Prîslea cel voinic şi merele de aur
A fost odată ca niciodată că de n-ar fi nu s-ar povesti. Era odată un împărat puternic şi mare şi avea pe lîngă palaturile sale o grădină frumoasă, bogată de flori şi meşteşugită nevoie mare! Aşa grădină nu se mai văzuse pînă atunci, p-acolo. În fundul grădinei avea şi un măr care făcea mere de aur şi, de cînd îl avea el, nu putuse să mănînce din pom mere coapte, căci, după ce le vedea înflorind, crescînd şi pîrguindu-se, venea oarecine noaptea şi le fura, tocmai cînd erau să se coacă. Toţi paznicii din toată împărăţia şi cei mai aleşi ostaşi, pe care îi pusese împăratul să pîndească, n-au putut să prinză pe hoţi. În cele mai de pe urmă, veni fiul cel mai mare al împăratului şi-i zise:
- Tată, am crescut în palaturile tale, m-am plimbat prin astă grădină de atîtea ori şi am văzut roade foarte frumoase în pomul din fundul grădinei, dar n-am putut gusta niciodată din ele; acum a dat în copt, dă-mi voie ca nopţile astea să păzesc însumi, şi mă prinz că voi pune mîna pe acel tîlhar care ne jefuieşte.
- Dragul meu, zise tată-său, atîţia oameni voinici au păzit şi n-au făcut nici o ispravă. Doresc prea mult să văz la masa mea măcar un măr din acest pom care m-a ţinut atîta sumă de bani şi de aceea, iată, mă înduplec şi te las ca să pîndeşti, măcar că nu-mi vine a crede că o să izbuteşti.
Atunci fiul împăratului se puse la pîndă o săptămînă întreagă: noaptea pîndea şi ziua se odihnea; iară cînd fu într-o dimineaţă, se întoarse trist la tată-său şi-i spuse cum priveghease pînă la miezul nopţii, cum mai pe urmă îl apucase o piroteală de nu se mai putea ţinea pe picioare, cum, mai tîrziu, somnul îl copleşi şi căzu ca un mort, fără să se poată deştepta decît tocmai cînd soarele era rădicat de două suliţe, şi atuncea văzu că merele lipsesc.
Nepoftită fu mîhnirea tatălui său, cînd auzi spuindu-i-se astă întîmplare.
De silă de milă, fu nevoit a mai aştepta încă un an, ca să facă şi voia fiului său celui mijlociu, care cerea cu stăruinţă de la tată-său ca să-l lase şi pe dînsul să pîndească, şi se lega că el va prinde pe hoţii care îi făcea atîta întristare.
Timpul veni, merele începură a se pîrgui; atunci fiul său cel mijlociu păzi şi el; dară păţi ca şi frate-său cel mare.
Tată-său, deznădăjduit, pusese în gînd să-l taie; dar fiul său cel mic, Prîslea, veni cu rugăciune către tată-său, şi-i zise:
- Tată, atîţia ani l-ai ţinut, ai suferit atîtea necazuri după urma acestui pom, mai lasă-l, rogu-te, şi anul acesta, să-mi încerc şi eu norocul.
- Fugi de-aci, nesocotitule, zise împăratul. Fraţii tăi cei mai mari, atîţi şi atîţi oameni voinici şi deprinşi cu nevoile n-au putut face nimic, şi tocmai tu, un mucos ca tine, o să izbutească? N-auzi tu ce prăpăstii spun fraţii tăi? Aici trebuie să fie ceva vrăji.
- Eu nu mă încumet, zise Prîslea, a prinde pe hoţi, ci zic că o încercare de voi face şi eu, nu poate să-ţi aducă nici un rău.
Împăratul se înduplecă şi mai lăsă pomul netăiat încă un an.
Sosi primăvara: pomul înflori mai frumos şi legă mai mult decît altădată. Împăratul se veseli de frumuseţea florilor şi de mulţimea roadelor sale, dară cînd se gîndea că nici în anul acesta n-o să aibă parte de merele lui cele aurite, se căia că l-a lăsat netăiat.
