Ah, lacomă moarte, gelat mult cumplit,
Mi-ai răpit soţia mult mie amată;
M-ai lăsat nemernic, în suflet rănit,
Şi mi-ai dat o rană prea înveninată!
Vrând să-mi spui durerea, nu pot de suspin,
Vrând să-mi plâng soţia, lacrimi mă îneacă,
Inima îmi sfarmă al durerii chin,
Şi suspinuri cearcă pieptul să-mi desfacă.
Ah! cu dânsa poate pieri la un loc
Jurământuri sânte, ce pe soţi îi leagă,
Fragede expresii, sărutări de foc,
Care numai moartea putu să le şteargă...
Zile fericite, toate aţi trecut,
Aţi pierit ca umbra, v-aţi stins ca o pară,
Bucuria voastră au fost un minut...
Ce acum răscumpăr cu lacrimi amare.
Cu-aşa triste gânduri în lume trăiesc,
Dar, scumpă soţie, eu sunt tot cu tine,
Şi-n somn, şi-aievea, şi când mă trezesc,
Ş-al tău amat nume nu-ncetez a-l spune.
Uneori îmi pare că te văd umblând,
Îţi aud şi paşii, ce-i cunosc prea bine,
Te chem lângă mine, dar tu, negrăind,
Te uiţi întristată... şi nu vii la mine!
Tu nu vii la mine! Doar de ai uitat
Că a mele braţe au fost leagăn ţie,
Unde cu priinţă şezând ai aflat
Dezmierdări o mie, scumpa mea soţie.
Dacă mai departe, neputând răbda
Să trăiesc în lume aşa zile triste,
Va veni şi ora de se vor săpa
Şi pe a mea groapă aceste cuvinte:
Aici zace soţul ce se săvârşi
De-amară întristare şi de mâhniciune,
Ce când şi-au dat duhul aceste grăi:
„Amată soţie, nu eşti lângă mine.”