A fost odată ca niciodată, că de n-ar fi nu s-ar povesti. A fost odată un împărat şi o împărăteasă; ei nu făceau copii; umblase pe la toţi vracii şi vrăjitorii, pe la toate babele şi cititori de stele, şi toţi rămaseră de ruşine, căci n-avură ce le face. În cele din urmă se puseră pe posturi, pe rugăciuni şi milostenii; cînd, într-o noapte, Dumnezeu văzînd rîvna lor, se arătă împărătesei în vis şi-i zise:

- Rugăciunea voastră am auzit-o şi vei face un copil cum nu se va mai afla pe faţa pămîntului. Mîine să se ducă împăratul, bărbatul tău, cu undiţa la gîrlă, şi peştele ce va prinde să-l găteşti cu mîna ta şi să-l mîncaţi.

Nu se făcuse încă bine ziuă şi împărăteasa se duse la împăratul şi-l sculă zicîndu-i:

- Împărate! scoală c-a sosit alba în sat.

- Dar asta, răspunse împăratul, ce ai astăzi să mă scoli aşa de noapte; nu care cumva vrăjmaşii au călcat hotarele împărăţiei mele?

- Din mila lui Dumnezeu, de nici unele ca astea n-am auzit; dară am visat iaca ce...

Şi-i spuse visul.

Împăratul cum auzi, sări din aşternut, se îmbrăcă, luă undiţa şi se duse la pîrîu gîfîind. Aruncă undiţa şi nu trecu mult, şi văzu pluta undiţii mişcîndu-se. Trase undiţa: cînd, ce să vezi? un peşte mare, cu totul şi cu totul din aur. Doară că nu-i căzu leşin de bucurie. Darămite cînd îl văzu împărăteasa? Ea fu şi mai oleoleo.

Găti împărăteasa singură cu mîna ei peştele şi mîncară. Ea îndată se simţi însărcinată.

Roaba care ridică masa văzu pe talerul împărătesei un os de peşte şi o bătu gîndurile să sugă acel os, ca să ştie şi ea gustul bucatelor gătite de împărăteasa.

Cum supse osul, se simţi şi ea însărcinată.

După nouă luni născu împărăteasa, ziua, un copil frumos, frumos, ca un îngeraş. Peste noapte născu şi roaba un copil, aidoma cu al împărătesei, încît nu aveau deosebire unul de altul. Cum era copilul împărătesei era şi al roabei. Semănau, cum se zice, ca două picături de apă.

Fiului de împărat i s-a dat numele de Busuioc, iară fiului de rob, Siminoc.

Crescînd împreună şi făcîndu-se mari, i-a dat la carte, şi învăţau într-o zi cît învăţa alţi copii într-un an. Cînd se jucau ei în grădină, împărăteasa se uita cu drag la dînşii de pe fereastră.

Se făcură mari. Ei semănau atît de mult, încît nu cunoştea nimeni care este fiu de împărat şi care de rob. Boiul lor era mîndru, amîndoi aveau pe vino-ncoace, vorba lor, era vorbă cu lipici şi amîndoi erau voinici, nevoie mare.

Într-o zi se hotărîră să meargă la vînătoare. Împărăteasa se tot ciudea cum să-şi cunoască pe fiul său: fiindcă şi feţele şi îmbrăcăminţile fiind la fel, de multe ori nu putea să deosebească pe unul din altul. Se gîndi să facă fiului său un semn. Îl chemă şi, prefăcîndu-se că îi caută în cap, îi înnodă două viţe de păr, fără să ştie el.

Apoi plecară la vînătoare.

Alergară zburdatici prin cîmpiile înverzite şi se zbenguiau ca mieluşeii; culeseră la floricele, se udară de rouă, priviră fluturii cum săltau şi săreau din floare în floare, cum albinele culegeau ceara şi adunau mierea, şi se desfătară foarte mult. Apoi merseră la fîntînă, băură apă de se răcoriră şi priveau cu nesaţiu cum se lasă cerul în depărtare pe pămînt, şi ar fi dorit să meargă pînă la sfîrşitul pămîntului, să vază cerul din apropiere, sau măcar pînă vor da de locurile acelea unde pămîntul este ca piftia.

Apoi intrară în pădure. Cînd văzură frumuseţile pădurilor, rămaseră cu gurile căscate. Vezi că ei nu mai văzuseră d-alde astea de cînd îi făcuse mă-sa. Cînd bătea vîntul şi se mişca frunzele, asculta la fîşîitul lor şi li se părea că împărăteasa umblă tîrînd după sine rochia cea de mătase; apoi se aşezară pe iarba fragedă, la umbra unui copaci mare. Aci se puseră a cugeta şi a sfătui cum să înceapă vînătoarea. Ei, nici una, nici alta, voiau să vîneze tot lighioni sălbatice.

