Lupul cel năzdrăvan şi Făt-Frumos
A fost odată că niciodată că dacă nu ar fi fost nu s-ar fi povestit... A fost odată un împărat şi o împărăteasă. Ei aveau trei copii. Mai aveau pe lîngă palaturile lor o grădină foarte frumoasă. Şi atât de drag îi era florile acestui împărat, încît însuşi cu multă tragere de inima le plivea şi îngrijea de grădină. În fundul acestei grădini crescuse un măr cu totul şi cu totul de aur. Împăratul nu mai putea de bucurie că în grădina sa se afla un aşa pom cum nu se găsea în toată lumea. Se tot întorcea pe lînga dînsul şi se tot uita pe de toate părţile la el, de i se scurgeau ochii. Cînd, într-o zi, văzu că pomul înmugureşte, înfloreşte, se scutura florile şi roadele se arată: apoi spre seară da în pîrguială. Îi zîmbea mustaţa împăratului şi îi lăsa gura apă, cînd se gîndea că a doua zi o să aibă la masa sa mere de aur, lucru ce nu se auzise pîna atunci.
A doua zi nu se luminase bine de ziuă, şi împăratul era în grădina ca să vaza merele cele aurite şi să-şi împace nesațiul ce avea de a se uita la dînsele. Dară rămase ca ieșit din minți, cînd, în loc de mere coapte aurii, văzu că pomul înmugurise din nou, iară merele nicăiri. Încă fiind acolo, văzu cum înflorește pomul, cum îi cade florile şi cum roadele se arată iarăși.
Atunci îi mai veni inima la loc şi se mulțumi a aștepta pîna a doua zi. În ziua următoare, ia merele de unde nu-s. S-a supărat împăratul, nevoie mare, şi porunci paznicilor să se uite să prinză pe hoţi. Dară aşi! unde e pomana!
Pomul înflorea în fiecare zi, se scuturau florile, rodul creștea şi seara da în pîrg. Noaptea se cocea. Oarecine venea atunci şi le lua, fără să prinză de veste oamenii împăratului. Pare că era un lucru făcut: acel cineva care lua merele îşi bătea Joc şi de împăratul şi de toţi paznicii lui. Acest împărat acum nu-i mai era că nu poate avea mere aurite la masa lui, ciuda cea mai mare era că nici pîrga acestui pom nu o văzuse măcar. Aceasta îl întrista pîna într-atîta încît pe aici, pe aci era sa se scoboare din scaunul împărăţiei şi să-l dea celui ce se va lega a prinde pe hoţ.
Fiii acestui împărat, păsă-mi-te că-i simţiră gîndul căci veniră înaintea lui şi-l rugară să-i lase a pîndi şi ei. Mare fu bucuria împăratului cînd auzi din gura fiului său celui mai mare legătura ce făcea de a pune mîna pe hoţ. Le dete, deci, voie, şi ei se puseră pe lucru. Pîndi în ziua dintîi fiul cel mare; dară păţi ruşinea ce păţise şi ceilalţi pîndari din naintea lui.
A doua zi pîndi şi cel mijlociu; dară nici el nu fu mai breaz, ci se întoarse la tatăl său cu nasul în jos.
Ei spuseră că pîna la miezul nopţii o duc cum o duc, dară că după aceea nu se pot ţine pe picioare de piroteala ce-i apuca şi cad într-un somn adînc, şi nu mai ştiu nimic.
Fiul cel mai mic asculta şi tăcea. Apoi, după ce sfîrşi de spus, fraţii cei mai mari ce li se întîmplase, se ceru şi el de la tată-său ca să-l lase să pîndească şi el. Cît de trist era tată-sau pentru ca nu se găsea nici un voinic care să-i prinză pe hoţii merelor, rîse cînd îl auzi. Iară după multe rugăciuni se înduplecă. Atunci fiul cel mai mic se pregăti de pînda.
Cum veni seara, îşi luă tolba cu săgeţile, arcul şi paloşul, şi se duse în gradină, îşi alese un loc singuratic şi depărtat de orice pom şi de ziduri, astfel ca să n-aibă de ce se rezema. Se hotărî a sta în picioare pe un trunchi de pom tăiat, astfel încît, cînd i-ar veni somn şi ar moţăi, să cază jos şi să se deştepte. Aşa făcu, şi după ce căzu de vro doua ori, i se sperie somnul şi rămase treaz şi nebîntuit de piroteala.
