I

Cu desţelenirea câmpiilor, cu înmulţirea satelor pe locuri odi­nioară pustii, cu extirparea pădurilor, apoi cu vânarea arbitrară de oricine şi în orice timp, fără restricţiuni sau vreun regulament, se-nţelege că actualmente vânatul este mai de tot stârpit, şi o excursiune vânătorească nu va aduce nici rezultatul dorit, nici vreo plăcere.

În timpul de azi, întâmpinăm în tot locul ţărani, braconieri derbedei, care de când cu militarismul, sunt aproape toţi deprinşi cu puşca stârpind fără cruţare tot ce le iese înainte, aşa că în ţinu­tul Hotinului şi al Sorocii, mai că nici urmă n-a mai rămas din păsările de vânat. Numai iarna mai vin din Podolia peste Nistrul îngheţat droaie de lupi, fiind acolo oprită arma de foc. Dar cei mai avani stârpitori ai vânatului au fost până pe la anii 1840 şi 1860 vecinii noştri, proprietarii din Podolia, care ţineau în arendă multe moşii din Basarabia, se-nţelege cu un preţ de nimică, plătind anual 3 până la 4 franci hectarul. Aceştia adunau iarna camarazii lor de peste Nistru, care cu mrejele lor prindeau de-a valma potârnichi şi găinuşe sălbatice, care, ca şi corbii în timp de iarnă, acopereau în pâlcuri întregi pădurile de mesteacăn, cu ai căror muguri se hrănesc. Potârnichile le prindeau pe la arii cu mrejele, iară găinuşele le smomeau cu mănunchiuri împănate, ce le aninau de crengile mesteacănilor, unse cu o substanţă cleioasă. Ele se adunau la momeala aceea, atrase prin sunetul unui fluieraş, ce imita glasul cocoşeilor. Care se punea pe creangă, acolo rămânea, iară celelalte picau sub împuşcătura flintelor, aşa că din întreg cârdul numai puţine scăpau de vânători, care adu­nând în cuşti mii de perechi, le duceau la Varşovia, unde le vin­deau cu câte două ruble perechea.

Iar nepăsătorii proprietari ai acelor moşii se uitau indiferenţi la acel jaf, ce scurgea comoara ţării de un preţios product, care nu se va mai restabili niciodată. Ei nu înţelegeau că hâtrii arendaşi făceau comerţ din acea vânătoare.

Dar, cum se vede, aşa a fost lumea şi aşa va fi în toate apucăturile ei omeneşti, după cum zice proverbul francez:

Le monde est une pipée

Où lon est tour-à-tour chasseur et gibier1.

Fiind instinctul vânătoresc sau, mai bine zis, lăcomia de cuce­rire, înnăscută omului, ea iese la iveală în diferite chipuri. Unii aleargă după vânat, ţintind în păsărele, alţii vânează frumuseţea, împuşcând cu fraze sentimentale, făgăduinţe înfocate sau cu louis dori2 şi gălbenaşi. Bancherii împuşcă în creditori cu poliţe neplătite, cărturarii de la masa verde cu codici, diplomaţii cu note şi hâtre combinaţii. Damele împuşcă cu căutături nerezistibile, izvorâte din gingaşi ochişori, ce străbat cuirasele inimilor celor mai călite. Şi toţi aceşti vânători de ambe sexe sunt când ţintaşi, când ţintă.

Ovidiu, în opurile lui Ars amandic şi Remedia amoris3, zice că dibaciului vânător şi curtezanului iscusit îi trebuiesc trei însuşiri: hâtrie, răbdare şi prevedere. Eu sunt de perfect acord cu marele poet, care a păţit-o din cauza vânătorii de amor, că fără aceste calităţi vânătoarea are numai puţine şanse de reuşire. Câteodată pasiunea aceasta, dacă nu-i înfrânată de răbdare şi prevedere, poate aduce pe vânător până la nebunie şi la urmări periculoa­se, mai ales din cauză că lăcomia de cucerire e cea mai durabilă din toate pasiunile.

Aceasta o dovedesc mulţi octogenari, care mai că pe brânci se târâie la vânat, sperând a dobândi ceva, de nu pasărea întreagă, atunci cel puţin o peniţă de pe dânsa, iar de la frumuşică de nu o sărutare, măcar un zâmbet de speranţă; ce-i pasă lui dacă acesta e chiar dispreţuitor? el şi-l tâlcuieşte în folosul său şi pace. Dar iată-mă rătăcit printre păsărele şi frumuşele, uitând poves­tirea excursiunii vânătoreşti. Rog deci de iertare, reamintindu-i cititorului proverbul românului: „Lupu-şi schimbă părul, dar năravul ba“ şi acum mă reîntorc la ceea ce am început.