Prîslea se ducea adesea prin grădină, da ocol mărului şi tot plănuia. În sfîrşit, merele începură a se pîrgui. Atunci fiul cel mai mic al împăratului zise:
- Tată, iată a sosit timpul; mă duc să pîndesc şi eu.
- Du-te, zise împăratul; dară negreşit că şi tu ai să te întorci ruşinat ca şi fraţii tăi cei mai mari.
- Pentru mine n-are să fie aşa mare ruşine, zise el; fiindcă nu numai că sunt mai mic, dară nici nu mă leg ca să prinz pe tîlhari, ci numai o cercare să fac.
Cum veni seara, se duse, îşi luă cărţi de cetit, două ţepuşe, arcul şi tolba cu săgeţile. Îşi alese un loc de pîndă într-un colţ pe lîngă pom, bătu ţepuşele în pămînt şi se puse între ele, aşa cum să-i vină unul dinainte şi altul la spate ca, daca îi va veni somn şi ar moţăi, să se lovească cu barba în cel de dinaintea lui şi daca ar da capul pe spate, să se lovească cu ceafa în cel de dinapoi.
Astfel pîndi pînă cînd, într-una din nopţi, cam după miezul nopţii, simţi că-l atinge încetişor boarea ziorilor care îl îmbăta cu mirosul său cel plăcut, o piroteală moleşitoare se alegă de ochii lui; dară loviturile ce suferi vrînd să moţăiască îl deşteptară, şi rămase priveghind pînă cînd, pe la revărsat de ziori, un uşor fîşîit se auzi prin grădină. Atunci, cu ochii ţintă la pom, luă arcul şi sta gata; fîşîitul se auzi mai tare şi un oarecine se apropie de pom şi se apucă de ramurile lui; atunci el dete o săgeată, dete două şi, cînd dete cu a treia, un geamăt ieşi de lîngă pom şi apoi o tăcere de moarte se făcu; iară el, cum se lumină puţin, culese cîteva mere din pom, le puse pe o tipsie de aur şi le duse la tatăl său.
Niciodată n-a simţit împăratul mai mare bucurie decît cînd a văzut la masa sa merele de aur din care nu gustase niciodată.
- Acum, zise Prîslea, să căutăm şi pe hoţ.
Dară împăratul, mulţumit că pipăise merele cele aurite, nu mai voia să ştie de hoţi. Fiul său însă nu se lăsa cu una cu două, ci, arătînd împăratului dîra de sînge ce lăsase pe pămînt rana ce făcuse hoţului, îi spuse că se duse să-l caute şi să-l aducă împăratului chiar din gaură de şarpe. Şi chiar de a doua zi vorbi cu fraţii lui ca să meargă împreună pe urma hoţului şi să-l prinză.
Fraţii săi prinseră pizmă pe el pentru că fusese mai vrednic decît dînşii şi căutau prilej ca să-l piarză; de aceea şi voiră bucuros să meargă. Ei se pregătiră şi porniră.
Se luară, deci, după dîra sîngelui şi merse, merse, pînă ce ieşiră la pustietate, de acolo mai merse oleacă pînă ce dete de o prăpastie, unde se şi pierdu dîra. Ocoliră împregiurul prăpastiei şi văzură că dîra de sînge nu mai înainta. Atunci pricepură ei că în prăpastia aceea trebuie să locuiască furul merelor.
Dară cum să se lase înăuntru? Porunciră numaidecît vîrteje şi funii groase, şi îndată se şi gătiră. Le aşezară, şi se lăsă fratele cel mare.
- Dară, zise el, cînd voi scutura frînghia, să mă scoateţi afară.
Aşa şi făcură. După fratele cel mare se coborî cel mijlociu şi făcu şi el ca cel dintîi, atîta numai că se lăsă ceva mai în jos.