Cînd, colea despre ziua, cînd somnul e mai dulce, auzi un fîlfîit ca de un stol de paseri că se apropie.
Trase cu urechea şi simţi că cineva jumuleşte pomul de mere. Scoase o săgeată din tolbă, o aşeză la arc şi, trac! trase o săgeată şi nu se făcu nici o mişcare. Trac! mai trase una şi iarăşi nimic. Cînd trase cu a treia, fîlfîitul se auzi din nou şi el pricepu că stolul de păsări trebuie sa fi zburat. Se apropia de mărul de aur şi văzu ca hoţul n-avusese timp a lua toate merele. Luase ce luase, dară tot mai rămăsese. Stînd el acolo, i se păru că vede lucind ceva pe jos. Se plecă şi ridică acel ceva ce lucea. Cînd, ce să vezi d-ta? două pene cu totul şi cu totul de aur.
Cum se făcu de ziua, culese cîteva mere, le puse pe o tipsie de aur, şi cu penele la căciula se duse de le înfăţişă tatălui său.
Împăratul, văzînd merele, mai-mai era să-şi iasă din minţi, de bucurie; dară îşi ţinu firea. Puse de striga prin toata cetatea că fiul sau cel mic a izbutit să aducă mere şi să afle că hoţul este o pasăre.
Făt-Frumos zise tatălui său să-i dea voie acum să caute şi pe hoţ. Tatăl său nu mai voia să ştie de hoţ, deoarece i-a ajutat Dumnezeu să vază merele cele atît de mult dorite.
Dară fiul cel mic al împăratului nu se lăsa numai pe aceea, ci stărui pînă ce împăratul îi dete voie să meargă a căuta şi pe hoţ. Se găti de drum; iară cînd fu a pleca, îşi scoase penele cele de aur de la căciula şi le dete împărătesei muma lui, ca să le poarte ea pîna s-o întoarce el.
Luă haine de primeneală şi bani de cheltuială, îşi atîrnă tolba cu săgeţile la spate, paloşul la coapsa stîngă şi, cu arcul într-o mîna şi cu alta de gîtul credinciosului său, porni la drum. Şi aide, şi aide, merse cale lungă depărtată, pîna ce ajunse în pustietate. Aci făcu popas şi sfătuindu-se cu robul său cel credincios, găsi cu cale să apuce spre răsărit. Mai călătorind ei o bucata bună, ajunse la o pădure deasa şi stufoasă. Prin bungetul ăsta de pădure mergînd ei pe dibuitele, căci altfel era peste poate, zăriră în depărtare un lup groaznic de mare şi cu fruntea de aramă. Îndată se şi gătiră de apărare. Cînd fura aproape de lup de o bătaie de săgeată puse Făt-Frumos arcul la ochi.
Văzînd lupul una ca aceasta, strigă:
- Stai, Făt-Frumos, nu mă săgeta, că mult bine ţi-oi prinde vreodata.
Făt-Frumos îl asculta şi lăsă arcul în jos. Apropiindu-se lupul şi întrebîndu-l unde merge şi ce caută prin astfel de păduri nestrăbătute de picior de om, Făt-Frumos îi spuse toată întîmplarea cu merele din grădina tatălui său, şi că acum merge să caute pe hoţ.
Lupul îi spuse că hoţul era împăratul păsărilor. Că el cînd venea să fure merele, aduna păsările cele mai agere la zbor şi cu ele în stol venea de le culegea. Că acea pasăre se afla la împărăţia de la marginea acestei păduri. Îi mai spuse că toata megieşia se vaietă de furturile ce face ea poamelor de prin grădini, şi le arăta drumul cel mai apropiat şi mai lesnicios. Apoi, dîndu-i un merişor frumos la vedere, îi mai zise:
- Ţine, Făt-Frumos, acest merişor. Cînd vei avea trebuinţă de mine vreodata, să te uiţi la el, să gîndeşti la mine şi eu îndata voi fi acolo.
Făt-Frumos priimi merişorul şi-l băgă în sîn, apoi, luîndu-şi rămas bun, porni cu credinciosul său şi, străbătînd desişurile pădurei, ajunse la cetatea în care se afla acea pasăre.
Cerceta prin cetate şi se spuse că împăratul locului aceluia o ţine într-o colivie de aur în grădina sa.
Aceasta îi fu de ajuns a şti.
