în minte?
­ Ea gândeşte-acum la mine.
­ Ha! acesta-i mai cuminte!

Şi să cânte strana prinde:
­ Este tare, este tare,
Şi cuminte, şi cuminte,
Ş-arătos la arătare.
Scărpinându-se la ceafă,
Împăratul c-o garafă
A venit şi c-un sângeap
Şi, împlându-l, zice: ­ Ia fă
De mi-l toarnă peste cap!

Şi acu să-mi faci hatârul
Să-mi iei fata-n însoţire;
Ştiu că ai să fii catârul
Peste nazuri, fasolire,
Ba să poate să te-adoarne
Cu frumos proţap de coarne
Şi să-ţi puie şi urechi.
Cine poate s-o întoarne
Când aşa-i menit din vechi?

Că, să vezi, şi-mpărăteasa...
De... atâta-ţi spun acuma,
Taci, da ochi-ţi ai de pază,
Că ce-i fata, ce-i şi muma!
E şi-un alt metod, ţi-l sfătui,
Să taci molcom, să îngădui,
Fă-te că nici ştii... n-ai treabă,
Tu să-i faci frumos tabietu-i
Şi-ncolo să-ţi vezi de treabă.

Deci Miron o ia de mână
Ş-o arată pe la oaspeţi,
Cu-a ei ochi numai lumină,
Cu obrajii fragii proaspeţi.
Ş-au pornit frumoasă nuntă
De sărea până şi ciunta,
Şi ologi-şi făceau grabă,
Şi moşneag juca mărunta,
Curtenind pe lângă babă.

Dar deşi ferice încă,
Totuşi el în pieptul lui
O dorinţă are-adâncă,
Neştiută decât lui,
Dorul după ce-i mai mare
N-astă lume trecătoare,
După ce-i desăvârşit,
Şi tot sufletul îl doare
După cum a fost menit.

Şi pe toţi el îi întreabă
Dacă ştiu cumva în lume
Astă tainică podoabă,
Ăst odor fără de nume.
Dar pe cine-ntreabă tace,
Cui prin minte-i poate trece?
Numai cântăreţul orb
Spune-n treacăt cum că asta
E frumoasa fără corp.

El i-a spus că-n vremi denante
Auzi duioasă veste,
Că-n castel de diamante
Cea mai mândră fată este;
Ochi de-albastru întuneric,
Ce lucesc adânc, himeric,
Ca d-iubire două basme;
Dară corpul ei eteric,
Nesimţit, ca de fantasme.

,,De vei merge în ajunul
Mult senin din Anul nou,
Pe când cerul se deschide
La a lumilor ecou,
Atunci ea vine asemeni
Printre stâncele de cremeni,
Lângă lacul de smarald,
Ca să-şi scalde sânii gemeni
Unde zânele se scald!"

El plecă atunci în lume
Şi nevasta-n lacrimi lasă,
Cu un dor fără de nume
Uită ţară, rude, casă.
Cum trecu numai Crăciunul,
El pe cal a pus presunul
Şi s-a dus la lacu-n vrajă,
Unde aşteptând ajunul
De-Anul nou el sta de strajă.

Şi din trestia plecată
El privea la apa fină,
Cu oglinda-i nemişcată
Strălucind sub luna plină.
Deşi ştii că apa-i moale,
Totuşi, placa-i de cristale
Parc-ar fi încremenit.
Nencreţite, plane, pale,
Viorii au adormit.

Rădăcinile în pături
Sub pământ s-a-ntreţesut
Şi pornesc în mii de lături
Flori frumoase la văzut.
Colo-n snopi, colo câte-una,
Colo-n fire se-mpreună,
Îndoite într-un trunchi;
Ici o pajişte într-una,
Iar dincolo un mănunchi.

Roşi şi vineţi, albi-s snopii
Cei de flori strălucitoare,
Picuraţi, îşi scutur stropii,
Ce lucesc mărgăritare.
Pe cărarea-abia îmblată
Pintre iarba înfoiată,
Trece-un mândru chip de zână,
Cu-arătare fermecată
Şi privire bândă, lină.