- Acum e rîndul meu să mă las în prăpastie, zise Prîslea, văzînd că fraţii cei mari se codesc; cînd voi mişca frînghia, voi mai mult să mă lăsaţi în jos; şi după ce veţi vedea că frînghia nu se mai duce la vale, să puneţi paznici, să păzească şi, cînd va vedea că frînghia se mişcă de loveşte marginile groapei, să o trageţi afară.
Se lăsă şi cel mai mic din fraţi şi, de ce mişca frînghia d-aia îl lăsa mai jos, şi-l lăsară, şi-l lăsară, pînă ce văzură că frînghia nu mai sta întinsă, cum este cînd are ceva atîrnat de capătul ei.
Atunci fraţii ţinură sfat şi ziseră:
- Să aşteptăm pînă ce vom vedea daca face vreo izbîndă, şi atunci ori bine ori rău de va face, să-l pierdem, ca să ne curăţim de unul ca dînsul care ne face de ruşine.
Prîslea ajunse pe tărîmul cellalt, se uită cu sfială în toate părţile, şi cu mare mirare văzu toate lucrurile schimbate; pămîntul, florile, copacii, lighioni altfel făptuite erau p-acolo. Deocamdată îi cam fu frică, dară, îmbărbătîndu-se, apucă pe un drum şi merse pînă dete de nişte palaturi cu totul şi cu totul de aramă.
Nevăzînd nici pui de om pe care să-l întrebe cîte ceva, intră în palat, ca să vază cine locuia acolo. În pragul uşei îl întîmpină o fată frumuşică, care zise:
- Mulţumesc lui Dumnezeu că ajunsei să mai văz om de pe tărîmul nostru. Cum ai ajuns aice, frate, îl întrebă ea; aici este moşia a trei fraţi zmei, care ne-a răpit de la părinţii noştri, şi suntem trei surori şi fete de împărat de pe tărîmul de unde eşti tu.
Atunci el povesti pe scurt toată istoria cu merele, cum a rănit pe hoţ şi cum a venit după dîra sîngelui pînă la groapa pe unde s-a lăsat în jos la ea. şi o întrebă ce fel de oameni sunt zmeii aceia şi dacă sunt voinici.
Ea îi spuse apoi că fiecare din zmei şi-a ales cîte una din ele şi le tot sileşte să-i ia de bărbaţi, iară ele se tot împotrivesc cu fel de fel de vorbe, cerîndu-le cîte în lună şi în soare, şi ei se fac luntre şi punte de le împlinesc toate voile.
- Ei sunt în adevăr voinici, adăogă ea, însă cu vrerea lui Dumnezeu poate îi vei birui. Dară pînă una alta ascunde-te, vai de mine! undeva, să nu dea zmeul peste tine în casa lui, că e năbădăios şi se face leu-paraleu. Acum e timpul cînd are să vină la prînz, şi are obicei de aruncă buzduganul cale de un conac şi loveşte în uşă, în masă şi se pune în cui.
N-apucă să isprăvească vorba, şi se auzi ceva că şuieră, că loveşte în uşă, în masă, şi buzduganul se arătă şi se aşeză în cui. Dară Prîslea luă buzduganul, îl azvîrli înapoi mai departe decît îl azvîrlise zmeul; şi, cînd era prin dreptul lui, îl atinse pe umere.
Zmeul, speriat, stătu în loc, se uită după buzdugan, se duse de-l luă şi se întoarse acasă. Cînd era la poartă, începu să strige:
- Hîm! hîm! aici miroase a carne de om de pe tărîmul cellalt; şi, văzînd pe fiul de împărat ce-i ieşise înainte, îi zise: Ce vînt te-a adus pe aici, omule, ca să-ţi rămîie oasele pe alt tărîm?
- Am venit ca să prinz pe furii merelor de aur ale tatălui meu.