Dete cîteva tîrcoale curţii împărăteşti şi luă aminte la toate amănunţurile ce încongiură curtea. Cum se făcu seara, veni cu credinciosul său şi se pitulă la un colţ, aşteptînd acolo pînă se liniştiră toţi cei din curte. Apoi credinciosul lui puindu-se piua, Făt-Frumos se urca pe dînsul; d-aci pe coama zidului, şi sări în grădină. Cînd puse mîna pe colivie, o data ţipă pasărea şi, cît ai zice mei, se văzu încongiurat de o mulţime de paseri, cari mai mici, cari mai mari, ţipînd pre limba lor. Şi atîta larmă făcură, încît se deşteptară toţi slujitorii împărăteşti. Şi viind în grădină, găsiră pe Făt-Frumos cu colivia în mînă şi păsările dîndu-se la el să-l sfîşie, iară el apărîndu-se.
Puseră slujitorii mîna pe el şi-l duseră la împăratul, carele şi dînsul se sculase să vază ce se întîmplase.
Cum îl văzu împăratul, îl şi cunoscu; apoi prinse a-i zice:
- Îmi pare rău, Făt-Frumos, de aceasta întîmplare. De ai fi venit cu binele, sau cu rugăciuni, să-mi ceri pasărea, poate m-aş fi înduplecat ca să ţi-o dau de bunăvoia mea; dară acum, prins cu mîna în sac, cum se zice, după datinele noastre cu moarte trebuie să mori. Şi numele iţi va rămînea pîngărit cu ponosul de tîlhar.
- Aceasta pasăre, luminate împărate, răspunse Făt-Frumos, ne-a jefuit de mai multe ori merele de aur din pomul ce are tătîne-meu în gradina sa, şi de aceea am venit să pui mîna pe hoţ.
- Poate sa fie adevărat ceea ce spui tu, Făt-Frumos, dară la noi, împotriva datinelor noastre eu n-am nici o putere. Numai o slujba însemnată făcută împărăţiei noastre te poate scăpa şi de ponos şi de moarte.
- Spune ce slujba sa-ţi fac şi mă voi încumete.
- De vei izbuti sa-mi aduci iapa cea sireapa ce este la curtea împăratului meu vecin, vei scăpa cu faţa curată, şi-ţi voi da pasărea cu colivia.
Făt-Frumos priimi. Şi chiar în acea zi şi plecă cu credinciosul său rob.
Ajungînd la curtea împăratului vecin, lua cunoştinţă de iapă şi de împrejmuirea curţii. Apoi, cum veni seara, se aşeză cu credinciosul lui la un colţ de curte, unde i se păru a fi un loc de pîrleaz.
El vazuse iapa cum o plimba doi slujitori, şi se minuna de frumuseţea ei. Ea era alba, avea căpăstrul aurit şi împodobit cu pietre nestemate, de lumina ca soarele.
Pe la miez de noapte, cînd somnul este mai dulce, Făt-Frumos zise credinciosului sau de se puse piua, iară el se urca pe dînsul, apoi pe zid şi sări în curtea împăratului. Merse pe dibuitele şi în vîrful degetelor, pîna ce ajunse la grajd; şi, deschizînd uşa, puse mîna pe căpăstru şi trăgea iapa după dînsul. Cum ajunse iapa la uşa grajdului, unde nincheză o data de hăui văzduhul şi urla toata curtea şi palaturile. Îndată săriră toţi cu totul, puseră mîna pe Făt-Frumos şi-l duseră la împăratul, carele şi el se sculase. Acesta, cum văzu pe Făt-Frumos îl şi cunoscu.
Îl înfrunta pentru fapta cea mişeleasca ce era să săvîrşească, şi-i spuse că datinele ţărei sale dă morţii pe furi, şi că împotriva acelor datine el n-are nici o putere.
Făt-Frumos îi spuse drept toata şiretenia cu merele, cu pasarea şi cu cele ce îi zisese să facă împăratul, vecinul său.
Atunci împăratul îi zise:
- De vei putea, Făt-Frumos, să-mi aduci pe Zîna Crăiasă, poate că vei izbuti să scapi de moarte şi să-ţi rămîie numele nepătat.
Făt-Frumos se încumetă şi, luînd pe crediciosul sau cu sine, pleca. Pe drum îşi aduse aminte de merişor. Îl scoase din sîn, se uita la dînsul şi se gîndi la lup. Şi cît te-ai şterge la ochi, lupul fu aci.
- Ce pofteşti, Făt-Frumos? îi zise.
- Ce să poftesc, îi răspunse el. Iaca, iaca, iaca ce mi s-a întîmplat. Cum să fac eu acum, să mă întorc cu isprava buna?