Patruzeci de kilometri de la Chișinău înspre sud, începe partea Basarabiei numită Bugeac, cuvânt tătăresc ce vrea să zică „colţ de pământ“. Dar acel colţ are o suprafaţă mai mare decât cel mai însemnat principat al Germaniei, cuprinzând la 150 kilometri pătraţi de şesuri imense, care pe la anul 1860 erau locuite de abia vreo zece colonii de bulgari şi nemţi şi vreo câteva sate de moldoveni.

Topografia Bugeacului nu-i pitorească; el n-are munţi, lacuri şi păduri, el se compune din şesuri, curmate în mari intervaluri de râuleţe. Pe la anul 1840, Bugeacul se putea numi un adevărat Eldorado4 al vânătorilor, cuprinzând mii de păsări, ce se-nmulţeau prin abundentele ierburi ale acestor şesuri ce se întind până la Dunăre cu ramificaţiunea apelor ei, care alcătuiesc un labirint de insule, lacuri, bălţi şi codri de stuf, gros ca prăjinile de stejar. Se-nţelege de sine că pe aceste şesuri şi ape, unde domnea tăcere absolută, unde trăsnetul puştii nu se auzea şi unde sălbătăciunea rar când vedea pe un om, se adunau din toate părţile Asiei Mici, din Caucaz, Balcani şi Carpaţi, nouri de păsări felurite, campes­tre şi de apă, iară în stuf şi între plantele din mlaştini se plodeau mulţime de lupi, mistreţi*, vulpi, bursuci şi iepuri.

Apoi venea la rând grandioasa pescărie, special exploatată de secta rusească a nekrasovţilor, care, izgoniţi pe la 1815 din cen­trul imperiului, se aşezară în colonii la Vâlcov, unde prindeau la gârlele Dunării nisetri, moruni şi somni, iară peştele mai mărunt, precum scrumbii, ştiuci, costrăşi şi crapi, îi sărau în poloboace, şi după ce se murau în salamură, scoteau costrăşii şi crapii cei

• Porc sălbatic solitar.

mai mari din poloboace, spre a-i usca la soare. Acest product e o marfă foarte profitabilă, ce se vinde cu mii şi mii de kilograme în toată Basarabia şi în guvernămintele învecinate, poporului rus­tic, mai ales însă taberei de cosaşi şi lucrătorilor de câmp nomazi, depărtaţi de ale lor sate. Aşa peşte sărat se plăteşte pe la târguri de la 12-20 de franci 16 kilograme, iară la Vâlcov cu jumătate de preţ.

Scrumbiile şi chefalii marinaţi în salamură se expediază înlăun­trul imperiului. Depozitul şi factoria peştelui de Dunăre şi al ce­lui din limanul Nistrului, apoi din lacurile Salsic, Catlabuh, Cu­gurlui, Ialpug şi al Mării Negre, se află la Bazargiuc, 18 kilometri de la Chilia Nouă. Venitul ce-l dă acest ram de comerţ se urcă la sute de mii de ruble pe an, iară venitul de pe sărături la două milioane.

Dintre toate aceste pescării, ce se fac cu mrejele şi cu felurite alte unelte, cea mai interesantă şi vrednică de văzut este pes­cuirea morunilor, nisetrilor, somnilor şi cicigilor, pe care nekra­sovţii în timp de primăvară îi prind la gurile Dunării, unde apele râului se întâlnesc cu apele Mării Negre. Atunci aceşti peşti co­losali ies din mare şi se suie în contra curgerii Dunării, spre a-şi depune pe malurile ei şi prin stuf icrele. Atunci cete nenumărate de aceşti peşti foiesc bezmetici, adică amorezaţi, căci Cupidon, cum se vede, trage cu săgeţile şi în peşti, ca şi în toate creaturile pe pământ. Nekrasovţii, care ştiu aceasta, se şi folosesc de oca­zie şi, pândindu-i pe la maluri cu luntrele, înfig cu o deosebită dibăcie harpunele în ei, de al cărora mănunchi sunt legate frânghii lungi.

Momentul cel mai interesant este acela, când morunul, nise­trul sau somnul, simţindu-se dureros rănit, se smuceşte cu aşa putere, că răstoarnă luntrea şi pescarii în apă. Dar pescarii deprinşi cu astfel de afaceri, deşi se cufundă, imediat îi vezi iarăşi plutind deasupra apei, ţinând necontenit în mână capătul frân­ghiei de la harpună. Monstrul, care nu rareori ajunge o lungime de 4 1/2 metri*, se zbuciumă în toate părţile, trăgând după sine pe înotători; dar acestora le vin în ajutor alţi camarazi cu lun­trele, în care se suie şi acei din apă.