- Noi suntem, îi zise zmeul; cum vrei să ne batem? În buzdugane să ne lovim, în săbii să ne tăiem, ori în luptă să ne luptăm?
- Ba în luptă, că e mai dreaptă, răspunse Prîslea.
Atunci se apucară la trîntă, şi se luptară şi se luptară, pînă cînd zmeul băgă pe Prîslea în pămînt pînă la glezne; iar Prîslea se opinti o dată, aduse pe zmeu şi, trîntindu-l, îl băgă în pămînt pînă în genunchi şi-i şi tăie capul.
Fata, cu ochii plini de lacrămi, îi mulţumi că a scăpat-o de zmeu, şi-l rugă să-i fie milă şi de surorile ei.
După ce se odihni vreo două zile, porni, după povaţa fetei, la soră-sa cea mijlocie care avea palaturile de argint.
Acolo, ca şi la cea mare, fu priimit cu bucurie; fata îl rugă să se ascunză; iar el nu voi; ci, cînd veni buzduganul să se aşeze în cui, pe care îl aruncase zmeul ei cale de două conace, el îl aruncă mult mai îndărăt, izbind şi pe zmeu în cap; iară zmeul veni turburat, se luptă cu Prîslea ca şi frate-său cel mare, şi rămase şi el mort.
Fata, după ce îi mulţumi, îl povăţui cum să facă ca să scape din robie şi pe sora lor cea mai mică.
- Deşi e mai puternic, zise fata, decît fraţii lui pe care i-ai omorît, dar cu ajutorul lui Dumnezeu şi mai ales că e şi cam bolnav din lovitura ce i-ai dat cu săgeata cînd a vrut să fure merele, nădăjduiesc că-i vei veni de hac.
O săptămînă întreagă se desfătară împreună cu amîndouă fetele, şi Prîslea odihnindu-se de ostenelile ce încercase, porni şi către zmeul de al treilea.
Văzînd palaturile de aur în care locuia zmeul cel mic, rămase cam pe gînduri, dară, luîndu-şi inima în dinţi, intră înăuntru.
Cum îl văzu, fata îl rugă ca pe Dumnezeu să o scape de zmeu, care, zicea, ea e otărît ca, îndată ce se va face sănătos bine, să o silească oricum să se însoţească cu dînsul.
Abia isprăvise vorba şi buzduganul, izbind în uşă şi în masă, se puse în cui. Prîslea întrebă ce putere are zmeul şi îi spuse că aruncă buzduganul cale de trei conace; atunci el aruncă şi mai departe, lovindu-l în piept.
Zmeul, turbat de mînie, se întoarse numaidecît acasă.
- Cine este acela care-a cutezat să calce hotarele mele şi să intre în casa mea?
- Eu sunt, zise Prîslea.
- Dacă eşti tu, îi răspunse zmeul, am să te pedepsesc amar pentu nesocotinţa ta. Cum ai vrut, venit-ai; dară nu te vei mai duce cum vei voi.
- Cu ajutorul lui Dumnezeu, îi răspunse Prîslea, am eu ac şi de cojocul tău.
Atunci se învoiră să se ia la luptă dreaptă,
şi se luptară
şi se luptară,
zi de vară
pînă seara;
iară cînd fu pe la nămiez, se făcură amîndoi două focuri şi aşa se băteau; un corb însă le tot da ocol, croncănind.
Văzîndu-l, zmeul îi zise:
- Corbule, corbule! ia seu în unghiile tale şi pune peste mine, că-ţi voi da stîrvul ăsta ţie.
-Corbule, corbule! îi zise şi Prîslea, dacă vei pune peste mine seu, eu îţi voi da trei stîrvuri.
- Unde dă Dumnezeu să cază o asemenea tiflă peste mine! Mi-aş sătura sălaşul întreg.
- Adevăr grăieşte gura mea, îi răspunse Prîslea.
Corbul, fără a mai întîrzia, aduse în unghiile sale seu, puse peste viteazul Prîslea, şi prinse mai multă putere.
