A fost ce-a fost, că dacă n-ar fost-fi, nu s-ar vrut povesti, că nici mie nu mi-e drag a minţi, ca şi la purece a sări, din păriete în păriete, dar mai mincinos o fi cine m-o crede.

A fost pe vremea aceea, cînd fiecare sat îşi avea împăratul său. Erau atîţia împăraţi, de nu-i mai puteai număra; afară de sate, mai aveau şi pădurile împăraţi şi încă împăraţi de cei tari, de cari toată lumea se ascundea. Adecă erau pe vremile acelea pădurile pline de zmei, cari, cînd le venea poftă, coborau la sate şi făceau pacoste la oameni, furîndu-le fetele cele mai frumoase. Pîndeau zmeii după ele, cînd mergeau după apă la izvor, le prindeau în braţe şi apoi cară-te, băiete, cu ele pînă în fundul pădurii, în desişul copacilor, la curţile lor cele frumoase, de unde nu mai puteau scăpa, dacă cumva atare voinic n-ar fi fost în stare să le scape, omorînd pe zmei. Dar şi voinicii, cei mai mulţi îşi lăsau ciolanele p-acolo, că de-i ochea vreo zmeoaică, îi omora pe loc, ori că de nu-i omora, de-i lăsa să se întoarcă de unde au venit, îi fermeca, de pînă-i lumea nu mai era om la loc. Era rău pe vremea aceea dar era şi bine de omul frumos.

Pe vremea aceea trăia un împărat într-o ţară şi împăratul acela avea şapte fete. Li-am ştiut şi numele dar le-am uitat, că-i mult de atuncea, numai pe cea mai mică nu o am uitat, că o chema Brînduşa. Frumoase erau tus şăpte fetele împăratului, nu-i vorbă dar ca Brînduşa nu era nici una; ea era ca o cruce. Tus şepte erau fete-n păr, tus şăpte de măritat, la tus şăpte umblau peţitori dar nici una nu voia a se mărita, toate vreau să rămînă tot fete. Vezi bine, că de vină era o şireată de babă, care le tot cînta:

            Draga mamei mîndră fată,

            Să ştii cum e măritată,

            Şedere-ai la mă-ta fată,

            Şi ţi-ai purta fetia,

            Ca popa vanghelia.

Lor le era groază să se mărite, cu toate că gînd ar fi avut. Şi bietul împăratul era năcăjit pe fete, că nu vreau să se mărite, se temea că li-a ieşi numele că-s fete bătrîne, deci îşi da toată truda să le înduplice să se mărite, că vezi bine, de ai avea şapte fete, chiar împărat să fii şi te pui pe gînduri. Fetele în urmă s-au gîndit cît s-au gîndit, apoi au răspuns împăratului aşa:

- Ne-om mărita, tată, dar silite nu, numai după cine ne-a plăcea nouă.

- Fie şi aşa, zise împăratul, numai să vă măritaţi, că bine vedeţi voi că eu sînt bătrîn, nu ştiu ziua şi ceasul cînd voi muri; atunci ce-a fi de voi de nu-ţi avea bărbaţi cari să deie piept cu greutăţile lumii ?

Acum s-ar fi măritat, dar ştiţi vorba: „măritatu aşteaptă luatu” iar acum de-o vreme-ncoace, nu se mai arăta nici un peţitor. Ce era să facă ? Să trimită ele vorbă ? Nu le venea la socoteală, că oricum, îi lucru hîd să peţească fetele, să fi fost chiar de împărat, împleteau cosiţă albă, dacă nu le cere nime.

Dar dă Dumnezeu, că un împărat din satul vecin face o pretrecanie cu voie bună şi chemă şi pe împăratul ăst cu şepte fete. Bucuria lor, că acolo s-or întîlni cu feciori şi le-o peţi. Se şi gătiră toate frumos şi se duseră la voie bună. Adecă acolo era adunată toată lumea din şapte ţări: feciori şi fete, mame şi părinţi, toţi erau acolo; cei tineri jucau şi-şi petreceau ca tinerii iar bătrîni se uitau la ei cu lăcomie şi povesteau din vremile cînd erau şi ei tineri, de le zburda mintea după Joc.