Şi acuma începe cel mai ciudat sport pe suprafaţa apei.

Pescarii îşi dau toate silinţele spre a trage victima la mal. Lup­ta ce se-ncinge acuma e nespus de interesantă: când pescarii câştigă distanţă, când monstrul, care cu înnoite puteri se de-părtează de la mal spre adâncime, trăgând luntrele după sine. Evoluţiile aceste se prelungesc câteva ore. Sportsmenii din Lon­dra scump ar plăti să poată asista la aşa privelişte şi război, în care este întrebuinţată toată puterea braţului şi toată iscusinţa gimnasticii. Mai totdeauna pescarii rămân biruitori; dar se­ntâmplă că mănunchile harpunelor se rup, atunci monstrul se cufundă în adâncime şi scapă de prigonire. Spectacolul se ter­mină prin aceea că victima, pierzând mult sânge şi slăbind în mişcări, se lasă trasă la mal, unde prin câteva lovituri cu vâslele peste cap, este ucisă şi scoasă pe uscat, transportându-se apoi la Bazargiuc. De este însă a se duce mai departe, apoi n-o ucid, ci îi bagă în baftă un burete muiat în spirt care, ameţind-o, îi paralizează mişcările convulsive, şi în aşa hal se aduc morunii şi nisetrii până la Chișinău.

Pe la anii 1840, Bugeacul înfăţişa şesuri, ce aveau asemănare cu preriile din America. Pe pământul ţelinos creştea păşune îmbelşugată şi săţioasă, pe care păşteau turme de oi de Spania şi herghelii de cai de soiurile cele mai alese, ai căror proprietari erau magnaţii din Rusia ca, de pildă, principele Narâşkin, con­tele Voronţov şi bogatul grec din Basarabia Meleli. Aceşti trei amatori de cai se întreceau în îmbunătăţirea soiurilor, îm­preunând armăsari arabi cu iepe engleze, ungureşti şi ruseşti de Viatka. Rezultatul obţinut se judeca la concursurile hipice, ţinu­

• Morunul, nisetrul şi somnul, în vârstă de 7-8 ani, ajung o mărime de 4-5 metri şi o greutate de 288 de kilograme.

te în fiecare an în împrejurimile Chişinăului, la care se rămăşeau5 sume de bani şi o vază de argint curat, trimisă de la Petersburg, în preţ de zece mii de ruble.

Cei mai fruntaşi proprietari de oi erau contele de Nesselrode şi colonistul german Falzfein, care ţinea oi în Bugeac şi în guvernământul Hersonului.

Călătorind prin Bugeac, nu o dată stam uimit, privind cu ad­mirare la acele colosale cârduri de oi, în turme de la 20 până la 30 de mii de capete, iară cai până la o mie într-o herghelie, prin care zburdau armăsari aduşi din Africa şi Abisinia, în preţ de 10 până la 12 mii de ruble armăsarul. Iară printre oile de merinos, albe ca omătul, cu lână mătăsie, săltau berbeci de Angora şi Asia Mică, în preţ de 300-500 de ruble berbecul.

Acum spune-mi, cititorule, ori de n-am dreptate a numi Bugeacul de atunci un Eldorado în privinţa bogăţiilor ce le con­ţinea, începând de la păsările zburătoare de vânat, mistreţi, lupi, vulpi etc., până la peştii Dunării şi ai lacurilor, şi de la peşti până la hergheliile de cai şi turmele de oi, ce păşteau pe acele părţi ale Basarabiei, podoabe preţioase ale acestei ţări din centrul Eu­ropei, podoabe ce se puteau afla şi vedea numai în Africa sau America.

Dar, în scurt, — ce-i jumătate de secol — toate s-au schim­bat, s-au şters, au dispărut, lăsând numai o priincioasă amintire în cel ce le-a simţit. Păsările de vânat au zburat, s-au dus. Pescăritul mai că-i cu totul desfiinţat, în urma concurenţei ce i-o face uriaşul fluviu Volga, îmbinat acuma prin calea ferată cu Dunărea şi Basarabia. Hergheliile de cai şi turmele de oi, strâm­torite fiind în păşune, s-au ridicat de pe acele locuri, unde acu­ma tot la patru, cinci kilometri se vede brazda neagră a plugului şi casele tupilate ale locuitorilor din nou veniţi şi aşezaţi în acele părţi.

Acuma, dimineaţa şi seara, pe şesurile odinioară împestrite de flori, ce trimiteau călătorului prin adierea zefirului îm­bătătorul lor parfum, acum, pe acele şesuri se întinde ca o ceaţă fumul suriu de tizic ce te înăduşe cu mirosul lui neplăcut şi coro­ziv. El iese din hornurile ţărăneşti şi ogrăzile lor pline de gunoaie.