Păsărelele, cari alergau împrejurul lor şi se puneau pe crăcile copacului, nici nu le băgau ei în seamă; lor, le era milă să-şi puie mintea cu ele; dară le plăcea să le asculte ciripind. Păsărelele parcă băgaseră şi ele de seamă una ca aceasta, şi nu se sfiau, ba încă cîntau de se spărgeau; iară privighetorile trăgeau la geamparale numai din guşe, ca să fie mai dulce cîntarea lor. Şi aşa, stînd ei aci şi sfătuindu-se, pe fiul împăratului îl apucă o moliciune de nu putea sta în sus şi îşi lăsă capul în poala lui Siminoc, rugîndu-l să-i caute niţel în cap, pînă va aromi el.

După ce îi căută ce-i căută, Siminoc se opri şi zise:

- Ce este asta din capul tău, frate Busuioc?

- Ce să fie? Ştiu eu de ce mă întrebi, frate Siminoc?

- Iaca văz, răspunse Siminoc, că două viţe de păr în capul tău sunt înnodate.

- Cum se poate? zise Busuioc.

Aceasta supără atît de mult pe Busuioc, încît se hotărî să plece în lume.

- Frate Siminoc, zise Busuioc, eu mă duc în lume fiindcă nu pot să pricep de ce mama mi-a înnodat părul cînd mi-a căutat în cap.

- Măi frate Busuioc, îi răspunse Siminoc, vino-ţi în fire şi nu mai face una ca asta. Căci daca împărăteasa ţi-a înnodat părul, nu crez să o fi făcut cu vreun gînd rău.

Busuioc însă a rămas nestrămutat în hotărîrea sa şi, cînd şi-a luat rămas bun de la Siminoc, i-a zis:

Na, frate Siminoc, batista asta. Cînd vei vedea pe dînsa trei picături de sînge, să ştii că sunt mort.

- Să-ţi ajute Dumnezeu, frate Busuioc, să nimereşti cu bine; dară eu încă o dată te rog, pentru dragostea mea, să rămîi, să nu mai pribegeşti pîn lume.

- Peste poate, răspunse Busuioc.

Apoi se îmbrăţişară şi Busuioc plecă; iară Siminoc rămase de se uita galeş după dînsul pînă îl pierdu din ochi.

Siminoc se întoarse acasă şi povesti părinţilor toate cele ce se întîmplase.

Împărăteasa nu mai putea de inimă rea. Îşi frîngea mîinile şi plîngea, de să ferească Dumnezeu. Dară n-avu ce-şi face capului, şi se mîngîia oarecum văzînd pe Siminoc.

După cîtva timp, acesta scoase batista, se uită la dînsa şi văzu teri picături de sînge. Atunci zise:

- I! a murit frăţiorul meu. Mă duc să-l caut.

Şi luîndu-şi merinde, plecă după dînsul să-l caute. Trecu prin oraşe şi sate, străbătu cîmpiile şi codrii, merse, merse, pînă ce ajunse la o căsuţă. Acolo întîlni pe o bătrînă şi întrebă de fratele său. Bătrîna îi spuse că se făcuse ginere al împăratului din acea parte de loc.

Ajungînd la palaturile împăratului aceluia, cm îl văzu fie-sa, socoti că e bărbatu-său, şi alergă întru întîmpinarea lui. El zise:

- Eu sunt fratele bărbatului tău; am auzit că a pierit din lume, şi am venit să aflu de căpătîiul său.

- Eu nu crez una ca asta, zise fiica de împărat. Tu eşti bărbatul meu, şi nu ştiu de ce te prefaci aşa acum. Au doară credinţa mea a fost pusă la cercare şi eu te-am amăgit?

- Nici unele din acestea nu este. Ci eu îţi spui în cuget curat, nu sunt eu bărbatul tău.

Ea nu voia să crează cu nici un chip.

Atunci el zise:

- Dumnezeu să-şi arate dreptatea. Pe cine nu va fi drept din amîndoi, să-l cresteze sabia care stă în cui.

Şi îndată sabia sări şi crestă pe fată la deget, şi atunci crezu şi ea. Apoi găzdui după cum se cuvenea pe Siminoc.

A doua zi el află că Busuioc se dusese la vînătoare şi nu se mai întoarse. Încălecă deci şi el pe un cal, luă ogari şi plecă după frate-său, în partea locului pe unde se dusese acesta. Merse ce merse şi ajunse în pădure; acolo se întîlni cu Muma-pădurii.