Cînd era colo cătră miezul nopţii, se auzi prin curte o durăitură, de nici căruţa lui Ilie prorocu n-ar fi durăit mai pogan. Toţi se spăimîntară dar îndată îşi veniră iară în fire, după ce trecu durăitura, că nu ţinu mult. După ce-şi mai petrecură un scopot de vreme, gazda casei îi chemă pe toţi în altă casă la cină, unde erau întinse mesele, ca la împăraţi, colea, cu tot feliul de mîncări şi beuturi şi se aşezară ei la mese, care după rang şi după vrednicie dar tinerii ca ei, se puseră tot un fecior şi o fată. Lîngă Brînduşa încă se puse un fecior de împărat, frumos numai ca el, cu numele Busuioc. Cum stau ei şi se ospătau, mai mîncau, mai glumeau, ca tinerii, numai băgară de seamă că o păreche de tineri streini, un fecior şi o fată, nu-şi mai luau ochii de pe ei. Cînd băgară una ca asta de seamă, atît Busuioc cît şi Brînduşa, mai că încremeniră şi numai feţe-feţe ţipau de năcaz, că pe ei îi spionează streinii acei doi şi i-or deochia. Da´ iară îşi veniră în fire, povestiră mai departe dar nu aşa cu voie bună ca pănă-ntr-aceea, că streinii cei doi tot la ei se uitau.

După cină mai jucară un Joc, două şi colo de cătră ziuă, se gătară de cale. Surorile Brînduşei şi cu tatăl lor, te miri cum ieşiră de la Joc fără Brînduşa, că ea bag seamă povestind cu drăguţul ei, încă n-a băgat de seamă că ai lor se duc; destul că cînd vede că ai lor îs duşi, dă să se strecure prin mulţime afară la căruţă. Dar cînd fu afară, numai simţi că nişte braţe tari o ridică de subsiori şi o repede pe cal şi du-te copile. Ea nici nu apucă a striga „vai”, cînd şi era sus la nori, călare pe un cal năzdrăvan şi ţinută strîns în braţe de feciorul cel strein, unde şi ameţi biata fată şi nu mai ştia pe ce lume-i.

Şi oare cine o furase ? Uite cine: feciorul cel frumos, care se uita de la altă masă tot la ea, cînd vorbea cu Busuioc; el era un zmeu, venise anume la ospăţ cu soru-sa, el ca să-şi aleagă o fată frumoasă iar ea ca să-şi aleagă un june. El, zmeul, făcu durăitura cea mare la miezul nopţii, cînd sosi iar acum, cînd a ridicat pe Brînduşa, se întunecase curtea, de nime nu mai văzu nimic un scopot de vreme. Soru-sa, zmeoaică, încă îşi pusese ochiul pe un tînăr, pe Bosucioc, dar nu se putu apropia nicidecît de el, să-l răpească, din care pricină se întoarse foarte supărată cătră casă.

După ce se mai lumina, după ce trecu întunecimea ce o făcuse zmeul, se dezmeteciră ospeciorii dar pe Brînduşa nu o aflară nicăiri, nu ştiau ce s-a putut întîmpla cu ea, că ei nu văzură cînd o fura zmeul. Căutatu-o-au ca pe acu, pe tot locul, dar nu-i şi pace. Acum începură surorile şi tată-so a plînge şi a se dăoli după ea, de gîndeai că s-or prăpădi, dar toate în zadar; iar Bosuioc zise:

- Nu plîngeţi, că ori îmi pun capul, ori o aduc, de nu vie, măcar moartă.

