Badea Stănică se purta alene prin ogorul stăpînului său şi azvîrlea din cînd în cînd din traistă cîte-o mînă de popuşoi. Şi ca să-i mai treacă de cele aleanuri, Stănică cînta cît îl ţinea gîtlejul, cam aşa:

                Frunză verde porumbrică,

                De boier n-am nici o frică !

                Frunză verde scînteioară,

                Cînd m-oi duce eu la moară,

                Fie bine, fie rău,

                N-o să cred pe Dumnezeu !

                Ş-apoi, frunzuţa de linte,

                Iapa mea îi mai cuminte

                Decît moş popa Arvinte !

Şi cîntecele ieste, după ce le zicea o dată, le mai zicea încă o dată, ş-apoi iar, ş-apoi iarăşi, şi tot aşa de dimineaţă, de pe la cîntători, şi pînă noaptea, ce închidea ochii.

Într-o zi se întîmplă ca boierul Mihăluş, stăpînul lui badea Stănică, să meargă prin ţarina lui, ca să-şi mai vadă de sămănături. Şi iaca, deodată, că aude cîntînd înaintea lui pe ţăranul cela cîntecele ce vi le-am spus.

Stă boierul deodată pe loc şi se gîndeşte:

— Măi, ce să însemneze vorbele acestea ale ţăranului ? De ce nu se teme el de mine şi nu crede nici pe Dumnezeu ? Ş-apoi mai zice că iapa lui îi mai cuminte decît popa Arvinte ?

Tace boierul şi se duce acasă. Acolea pune să-i pregătească un harapnic, ştii colea, de să rupă bucăţica unde a lovi; ş-apoi trimite de aduce pe badea Stănică la curte.

Cînd ajunge Stănică la cerdac, iese cuconul Mihăluş înainte şi începe a mi ţi-l lua la dopros.

— Ian ascultă, mă mogîrlane ! Da ce cîntece cîntai tu azi-dimineaţă pe lan, de se răsuna în toate părţile, mă ? Ce cuvinte boscorodeai tu acolo, mă ? Ha ? Răspunde !

— Păi, dă, cucoane... cinstita faţa ´mitale, cîntam şi eu să-mi mai treacă de cele aleanuri...

— Da nu erau cîntece de alean cele ce cîntai tu, ţopîrco, că cîntai mai întîi că n-ai teamă de mine nicidecum. Cum de nu ţi-e teamă de mine, mă ? Ha ? Răspunde, ori îţi rup carnea de pe tine cu harapnicul !

— Ţi-oi răspunde, cucoane. Fi-ţi-ar faţa cinstită ! Apoi, cum să am teamă de ´niata, dacă eu mi-oi face totdeauna toată treaba ce-mi orînduieşti şi nu ţi-oi da niciodată pas de bănuială, de ce dracu să mă tem de dumniata, că doară nu eşti hoţ de codru, să schingiuieşti oamenii degeaba, răspunse Stănică.

— Ei, brava ţie, mă Stane ! îi zise boierul. Dar ştii tu că eşti deştept, bre ! Aşa-i, că dacă vei face treaba cum se cade, la ce dracu să te temi de mine, că doar nu-s mama-pădurii !

— Aşa-i, cucoane, aşa-i !

— Ei, da vezi tu, răspunde acu: de ce nu crezi tu pe Dumnezeu, mă, cînd te duci la moară ? Hă ?

— Apoi, să vezi, boierule. Mai astă-toamnă era o zi frumoasă şi senină şi m-am pornit tocmai la moara cea mare, de dincolo de codru, fără să ieu cojocul în spinare, că asudam de cald ce era. Şi unde dă dracul peste noapte de se iscă o givorniţă a naibei, şi un ger, şi o ninsoare, de mi-o-ngheţat pînă şi măduva inimii în mine. Apoi să te mai încrezi în Dumnezeu şi să pleci la drum fără cojoc, cucoane ? Ha ?

— Apoi, că şi aici ai dreptate, Stane. Cîteodată şi Dumnczeu îi tare schimbăcios. Da ian spune – cu cîntecul al treilea: cum de iapa ta îi mai cuminte decît popa ?

— Păi să vezi, cucoane, cinstita faţa dumitale ! Cumpărasem de la iarmaroc un dalac de iapă şi avea nărav de zvîrlea cum se apropia cineva de dînsa. Eu m-am apucat şi i-am tras de vreo două-trei ori nişte ceseli  zdravene cu ceatlăul, şi iapa s-a lăsat de nărav. D-apoi, pe moş popa l-am prins de vreo cinci-şase ori la nevastă-mea şi l-am otînjit şi cu ţăpoiu, şi cu hîrleţul, şi tot, bată-l toaca să-l bată, de naravul lui nu s-o lăsat. Şi mai ieri, l-am zărit rupînd-o de goană cînd m-apropiam de casă.

— Bată-te norocul să te bată, că mare hîtru mai eşti ! zise boierul ţinîndu-se cu mîna de pîntece de rîs. Şi ca să te mulţămesc, mă Stane, iaca harapnicul ista. Îl pregătisem pentru tine. Acu ţi-l dăruiesc ţie, că dacă l-îi mai prinde pe moş popa pe la nevasta ta, şi dacă nu l-îi desnărăvi şi cu sfinţişorul ista cu şapte şfichiuri, pe mine să dai păcatul, Stănică.

Şi aşa s-o întîmplat că de atunci Stănică ş-o schimbat cîntecul al treilea aşa:

                Frunza verde lemn scobit,

                Marghioliţa m-o-ndrăgit,

                Şi mă pupă, şi mă scaldă,

                Sfîntul şfichi să nu-l mai vadă.

                Iar moş popa, preasfinţit,

                Chiar din sat s-o tălpăşit.