Către seară zise zmeul către fata de împărat, care privea la dînşii cum se luptau, după ce se făcuseră iară oameni:
- Frumuşica mea, dă-mi niţică apă să mă răcoresc, şi-ţi făgăduiesc să ne cununăm chiar mîine.
- Frumuşica mea, îi zise şi Prîslea, dă-mi mie apă, şi-ţi făgăduiesc să te duc pe tărîmul nostru şi acolo să ne cununăm.
- Să-ţi auză Dumnezeu vorba, voinice, şi să-ţi împlinească gîndul! îi răspunse ea.
Fata de împărat dete apă lui Prîslea de bău şi prinse mai multă putere; atunci strînse pe zmeu în braţe, îl ridică în sus şi, cînd îl lăsă jos, îl băgă pînă în genunchi în pămînt; se opinti şi zmeul, ridică şi el în sus pe Prîslea şi, lăsîndu-l jos, îl băgă pînă în brîu; puindu-şi toate puterile, Prîslea mai strînse o dată pe zmeu de-i pîrîi oasele şi, aducîndu-l, îl trînti aşa de grozav, de îl băgă pînă în gît în pămînt şi-i şi tăie capul; iară fetele, de bucurie, se adunară împregiurul lui, îl luau în braţe, îl sărutau şi îi ziseră:
- De azi înainte frate să ne fii.
Îi spuseră apoi că fiecare din palaturile zmeilor are cîte un bici, cu care loveşte în cele patru colţuri ale lor şi se fac nişte mere. Aşa făcură, şi fiecare din fete avură cîte un măr. Se pregătiră, deci, să se întoarcă pe tărîmul nostru.
Ajungînd la groapă, cletenă frînghia de se lovi de toate mărginile groapei. Paznicii de sus pricepură că trebuie să tragă frînghia. Se puseră la vîrtejuri şi scoaseră pe fata cea mare cu mărul ei de aramă.
Ea, cum ajunse sus, arătă un răvăşel ce-i dase Prîslea, în care scria că are să ia de bărbat pe frate-său cel mai mare.
Bucuria fetei fu nespusă cînd se văzu iară pe lumea unde se născuse.
Lăsară din nou frînghia şi scoase şi pe fata cea mijlocie, cu mărul ei cel de argint şi cu o altă scrisoare, în care o hotăra Prîslea de soţie fratelui celui mijlociu.
Mai lăsară frînghia şi scoase şi pe fata cea mică: aceasta era logodnica lui Prîslea; însă mărul ei cel de aur nu-l dete, ci îl ţinu la sine.
El simţise de mai-nainte că fraţii săi îi poartă sîmbetele şi, cînd se mai lăsă frînghia ca să-l ridice şi pe el, dînsul legă o piatră şi puse căciula deasupra ei, ca să-i cerce; iară fraţii dacă văzură căciula, socotind că este fratele loc cel mic, slăbiră vîrtejile şi dete drumul frînghiei, care se lăsă în jos cu mare iuţeală, ceea ce făcu pe fraţi să crează că Prîslea s-a prăpădit.
Luară, deci, fetele, le duseră la împăratul, îi spuseră cu prefăcută mîhnire că fratele lor s-a prăpădit, şi se cununară cu fetele, după cum rînduise Prîslea. Iară cea mică nu voia cu nici un chip să se mărite, nici să ia pe altul.
Prîslea, care şedea doparte, văzu piatra care căzuse cu zgomot, mulţumi lui Dumnezeu că i-a scăpat zilele şi se gîndea ce să facă ca să iasă afară. Pre cînd se gîndea şi se plîngea dînsul, auzi un ţipăt şi o văietare care îi împlu inima de jale; se uită împregiur şi văzu un balaur care se încolăcise pe un copaci şi se urca să mănînce nişte pui de zgripsor. Scoase paloşul Prîslea, se repezi la balaur şi numaidecît îl făcu în bucăţele.