Nici nu mai merse Busuioc p-acasă, ci luă un cal de la trăsură, se sui pe el şi hai la drum ! Nemîncat şi nebăut, a mers o zi de vară, de dimineaţă pănă-n seară; cînd era pe însărate, ajunse la o margine de pădure, unde era o căscioară. Obosit şi flămînd cum era, se rugă de stăpînii căscioarei să-l găzduiască peste noapte, că are cu ce le plăti dar miez de merinde pentru el, ori fir de nutreţ pentru cal nu are. Gazdele casei erau nescaiva creştini de treabă şi oameni de omenie, deci îl lăsară bucuros, nu pentru plată doară, ci pentru facere de bine, că-i pomană să scuteşti pe cei streini şi să saturi pe cei flămînzi. Băgară dară calul lui Busuioc în poiată şi-i dădură iarbă verde din grădină, de gîndeai că-i mătasă, iar pe Busuioc îl puseră cu ei la masă şi-l ospătară cu ce li-a rînduit Dumnezeu. Cinînd ca oamenii, întrebară pe Bosuioc că în ce cale a plecat ? Iar el le spuse din fir în păr, toate celea ce le avea la inimă.

Atunci stăpînul casei, după ce clăti din cap, zise:

- În mare lemn ţi-ai împlîntat săcurea, voinice ! Văd că eşti zdravăn şi voinic, văd că ai inimă de român dar temu-mă că-i păţi-o ca şi alţi voinici, cari mai cutezară a trece în ţara zmeilor. Nu-i vorbă, drumul nu l-ai rătăcit; numai asta-i calea cea mai oablă pînă-n ţara zmeilor, tocmai fiindcă-i calea oablă, te duce mai iute la perire şi o fi păcat de voinic ca tine să piară fără vreme. Mai bine întoarnă-te, fătul meu, de unde ai plecat, că mai sînt ele fete-n lume, ţi-i găsi una poate mai frumoasă decît ceea ce ţi-o furară balele de zmei.

Aşa grăi omul dar Bosuioc spuse verde-n buze, că ori află pe Brînduşa, ori îşi pune capul. Atunci, zise omul:

- Dacă-i lucrul chiar într-atîta, mîne pleacă des de dimineaţă şi cu ajutorul lui Dumnezeu, vei ajunge pănă pe-nsărate la Baba-Cremenea; aceea este cea mai vestită fermecătoare din lume. De te vei şti pune cu frumuşelu pe lîngă ea, mai de-i vei da şi ceva cinste, miră-te de nu-ţi va folosi ceva, că nu-i atît de rea pe cît se vede de hîdă, numai să o ştie omul lua cu frumuşelul; eu o cunosc şi de n-aş avea mîne de mers la tîrg, aş merge să pun şi eu o vorbă bună pentru tine, că-mi e milă de tinereţele tale, să le ciunte mişeii de zmei.

După cină se culcară şi adormiră toţi iar cînd se mijea de ziuă, Busuioc fu în tălpi, mulţămi gazdelor de bună primire şi hai la drum, după ce-şi făcu trei cruci, ca creştinii cei buni. Calul fiind bine hrănit, dimineaţa frumoasă, merseră ca vîntul; cît colo pe la ojină era la casa babei, unde trase oblu în curte şi lega calul de gard. Cînd dă să intre înlăuntru, numai vede ieşindu-i înainte o babă strîmbă ca o secere, bătrînă de cînd lumea şi hîdă Doamne, de ciuma că-i ciumă, dar e rujă pe lîngă Cremenea. Cum o vede Busuioc, îndată-şi ia pălăria şi-i dete bineţe cum ştiu el mai frumos, ba şi mîna i-o sărută, deşi era rece ca un şarpe şi uscată ca un gătej.

- Să trăieşti, voinice - îi zise baba - hai înlăuntru şi-mi spune, ce vînturi te poartă p-aci, că ştiu că numai de flori de cuc n-ai bătut atîta cale, nici n-ai venit să mă vezi de frumoasă.

