O, lăută a Moldovii! tu ai fost de tot uitată
În creanga Dumbrăvii Roşii ce românul hăuleşte,
Şi care umbrea cu faimă sânta apă a Sucevii,
Cruntată în multe rânduri d-a neamicilor sânge...
Vântul clătina odată mângâios a tale coarde;
Dar curpănul zaluziei, întinzând viţele sale,
S-au suit cu sumeţie, s-au încâlcit pintre ele...
O, lăută românească! cine poate să deştepte
După timpuri vechi trecute încântătoriul tău sunet?
Sau vei fi cu-ndelungare acolo în frunziş mută?
Ori când vei face tu iarăşi ca să zâmbească eroul
De plânsul şi îngrijirea logodnicei părăsite!!!
O, lăută a Moldovii! odată în ţara noastră
Tu ţineai hangul tristeţii la a domnilor ospeţe;
Când lăutarul-maestru amesteca al tău sunet
Cu al oaspeţilor cântec, tu consolai cu duinţă
Dragostea misterioasă a româncelor fecioare.
Tu celebrai cu putere biruinţele faimoase,
Tu frăgezeai ca un farmec pe românii cei mai aprigi,
Tu umpleai de bărbăţie pe cei fricoşi în răzbeluri;
Iar când tăcea lăutarul, toţi se cufundau în gânduri,
Căci ca tine cine altul, o, lăută mângâioasă,
Putea serba mai bine statornicia fecioarei
Ş-a eroului izbândă, când s-întorcea din oştire!

O, lăută a Moldovii! mai deşteaptă-te odată!
Oricât de neîncercată este mâna ce s-atinge
De-a tale-ncântate coarde, deşteaptă-te, o, lăută!
Macar că eu abie numai pot să scot oareşce sunete,
Făr' de gust, făr' d-armonie din ruginitele coarde,
Care nu este în stare să însufleţeze încă
A patrioţilor inimi, şi eroicele pilde
A strămoşilor cei demni să nu uităm niciodată...
Aş fi fericit eu însă dacă al tău antic sunet
Ar face-acum să răsară inima celui ce-ascultă...
O, lăută a Moldovii, ce să deştepţi ai putere
A românului simţire, agiută geniei mele!