Puii, cum văzură, îi mulţumiră şi-i ziseră:
- Vino încoa, omule viteaz, să te ascundem aici, că, de te va vedea mama noastră, te înghite de bucurie.
Traseră o pană de la unul din pui şi-l ascunseră în ea.
Cînd veni zgripsoroaica şi văzu grămada aia mare de bucăţele de balaur, întrebă pe pui, cine le-a făcut ăst bine?
- Mamă, ziseră ei, este un om de pe tărîmul celălalt şi a apucat încoa spre răsărit.
- Mă duc, le zise ea, să-i mulţumesc.
Ea porni ca vîntul înspre partea încotro îi spusese puii că a apucat omul. După cîteva minute, se întoarse:
- Spuneţi-mi drept, le zise, încotro s-a dus.
- Spre apus, mamă.
Şi într-o bucată de vreme, ca de cînd începui să vă povestesc, străbătu cele patru părţi ale tărîmului de jos şi se întoarse cu deşert. Ea ceru ca numaidecît să-i spuie. În cele mai de pe urmă, îi ziseră puii:
- Dacă ţi l-om arăta, mamă, ne făgăduieşti că nu-i vei face nimic?
- Vă făgăduiesc, dragii mei.
Atunci ei îl scoaseră din pană şi îl arătară; iară ea, de bucurie, îl strînse în braţe şi cît p-aci era să-l înghiţă, dacă nu l-ar fi acoperit puii.
- Ce bine vrei să-ţi fac şi eu, pentru că mi-ai scăpat puii de moarte?
- Să mă scoţi pe tărîmul celălalt, răspunse Prîslea.
- Greu lucru mi-ai cerut, îi zise zgripsoroaica; dară pentru că ţie îţi sunt datoare mîntuirea puilor mei, mă învoiesc la asta. Pregăteşte 100 oca de carne făcută bucăţele de cîte o oca una, şi 100 pîini.
Făcu ce făcu Prîslea, găti pîinile şi carnea şi le duse la gura groapei. Zgripsoroaica zise:
- Pune-te dasupra mea cu merinde cu tot şi, de cîte ori oi întoarce capul, să-mi dai cîte o pîine şi cîte o bucată de carne.
Se aşezară şi porniră, dîndu-i, de cîte ori cerea, pîine şi carne. Cînd era aproape, aproape să iasă deasupra, pasărea uriaşă mai întoarse capul să-i mai dea demîncare; dară carnea se sfîrşise. Atunci Prîslea, fără să-şi piardă cumpătul, trase paloşul şi-şi tăie o bucată de carne moale din coapsa piciorului de sus şi o dete zgripsoroaicei.
După ce ajunseră deasupra şi văzu că Prîslea nu putea să îmble, îi zise zgripsoroaica:
- Dacă nu era binele ce mi-ai făcut şi rugăciunea puilor mei, mai că te mîncam. Eu am simţit că carnea care mi-ai dat în urmă era mai dulce decît cea de mai înainte, şi n-am înghiţit-o; rău ai făcut de mi-ai dat-o.
Apoi o dete afară dintr-însa, i-o puse la loc, o unse cu scuipat de al său, şi se lipi. Atunci se îmbrăţişară, îşi mulţumiră unul alteia, şi se despărţiră; ea se duse în prăpastia de unde ieşiseră şi Prîslea plecă către împărăţia tatălui său.
Plecînd către oraşul în care locuia părinţii şi fraţii săi, îmbrăcat fiind în haine proaste ţărăneşti, întîlni nişte drumeţi şi află de la dînşii că fraţii lui au luat de soţii pe fetele care le-a trimis el, după cum le hotărîse însuşi, că părinţii lui erau foarte mîhniţi de pieirea fiului lor celui mai mic, că fata cea mică e îmbrăcată în negru şi-l jeleşte şi că nu voieşte a se mărita nici în ruptul capului, măcar că a peţit-o mai mulţi fii de împărat; că acum, în cele din urmă, fraţii lui i-a adus un ginere prea frumos şi că o silesc cu toţii să-l ia şi că nu se ştie de va putea scăpa.