Şi intră Busuioc înlăuntru, adecă acolo află o fată de parcă-i vinea cunoscută, frumoasă fată şi zdravănă şi ea se uita lung la el, ca şi cînd l-ar cunoaşte. Dar după ce intra înlăuntru, nu mult stătu fata aci, şi-şi luă rămas bun de la babă iar baba o petrecu pîn-afară în portiţă, unde mai statură o leacă de vorbă, ca muierile, apoi fata se duse în treaba ei, iar baba intra înlăuntru la Busuioc:

- Ei, acum să-mi spui, voinice, ce vînturi te poartă pe aici ?

- D-apoi, uite, mătuşă, aşa am păţit, că un cîne de zmeu mi-a furat drăguţa, chiar cînd ieşeam de la un ospăţ; numai văzurăm că se întunecă şi cînd se desbezna, ea nu era nicăiri, de parcă o înghiţi pămîntul; am plecat, doar voi da de ea, s-o aduc vie, sau moartă, dar la zmeu n-o las.

- Ei, dragul meu, în grea cale ai pornit dar văd că eşti om, nu tufă, ţi-oi mai ajuta şi eu şi ţi-a mai ajuta şi Dumnezeu şi doară-doară îi scăpa, după cum ţi-ai pus gîndul; dar eu totuşi mai tare aş sta să te întorni de unde ai venit, că în mare lemn ţi-ai încleştat săcurea şi ţi s-or pune multe ispite în cale, şi de nu-i fi tot cu ochii-n patru, n-o să scapi.

- Ajută-mă, mătuşă, ce poţi şi  m-oi ajuta şi eu şi mai mult m-o ajuta Dumnezeu sfîntul, care ştie că nu umblu cu strîmbătate iar pentru ajutorul dumitale, bine ţi-oi plăti dar şi mai frumos ţi-oi mulţămi.

Cînd auzi baba de plată bună, numaidecît aruncă cărţile şi bobii şi făcu cîte vrăjituri ştia, apoi legă calul voinicului cu nişte rădăcini fermecate şi zise lui Busuioc:

- Acum poţi pleca întru noroc, calul de ruşine nu te-a lăsa dar iată-ţi spun; fii om ! Acuşi vei ajunge la podul cel de fier, care duce în ţara zmeilor, nu cumva să atingă calul cu copita în pod, că atunci acolo rămîneţi amîndoi morţi; dintr-o săritură să fie dincolo de pod, apoi, fii cu minte...

Busuioc plăti babei un pumn de galbini, apoi îşi luă rămas bun de la ea, încalecă calul şi du-te băiete !

Cînd se apropia de podul zmeilor, numai odată strînge calul în pinteni şi zbură ca o rîndunică peste el, apoi merseră în trapul cel lin, înainte prin ţara zmeilor, uitîndu-se cu băgare de seamă în toate părţile.

Într-o depărtare mare, văzu Busuioc o cetate cît un munte. „Acolo vor fi şezînd zmeii”, gîndi Busuioc, şi ţinu aţă într-acolo. Cînd era aproape de cetate, văzu pe coastă o turmă de capre şi o fată frumoasă păstorindu-le. Fata sta în bîtă, aproape de drum şi Busuioc îi dădu bineţe, ca oamenii:

- Bună ziua, drăguţă !

Iar fata încă-i răspunse frumos, cum ştiu fetele:

- Bună să-ţi fie inima, voinice !

Şi se mira Busuioc, de unde cunoaşte el pe fata asta, că bine vedea că o cunoaşte, şi-i cunoaşte şi graiul dar nu zise nimic. Şi se mira şi fata, că de unde cunoaşte pe Busuioc, nu vrea să-şi creadă ochilor, nu putea crede să fie acela pe care cerea de la baba Cremenea să i-l aducă, credea că numai seamănă cu el. Apoi întrebă pe Busuioc:

- Unde umbli p-aci, voinice, că p-aci rar se vede cîte un om pămîntean şi care vine, nu se prea întoarnă; p-aici îi rămîn ciolanele.

