Un oarecare răpitor foarte se înavuţise,
Şi cu jurământ la toţi făr-a-l întreba spunea,
Şi sufletul îşi punea,
Că el acea avuţie nu că doar o grămădise,
Dezbrăcând pe cineva făţiş, sau că o furase...
Ce ca din cer îi picase,
Şi că el nu avea frică
Cineva să-l oblicească c-au umblat cu oca mică,
Adică că pe cineva au înşelat;
Deci socotea cu ce chip să mulţumească
Domnului de comoara ce i-au dat,
Sau că poate el, sărmanul, gândea să se pocăiască.
În sfârşit, el hotărăşte pentru săraci să zidească
O casă mare în care să-i adăpostească
Şi să-i hrănească.
Deci răpitorul începe casa şi mai o găteşte,
Şi plimbându-se printr-însa, însuşi cu sine grăieşte:
„Iată fapta minunată ce şi Domnului îi place,
Care de acum cu mine trebuie să se împace
De câte pozne am făcut.
Iar săracii pentru mine vor conteni a se plânge
Şi a mai zice
Că eu sângele le-am supt.
Căci ei în această casă vor trăi mai mulţumiţi
Decât în casele lor, pe care eu le-am luat,
Şi mult mai bine hrăniţi,
Dându-le lor de mâncat
Bucate boiereşti,
Iar nu ţărăneşti...”
Atunci un om oarecare, ce pe acolo trecea,
L-au auzit ce zicea
Şi i-au răspuns:
„Adevărat, mulţi săraci aici să grămădeşti poţi,
Dar nu ştiu de vor încăpea toţi
Pe câţi ai jăcuit
Şi pe câţi ai calicit,
Din a cărora avere ai zidit această casă
Frumoasă,
Ba încă te şi făleşti că le dai degeaba masă”.
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Şi eu zic că vai de-aceia ce pe săraci miluiesc
Cu banii ce de la alţii cu nedreptate răpesc.