Şi pe ea o haină fină,
Ţesătură străvezie,
Ca o brumă diamantină,
Ce în creţuri se-mprăştie.
Se lipeşte sclipitoare
De duioasa-i arătare,
Ce-n mişcările-i o tradă,
Se strevăd a ei picioare,
Sâni şi umeri de zăpadă.

Inocentă-i e zâmbirea-i,
Îngerească, tristă, lină,
Diamante în privirea-i
Ş-au topit a lor lumină.
Peste-a apei dalbă placă
Ea acum zâmbind se pleacă,
S-uită-n fundu-i luminos
Şi în lună îşi dizbracă
Corpul ei aşa frumos.

Luna parcă se roşeşte
De amor şi de mirare,
Numai lacul o priveşte,
Rămâind în nemişcare.
Este albă ca zăpada,
Iară păru-i stă să cadă
La călcâiu-i rotunzit,
Cine oare-ar fi s-o vadă,
Să nu moară de-ndrăgit?

Dar deşi pe noaptea toată
Peste lanuri luna tace,
Arătarea-i luminată
Nici o umbră ea nu face,
Cu-ntuneric nu încarcă;
Întinzând piciorul, parcă
Lacul cel de farmec prins
Cu-a lui vârf întâi îl cearcă,
Pân- se lasă dinadins

Şi încet păşeşte-n apă.
Ochiul ei s-aprinde, cere,
Iară buzele-i se crapă
De o stranie plăcere;
Totuşi, valul nu se taie
Cercuind apa bălaie
Ci-o încunjură frumoasă
Ş-o îmbracă cu văpaie
În lucire scânteioasă.

Şi deşi în lac înoată,
El nu mişcă, nici se-ncreaţă,
Ca o floare-i aninată
De oglinda cea măreaţă.
El din trestii o priveşte,
Nici se mişcă,...-ncremeneşte
L-arătarea ei cea crudă.
Şi când lacul părăseşte
Pe-al ei corp ea tot nu-i udă.

Ea s-a dus. Dar el rămas-a
În adânc rănit de dânsa,
Uită lumea, uită casa,
Îmblă drumurile-ntinsă.
Ea îi pare că-i mai mare
N-astă lume trecătoare,
Că-i ceva desăvârşit
Şi să vadă la picioare
Acest dar nepreţuit.

Toamna vine şi prin lunce
Frunza cade rânduri, rânduri,
Adâncit îmbla atunce
El în grijă şi pe gânduri;
El purta în gându-i nurii,
Ochii mari, zâmbirea gurei,
Şi îmblând prin codrii mari,
El văzu Mama-pădurei
Rătăcind pintre stejari.

El durerea lui ş-o spune
Şi că trebuie să moară
De n-a prinde-acea minune,
Acea tainică fecioară.
­ Ea, îi zise-atunci bătrâna,
Locuieşte ca o zână
În palat de diamante,
Mai frumoasă, mai senină
Dintre toate celelante.

Tu palatu-i vei ajunge
De vei merge, fără însă
Să gândeşti la alta-n lume
Cât la dânsa,-n veci la dânsa;
De-o ajungi fără de veste,
Ea atunce astfel este
Ca şi când ar fi a ta;
Căci ea face tot ce peste
Dânsa ca să treacă-ai vrea.

El a mers, a mers într-una,
Făr- de drum, de-orice să-i pese,
Când pe vârfuri trece luna
El văzu prin lunci alese
Un palat lucind departe,
Ce luceşte parc-ar arde.
El intră pe scări de-oglindă
Şi prin salele deşarte
Pe covoarăle din tindă.

Şi-n lumina blândei lune
El văzu frumoasa fată,
Dulce, mândră, o minune,
De fereastă rezimată.
El la ea genunchi-şi pleacă:
­ Ca amorul meu să-ţi placă,
Părăsii părinţi şi ţară.
Ea tăcea... privirea-i sacă,
Faţa rece, ca de ceară.