 - Am venit, drăguţă, să mă bag slugă, doară m-o băga domnul cela ce şede în curţile acelea mari.

Bucuria fetei cînd auzi că s-ar băga slugă, că ea era chiar sora zmeului, ea îl ochise la ospăţ, ea fusese în ceea zi la baba Cremenea, să i-l aducă cu farmece şi acum credea că farmecile babei l-au adus în cursa ei. Deci, răspunse lui Busuioc:

- Tocmai în bun timp ai nimerit, că n-avem păcurar la capre şi uite eu trebuie să umblu cu ele; rămîi la noi, că ţi-a fi bine, eu sînt soră la domnul curţilor ălora, că el este împăratul zmeilor.

Îi mai spuse fata, că frate-so nu-i acasă dar în scurtă vreme va sosi,.. peste două-trei zile.

Aşa rămase Busuioc slugă la zmeu, adecă păcurar la caprele lui; ziua umbla la capre dar nu singur, ci tot cu Mărăsia, adecă cu sora zmeului, că aşa-i era numele fetei şi toată ziua povesteau de dragoste. El se făcea că-i place de ea iar ea-i spuse tot ce au ei, tot ce poate frate-so şi-i spuse şi despre Brîndusa, că-i la ei închisă, că frate-so o furase de la un ospăţ.

Acum era Busuioc încredinţat că se află aproape de iubita lui dar nu ştia cum ar duce-o îndărăt, ca nu cumva să-şi pună capul. Deci se puse a se face că nici de nume nu i-a auzit şi tot cu binişorul o lua pe fata de zmeu. Odată, într-o zi, zise cătră ea:

- Dragă stăpînă, trebuie să merg să-mi caut alt stăpîn, că văd că fratele dumitale nu mai vine; să văd, voieşte-mă ori ba şi să văd ce simbrie-mi poate da, că eu sînt fecior sărac, fără simbrie nu pot sluji.

Atunci fata se supără grozav şi prinse a plînge şi a zice către Busuioc:

- Nu merge nicăiri, dragul meu, că aci, numai de voieşti, poţi să fii stăpîn în curţile acestea, că eu am parte la ele ca şi frate-mio, iar mie mi-e drag de tine şi vreau să-mi fii soţ pe toată viaţa.

- Dacă şi eu aş voi, stăpînă draga mea, numai cît e lucrul tare cu anevoie, că dumniata eşti stăpînă şi fată de crai, iar eu sînt un slugă sărăntoc, venit din altă lume.

- Nu face nimica, dragul meu, că eu te fac domn şi stăpîn, te îmbrac în haine pompoase şi facem o nuntă cît să se ducă vestea şi povestea.

- Că bine ar fi - zise Busuioc - numai mai este un năcaz; fratele dumitale a veni şi m-a omorî, că i-a spune nevasta despre nunta noastră.

- Ei ! ba nu, nu te teme, că cînd a veni Boloboc, frate-mio, tu te cumpăneşte şi-i taie cornul de după cap, că într-acela-i stă toată puterea, iar Brîndusa, nevasta lui, va fi bucuroasă că poate scăpa de el, că-i e urît ca moartea.

Aşa se înţeleseră ei şi Busuioc se îmbrăcă în haine scumpe împărăteşti şi intră cu Mărăsia prin toate odăile şi văzu toate bunătăţile zmeilor dar cu ochii tot după Brîndusa căuta, dar nu o putea vede nicăiri. Văzînd el că ce caută nu atlă, întreba pe Mărăsia:

- Scumpa mea mireasă, unde-i nevasta lui Boloboc, că aş dori tare să o văd, că de-o fi să am pricină cu frate-to, să ne steie întru ajutor.

Şi Mărăsia îl duse în odaia unde era Brîndusa închisă şi legată în lanţuri şi o dezlegă şi o lăsa să umble slobodă, dar de grăit nu grăia cu ea nici un cuvînt, ca să nu se nădăiască Mărăsia că ce gînd are.