Cum o văzu, se luă după dînsa, şi dă-i goană. Ea fugea, el după dînsa, pînă ce Muma-pădurii văzînd că n-are încotro, se sui într-un copaci înalt şi acolo scăpă.

Siminoc descălecă şi el, priponi calul, făcu focul, scoase merindele şi începu să mănînce lîngă foc, aruncînd şi ogarilor cîte ceva.

- Aoleo! cum mi-e frig, zise Muma-pădurii, îmi clănţănesc dinţii.

- Dă-te jos, îi răspunse Siminoc, de te încălzeşte la foc.

- Mi-e frică de cîini, zise ea.

- Nu te teme, că nu-ţi fac nimic.

- Daca vei să-mi faci bine, mai zise ea, na o viţă din cosiţă şi leagă-ţi cîinii.

El puse viţa de cosiţă pe foc.

- Uf! ce greu miroase, zise Muma-pădurii, cosiţa ce ţi-am dat-o şi pe care tu ai pus-o pe foc.

- Ai te cară de aici, îi răspunse Siminoc, şi nu mai spune la nimicuri. Iaca unul din ogari a dat cu coada prin foc, s-a pîrlit niţel şi d-aia miroase greu. Daca ţi-e frig, dă-te jos şi vino de te încălzeşte; daca nu, tacă-ţi fleoanca şi mă lasă în pace, nu mă tot supăra.

Atunci ea crezu, se dete jos şi, alăturîndu-se de foc, zise:

- Mi-e foame.

- Ce să-ţi dau să mănînci? Iaca ia ce-ţi place din ceea ce am dinainte.

- Eu voi să te mănînc pe tine, zise Muma-pădurii, găteşte-te!

- Ba te voi mînca eu pe tine, răspunse Siminoc şi asmuţi cîinii la dînsa ca să o sfîşie.

- Stăi, zise Muma-pădurii, opreşte cîinii să nu mă sfîşie, că ţi-oi da pe frate-tău, cu cal şi cu ogari cu tot.

Siminoc opri cîinii; atunci Muma-Pădurii icni de vro trei ori şi dete afară dintr-însa pe Busuioc, calul şi ogarii; iară Siminoc îşi asmuţi ogarii şi o făcură mici fărîmi. Deşteptîndu-se Busuioc, se miră cum de vede pe Siminoc aci şi-i zise:

- Bine ai venit sănătos, frate, dară mult am dormit.

- Puteai tu să dormi mult şi bine, daca nu eram eu.

Apoi îi spuse toată şiritenia de la despărţirea lor pînă acum.

Busuioc bănuind pe Siminoc că s-o fi îndrăgostit cu femeia lui, nu voi să-l crează cînd acesta îi mărturisi adevărul, spuindu-i că nici prin gînd nu i-a trecut una ca asta vreodată. El se făcu dîrz, începînd a-şi teme nevasta. Şi aşa puindu-i gînd rău, se învoi cu Siminoc ca să se lege la ochi, ei şi pe caii lor, apoi să încalece, să le dea drumul, şi unde i-o scoate să-i scoată.

Aşa făcură. Cînd Busuioc, auzind un geamăt, opri calul, se dezlegă la ochi, se uită, şi Siminoc nicăiri. Pasămite el căzuse într-o fîntînă şi înecîndu-se, n-a mai ieşit d-acolo.

Busuioc se întoarse acasă, îşi ispiti nevasta, şi ea spuse ca şi Siminoc. Apoi ca să se încredinţeze şi mai bine de adevăr, zise şi el sabiei să sară din cui şi să cresteze pe cel vinovat. Sabia sări şi-l crestă pe dînsul la degetul cel mare.

Se tîngui el, se jeli, plînse cu amar că pierduse pe Siminoc; se căi că se prea iuţise, dară toate fură în deşert, că n-avu ce-i mai face. Atunci, plin de obidă şi de durere, nici el nu mai voi a trăi fără frate-său, ci legîndu-se iarăşi la ochi, precum şi pe cal, încălecă şi-i dete drumul în pădurea în care pierise fratele său. Alergă calul ce alergă, şi, bîldîbîc! dete în fîntîna în care căzuse şi Siminoc, şi acolo îşi sfîrşi zilele şi Busuioc, şi de atuncea a răsărit luceafărul de ziuă, fiul împăratului, Busuioc, şi luceafărul de noapte, fiul roabei, Siminoc.

Iar eu am încălecat pe o şa şi v-am spus povestea aşa.