- De astă iţi este? Las' pe mine, că treaba este ca şi sfîrşită.
Şi porniră cîteşitrei spre Zîna Crăiasă, făcură popas într-o pădure de unde se vedea palaturile cele strălucite ale zînei. Se învoiră ca Făt-Frumos şi cu credinciosul său să aştepte la tulpina unui copac bătrîn, pînă s-o întoarce lupul.
Şi mîndre palaturi mai avea zîna, mare. Însuşi lupul se mira de frumuseţea şi de rînduiala cea buna ce era pe acolo. Cum ajunse, făcu ce făcu şi se furişî în grădina.
Ce să vezi d-ta? Nici un pom nu mai era verde. Le căzuse frunza, şi crăcile, şi rămurelele, de erau ca despuiaţi. Pe jos, frunzele căzute erau făcute scrum de uscăciune. Numai un stuf de trandafiri mai era înfrunzit şi plin de boboci, unii în floare şi alţii deschişi. Ca să ajungă pîna la dînsul, lupul trebui să meargă în vîrful degetelor ca să nu fîşie frunzetul cel uscat, şi se ascunse în acel crînguleţ înflorit. Stînd el acolo şi pîndind, iată că iese Zîna Crăiasă din palaturi, însoţită de douăzeci şi patru de roabe, ca sa se plimbe prin grădină.
Cînd o văzu lupul, p-aci, p-ci era sa uite pentru ce venise şi să se dea de gol; dar se stăpîni. Căci era aşa de frumoasă, cît nu s-a mai văzut şi nu se va mai vedea pe faţa pămîntului. Avea un păr, nene, cu totul şi cu totul de aur. Cosiţele ei lungi şi stufoase, de-i bătea pulpele. Cînd se uita la cineva cu ochii ei ceia marii şi negri ca murele, îl băga în boale; avea nişte sprîncene bine arcuite, de pare ca erau scrise, şi o pieliţă mai alba ca spuma laptelui.
După ce dete cîteva tîrcoale prin grădina cu roabele după dînsa, veni şi la stuful de trandafir să rupă cîteva flori. Cînd lupul, care era ascuns în crîng, odată se repezi, o luă în braţe şi pe ici ţi-a fost drumul. Iară roabele, de spaimă, se împrăştiară ca puii de potîrniche. Într-un suflet alerga lupul şi o dete leşinată în braţele lui Făt-Frumos. Acesta, cum o văzu, se pierdu cu firea; dară lupul îi aduse aminte ca e voinic, şi-şi veni în sine. Mulţi împăraţi voise să o fure dară se răpuseră.
Făt-Frumos prinsese mila de ea, şi nu-i mai venea a o da altuia.
Zîna Crăiasă, după ce se deştepta din leşin şi se văzu în braţele lui Făt-Frumos, prinse a-i zice:
- Dacă tu eşti lupul care m-a furat, a ta să fiu.
Făt-Frumos îi răspunse:
- A mea să fii, nedespărţită pîna la moarte.
Apoi se înţeleseră la cuvinte, şi spuse fiecare şiritenia istoriei sale.
Văzînd lupul dragostea ce se încinsese între ei zise:
- Lăsaţi pe mine, că toate le întocmesc eu după vrerea voastră.
Şi plecară a se întoarce de unde veniseră.
Pe drum, lupul se dete de trei ori peste cap, şi se făcu întocmai ca Zîna Crăiasă. Pasămite lupul era năzdrăvan.
Se vorbiră ei, ca credinciosul lui Făt-Frumos să stea cu Zîna Crăiasă la tulpina unui copac mare din pădure, pîna se va întoarce Făt-Frumos cu iapa sireapa.
Ajungînd la împăratul cel cu iapa, Făt-Frumos îi dete pre prefăcuta Zîna Crăiasa. Cum o văzu împăratul, i se muia inima şi prinse un dor de dînsa, de nu se poate povesti.
Împăratul îi zise:
- Vrednicia ta, Făt-Frumos, te-a scăpat şi de ocară şi de moarte. Acum te şi răsplătesc pentru aceasta, dîndu-ţi în dar iapa.
Cum puse mîna pe iapă şi pe căpăstrul cel minunat, Făt-Frumos o lua la sănătoasa şi, puind Zîna Crăiasa călare pe iapă, porni cu dînsa şi trecu hotarele acelei împărăţii.