Prîslea, auzind de toate acestea, nu puţin s-a întristat în sufletul lui şi, cu inima înfrîntă, a intrat în oraş. Mai cercetînd în sus şi în jos, află că fata a zis împăratului că, dacă voieşte să o mărite cu tînărul care i-l aduseră, să poruncească a-i face şi a-i aduce la odoare o furcă cu caierul şi fusul cu totul de aur şi să toarcă singură, fiindcă aşa îi făcuse şi zmeul şi asta îl plăcea mult. Mai află că împăratul chemase pe starostea de argintari şi-i poruncise zicîndu-i: "Iată, de azi în trei săptămîni să-mi dai gata furca care o cere fata mea cea mică; că de unde nu, unde-ţi stau picioarele, îţi va sta şi capul"; şi bietul argintar se întoarse acasă trist şi plîngînd.
Atunci Prîslea se duse de se băgă ucenic la argintar.
Prîslea, tot văzînd pe stăpînu-său văitîndu-se fiindcă nu izbutise a face furca după porunceală, îi zise:
- Stăpîne, te văz trist că nu poţi să faci furca ce ţi-a poruncit împăratul, iată, mai sunt trei zile pînă să se împlinească sorocul ce ţi-a dat; lasă-mă pe mine să o fac.
Argintarul îl goni, zicîndu-i:
- Atîţi meşteri mari n-au putut să o facă, şi tocmai un trenţeros ca tine să o facă?
- Dacă nu-ţi voi da furca de azi în trei zile, răspunse Prîslea, să-mi faci ce vei voi.
Atunci se învoiră a-i da o odaie să lucreze numai Prîslea singur, şi pe fiecare noapte să-i dea cîte o trăistuţă de alune şi cîte un pahar de vin bun.
Argintarul îi ducea grija, fiindcă, ascultînd pe la uşe, n-auzea alt decît cum spărgea la alune pe nicovală! Iară cînd fu a treia zi, el ieşi dis-de-dimineaţă din odaie cu furca pe tavă, pe care o scosese din mărul zmeului, ce era la dînsul, şi o dete argintarului ca să o ducă fetei împăratului.
Argintarul nu mai putea de bucurie, şi-i făcu un rînd de haine; iar pe la nămiez, cînd venise slujitorii împăratului ca să-l chele la palat, el se duse şi îi dete furca care torcea singură.
După ce împăratul se minună de frumuseţea ei, dete argintarului doi saci de bani.
Fata, cum văzu furca, îi trecu un fier ars prin inimă; ea cunoscu furca şi pricepu că Prîslea cel viteaz trebuie să fi ieşit deasupra pămîntului. Atunci zise împăratului:
- Tată, cine a făcut furca poate să-mi facă încă un lucru pe care mi l-a adus la odoare zmeul.
Iară împăratul chemă îndată pe argintar şi-i porunci să-i facă o cloşcă cu pui cu totul şi cu totul de aur, şi-i dete soroc de trei săptămîni, şi daca nu i-o face-o, unde îi stă picioarele îi va sta şi capul.
Argintarul, ca şi de-lalt rînd, se întoarse acasă trist; despreţui ca şi întîia oară pe Prîslea, care îl întrebase şi de astă dată; iară daca se înţeleseră la cuvinte, se învoiră şi lucrul se şi săvîrşi cu bine.
Cînd văzu argintarul cloşca cloncănind şi puii piuind, cu totul şi cu totul de aur şi ciugulind mei tot de aur, înţelese că trebuie să fie lucru măiestru.
Argintarul luă cloşca, o duse la împăratul, iară împăratul, după ce se minună îndestul de frumuseţea şi gingăşia lor, o duse fetei şi-i zise:
- Iată, ţi s-au împlinit toate voile; acum, fata mea, să te găteşti de nuntă.