Apoi încinseră o nuntă, Busuioc cu Mărăsia, de ţinu trei zile, dar cînd se ospătau mai bine, numai auziră un tunet şi o larmă, de gîndeai că lumea piere.

- E aci frate-mio - zise Mărăsia - du-te de-i ieşi înainte, în curte.

Şi ieşi Busuioc înaintea lui, în curte şi cum îl zări, Boloboc îi  zise:

- Da ce-ţi poartă corbii ochii şi cioarele picioarele p-aici, Busuioace ?

- Am venit, cumnate, că doară am luat pe soru-ta de muiere !

- Luat, luat, dar gîndul tău e la Brîndusa mea, numai cît culcă-te p-acea ureche, iar fiindcă ai cutezat să intri fără ştirea şi învoirea mea aici, de eşti voinic cum te ţii, hai să ne luptăm; de eşti un nimurig, te durmic ca pe un vierme. Hai dară şi-ţi alege !

- Bine, bine, cumnate; mai încet cu urda-n Turda şi cu caşu-n Făgăraş, că nici tu nu te vezi a fi mai voinic decît mine, iar dacă pacea nu-ţi place, hai să ne luptăm; ori în săbii, ori în buzdugane, ori în trîntă frăţească, cum vreai ?

- Ba în trîntă dreaptă, piept la piept, ca voinicii.

Şi se apucară la luptă ca doi urşi, nu altmintrelea, şi se trîntiră şi se rînzoliră, pînă odată Busuioc trînteşte pe Boloboc şi-i taie cornu din ceafă. Atunci Boloboc a şi crepat, de nici urmă de el nu s-a mai văzut. Bucuria Mărăsiei cînd văzu una ca asta, dar bucurie scurtă, căci Busuioc îndată ce omorî pe zmeu, merse în odaia unde era închisă Brîndusa şi o scoase să plece. Dar Brîndusa zise:

- Oho, frate, că nu-i aşa ! Noi vom pleca, de plecat, dar cine ştie cît vom putea merge cu murgul tău; intră în grajd şi ia-ţi calul zmeului, cel din fundul grajdului şi cu acela mai cu spor vom merge.

Şi aşa făcu Busuioc, luă calul zmeului şi se sui pe el, iar al său îl dete Brînduşei şi merseră şi merseră pînă la podul zmeilor. Dar ce să vezi, acolo sub pod era mama zmeului şi clocotea de mînie, ca o căldare ce fierbe mai pogan; deabia aştepta să pună mîna pe Busuioc şi pe Brîndusa. Atunci zise calul ce era sub Brînduşa, cătră stăpînă-sa:

- Stăpînă, spune stîpînului să bage paloşul în coastele calului pe care vine, că acela nu ţine cu noi, ci cu zmeii şi cînd o fi la pod, tot l-a prăbuşi; mai bine vă duc eu pe amîndoi, că acuşi suntem în lumea noastră.

Şi spuse Brîndusa, iar Busuioc odată băgă paloşul pănă-n mănunchi, în coastele calului, de se răsturna într-un şanţ şi rîncheza odată, de veni mama zmeului să vadă ce s-a întîmplat ! Cînd văzu momîrca pe dobitocul ei cel drag, zvîrcolindu-se şi bătîndu-se cu moartea, atît se înfurie, de gîndeai că să soarbă de viu pe Busuioc, dar el era dincolo de pod, unde zmeii un mai au nici o putere.

Ce o fi mai făcut momîrca, nu ştiu; ştiu atîta, că Busuioc şi cu Brîndusa s-au dus acasă, unde s-au cununat şi au făcut o nuntă, cum n-a fost multe de cînd îi lumea. Iar după nuntă, Dumnezeu li-a înmulţit rodul, cît astăzi e plină lumea de busuioc şi brînduşi, cari îs tot copiii şi nepoţiii lor.