,,Ah, gândi el, cum nu-i bună,
Cum nu zici: Bine-ai venit!"
Atunci ea zâmbi în lună
Şi şopti: ­ Bine-ai venit!
Şi-n palat atunci s-aprinse
Mii lumini sclipind ca ninse;
Ea-l luă de braţ şi-l duse
Pintre salele întinse
Şi la mândre mese puse.

Ei cinară-n mândre muzici,
Cu de aur vase, linguri,
Beat de-amor el spuse: ­ Nu zici,
Scumpo, să ne lase singuri?
Şi lumini se sting de sine,
A cântărilor suspine
Dispărură rânduri-rânduri,
Ei rămân cu dulce bine
Şi înşiră mândre gânduri...

­ Ah, iubito, zise dânsul,
Cum nu simţi focul ce-l simt?
Şi pe ea o-apucă plânsul,
Parcă pieptu-i este strimt
De-a ei patimă-nfocată.
Ea plângea, râdea deodată,
Cu-a ei buze dulci şi coapte
N-întuneric parcă-l cată,
Îmbătat de-amor şi noapte.

­ Ah, îi zice el cu dorul,
Lasă-ţi haina ta regală, ­
Gol în ochi-ţi văd amorul,
Ah, arată-mi-te goală.
Atunci ea roşind se pleacă
Şi sta piepţii să-şi disfacă
Şi din sponci desprinde haina
Şi în lună se dezbracă,
Dezvelind taină cu taină.

Ce frumoasă-i... Umed-albă,
Neted-dulce zugrăvit,
De pe sâni rotunzi o salbă
Ea în urmă a zvârlit,
Şi se plimbă pe covoare
Moi cu micele-i picioare,
Păru-i curge la călcâie,
Iară luna zâmbitoare,
Poleind-o, o mângâie.

La picioare-i el s-aruncă,
Lângă el să vie-o roagă,
Ea s-aşează dulce, pruncă,
Lângă el în mândră şagă,
Şi el braţele şi-ntinde,
Rumeneşte şi s-aprinde,
Pe când ochii lui o sorb,
Dar nimic în braţ nu prinde ­
Căci frumoasa-i fără corp.

,,Ah, gândi el cu turbare,
Tremurând învăpăiet,
Dulce zână, cum nu are
Corp frumos, precum o văd!"
­ Asta n-o pot, că ce pipăi,
Numărul vieţii o pripă-i,
Trecător, de unde-un şopot
Şi fiinţa lor o clipă-i,
Eu eternă sunt şi n-o pot!

El îşi scurge toată viaţa
Într-un chin, în nedormire,
Vecinic o avea în faţă
Blândă, dulce, în zâmbire,
Vecinic tinde a lui mână
Dup-imaginea-i divină,
Vrea s-o strângă, s-o omoare,
Dar deşi de nuri e plină,
Totuşi umbră-i ca din soare.

De dorinţa lui aprinsă,
Ce-a rămas neîmplinită,
El un an trăi la dânsa
Cu viaţa-i mistuită;
Dar pierind chiar din picioare,
Pierzând mintea care-l doare,
Dup-un an se-ntoarce iară
L-a lui casă râzătoare
Şi la dulcea-i nevestioară.

Dară vai! cum îi părură
De urâte toate cele.
Nimic ochiul nu-i mai fură,
Nici simţirea lui în jele,
Toate-i par urâte, sure,
Într-un chip, într-o măsură,
Închircite şi de rând,
Şi nimic nu-i de măsura
Celor ce avea în gând.

Trist, retras, rănit de moarte,
S-ar fi-ntors l-acea frumseţă,
Dar ştia ce crudă soarte
Are-eterna-i tinereţă.
Lângezind în gând şi-n fire,
În muri trişti de mânăstire
Ş-a închis chipu-i pierit,
Ş-adâncit în amintire
Şi-n amor, el a murit.