- Tată, îi mai zise fata, cine a făcut aste două lucruri trebuie să aibă şi mărul de aur al zmeului; porunceşte, rogu-te, argintarului să aducă pe meşterul care le-a făcut.
Primiind porunca asta, argintarul se înfăţişă împăratului rugîndu-l să-l ierte şi zicîndu-i:
- Cum o să aduc înaintea măriei-tale pe meşter, fiindcă este un om prost şi trenţăros şi nu este vrednic să vază luminata faţă a măriei tale.
Împăratul porunci să-l aducă oricum ar fi.
Atunci argintarul, după ce puse de spălă pe Prîslea şi-l curăţi, îl îmbrăcă în nişte haine noi şi-l duse la împăratul; iară împăratul îl înfăţişă fetei.
Cum îl văzu fata, îl şi cunoscu. Ea nu putu să-şi ţie lacrămile care o podidiseră, de bucurie mare ce avu, şi zise împăratului:
- Tată, acesta este viteazul care ne-a scăpat din mîna zmeilor.
Şi, dînd în genunche, îi sărută mîinile şi pe faţă şi pe dos.
Luîndu-i seama bine împăratul, îl cunoscu şi dînsul, măcar că foarte mult se schimbase. Îl îmbrăţişă şi-l sărută de sute de ori. Dar el tăgăduia.
În cele mai din urmă, inima lui înduioşită de rugăciunile tatălui său, ale mamei sale şi ale fetei care rămăsese în genunche rugîndu-l mărturisi că în adevăr el este fiul lor cel mai mic.
Prîslea le povesti apoi toată istoria sa, le spuse şi cum a ieşit dasupra pămîntului şi le arătă şi mărul de aur al zmeului.
Atunci împăratul, supărat, chemă pe feciorii lui cei mai mari; dar ei, cum văzură pe Prîslea, o sfecliră. Iară împăratul întrebă pe Prîslea cum să-i pedepsească. Viteazul nostru zise:
- Tată, eu îi iert şi pedeapsa să o ia de la Dumnezeu. Noi vom ieşi la scara palatului şi vom arunca fiecare cîte o săgeată în sus şi Dumnezeu, daca vom fi cineva greşiţi, ne va pedepsi.
Aşa făcură. Ieşiră cîte trei fraţii în curte, dinaintea palatului, aruncară săgeţile în sus şi, cînd căzură, ale fraţilor celor mai mari le căzură drept în creştetul capului şi-i omorîră, dar a celui mai mic îi căzu dinainte.
Iară dacă îngropară pe fraţii cei mai mari, făcură nuntă mare şi Prîslea luă pe fata cea mică. Toată împărăţia s-a bucurat că le-a adus Dumnezeu sănătos pe fiul cel mai mic al împăratului şi se mîndrea, fălindu-se, de vitejiile ce făcuse el; iară după moartea tătîne-său se sui el în scaunul împărăţiei, şi împărăţi în pace de atunci şi pînă în ziua de astăzi, de or fi trăind.
Trecui şi eu pe acolo şi stătui de mă veselii la nuntă, de unde luai
O bucată de batoc,
Ş-un picior de iepure şchiop,
şi încălecai p-o şea, şi v-o spusei dumneavoastră aşa.
În contextul lansării programului ”Satul European”, ce probleme vitale există în localitatea dumneavoastră?
- Statut:
- Oraș
- Prima atestare:
- 1611
- Populația:
- 6.855 mii locuitori
Teleneşti este un oraş din Republica Moldova, centrul administrativ al raionului Teleneşti. Amplasat în partea centrală a republicii, pe malul drept al rîului Ciulucul Mic, oraşul Teleneşti este situat la o distanţă de 93 km de Chișinău. Conform datelor recensămîntului din anul 2004, populaţia oraşului constituie 6855 locuitori. Prima atestare documentară a localităţii Teleneşti, datează din anul 1611.