Împăratul aduna numai decît pe sfetnicii săi şi purcese la biserică ca să se cunune cu Zîna Crăiasă. Cînd fu la uşa bisericei, prefăcuta Zînă se dete de trei ori peste cap şi se făcu iarăşi lup, carele, clănţănind din colţi, îşi arăta dinţii rînjind către curtenii împăratului. Aceştia, cum văzură, deodată îngheţară de frică. Apoi, după ce se mai dezmeticiră, se luară după dînsul cu chiote şi cu uideo. Dară lupul, să te ţii, pîrleo! lungi pasul lupeşte, se duse, de nu mai dete cu mîna de dînsul. Şi ajungînd pe Făt-Frumos şi pe ai săi, merse cu dînşii. Cînd fu aproape de curtea împăratului cel cu pasărea, făcură ca şi la celălalt împărat. Lupul, schimbat în iapa sireapă, fu dus la împăratul carele, văzînd iapa, nu se mai ştia de bucurie.
După ce priimi cu multă omenie pe Făt-Frumos, împăratul acesta îi zise:
- Ai scăpat, Făt-Frumos, şi de ponos şi de moarte. Iară eu îmi voi ţinea cuvîntul împărătesc, şi mulţumirea mea va fi pururea cu tine.
Porunci, şi numai decît i se dete păsărea, cu colivia ei cu tot. Şi priimind-o Făt-Frumos, îşi luă ziua bună şi plecă. Ajungînd în pădure unde lăsase pe Zîna Crăiasă, iapa şi pe credinciosul lui, porniră împreună către împărăţia tatălui său.
Împăratul cel ce priimise iapa porunci să iasă toata oastea lui şi mai-marii împărăţiei sale la cîmp, unde voia să li se arate călare pe iapa cea atît de vestită.
Cînd îl văzură ostaşii, toţi cu toţii strigară:
- Să trăieşti, împărate, că ai dobîndit un astfel de odor! Să-ţi trăiască şi iapa, care te face să te arăţi aşa de măreţ!
Şi În adevăr, venea, nene, iapa cu împăratul pe dînsa, de nu-i da picioarele de pămînt, ci parc-ar fi zburat.
Se luară la întrecere. Dara nici pomeneală nu era ca să se apropie cineva de această iapă, căci pe toţi îi lăsa în urmă.
Cînd fu la o depărtare bună, odată stătu iapa, trînti pe împărat, se dete de trei ori peste cap şi se făcu iarăşi lup, şi o rupse d-a fuga, şi fugi, şi fugi, pîna ajunse pe Făt-Frumos.
Cînd fura a se despărţi, lupul zise lui Făt-Frumos:
- Iată, de astă dată ţi s-a împlinit toate poftele. Păzeşte-te în viaţa ta a nu mai pofti lucruri peste puterea ta, căci nu vei păţi bine.
Apoi se despărţiră, ducîndu-se fiecare într-ale sale.
Ajungînd la împărăţia tatălui său şi auzind că vine fiul său cel mic, îi ieşi înainte cu mare, cu mic, ca să-l priimească, după cum i se cuvenea.
Mare fu bucuria obştească cînd îl văzură cu soţioara cum nu se mai găsea pe faţa pămîntului, şi cu odoare cu nu s-a mai pomenit.
Cum ajunse, porunci Făt-Frumos şi făcu un grajd măiestrit pentru iapă; iară colivia cu pasarea o puse în pălimarul despre grădină.
Apoi tată-său puse de se făcu pregătirile de nuntă. Şi după cîteva zile se cunună Făt-Frumos cu Zîna Crăiasă, întinse masa mare pentru bun şi pentru rău, şi ţinură veseliile trei zile şi trei nopţi încheiate.
După care trăiră în fericire, fiindcă Făt-Frumos nu mai avea ce pofti. Şi or fi trăind şi astăzi, de n-or fi murit.
Iară eu încălecai p-o şea şi v-am spus povestea aşa.
În contextul lansării programului ”Satul European”, ce probleme vitale există în localitatea dumneavoastră?
- Statut:
- Sat
- Prima atestare:
- 1598
- Populația:
- 40 locuitori
Tomeştii Vechi este un sat din cadrul comunei Balatina raionul Glodeni. Localitatea se află la distanța de 24 km de orașul Glodeni și la 168 km de Chișinău. Conform datelor recensămîntului din anul 2004, populaţia satului constituia 40 de oameni. Satul Tomeștii Vechi a fost menționat documentar în anul 1598.