Vânătorul nu mai aude glasurile măgulitoare ale păsărilor de vânat; numai ciocârlia a mai rămas, legănându-se în aer şi ciripind cântecul ei, ce-ţi pare a povesti legenda anilor trecuţi. Dar şi ea, biata, nu-i mai mult sigură, ori de în timpul secerişului nu-i va fi sfărmat cuibul sau mâncaţi puişorii de câini flămânzi, ce muş­luiesc derbedeu prin ţarinile semănate, stârpind ouăle şi puişorii păsărilor de vânat, ce au mai rămas unde şi unde ca o raritate.

II

Într-o zi senină de toamnă a anului 1854, se adunară la locuinţa mea din Chișinău o companie de nouă camarazi spre a întreprinde o plimbare vânătorească prin Basarabia meridională, începând de la Bugeac până la gârlele Dunării.

La scară aşteptau patru furgoane înhămate şi încărcate cu unel­te de vânat, câini prepelicari şi proviziuni de mâncare. În sufra­geria mea şedeau la dejun vânătorii, gata de pornire.

Ar fi de prisos să fac descrierea ochilor, a nasurilor şi a vârstei camarazilor mei; astfel de detailuri nu pot avea nici o legătură cu ţinta expediţiei. Voi aminti numai pe scurt, că toţi erau ti­neri, voioşi şi sănătoşi, iar mai presus de toate vânători neobosiţi. Cât pentru poziţia lor socială, toţi aparţineau clasei nobile şi culte: unii funcţionari, alţii proprietari în Basarabia, dar de diferite naţionalităţi.

Şeful nostru era Spiridon, român băştinaş, căpitan de cavale­rie în retragere, tânăr foarte bogat, proprietar de câteva moşii în apropierea Chişinăului şi a Orheiului, galantom6 şi bonvivant7. Apoi vine la rând francezul Menier, agentul băncii funciare din Lyon cu filiala în Odesa, tânăr foarte vesel, tipul spiritului francez, mâncău şi gastronom desăvârşit; Grünbaum, elveţian, profesor de limba germană la liceul din Odesa, carabinier de o dibăcie admirabilă, care nimerea cu glonţul pasărea în zbor; Zaiko, rutean sau malorus, procuror la tribunalul din Chișinău; Ludwig, neamţ, proprietar în ţinutul Akkermanului; Malinevici, proprietar în ţinu­tul Sorocii; Poraszkiewicz, polon din Basarabia, proprietar din ţinutul Hotinului; Vartic, român, proprietar din ţinutul Chi­şinăului, admirabil puşcaş la păsări de baltă, pentru care dibăcie noi îl poreclisem „becasul“; Varhovici, vechil pe moşiile mă­năstireşti din Basarabia, şi, în fine, eu.

Şeful expediţiei noastre, Spiridon, se-ngrijise cu galantomie de proviziunile de mâncare pentru pustiuri. El ştia prea bine că plăcerile vânătoarei noastre nu puteau să se mărginească la dibăcia de a nimeri bine cu puşca, a dobândi cât mai mult vânat şi de a admira tablourile naturii, ci că omul trebuie să şi doarmă bine după osteneală, şi, ce-i şi mai neapărat de lipsă, trebuie să mănânce bine, fiindcă un vânător hămesit are asemănare cu un condamnat la munca silnică prin propria sa voinţă.

Şi aceasta o păţesc mai toţi vânătorii ce se pornesc la cutreie­rat câmpiile şi bălţile, numai cu o cârmoaje de pâine şi o bucată de cârnaţ rece în torbă.

Iată pentru ce Spiridon găsi cu cale a înzestra expediţia noastră cu bucătarul lui, un francez adus de la Paris, căruia îi încredinţă toate proviziunile culinare, băuturile şi tacâmurile. Toate aceste fură încărcate în cel mai mare din furgoane, ce semăna acuma a fi o magazie pe roate, fiindcă conţinea felurite băcănii, pâini, mesării8, vinaţe şi cutii cu sugări de Havana.

Acum vă puteţi închipui cu ce iuţeală am plecat noi din Chișinău la 10 ore dimineaţa, îndată după dejun. Spre seară ajunserăm până la moşia Manzâr, 40 de kilometri de la Chișinău, de unde încep câmpiile Bugeacului.

Noi ne aşezarăm lagărul lângă un râuleţ, numit Cunduc. După ce ne întinseserăm corturile, se porniră opt din noi cu prepeli­carii prin alături, spre a dobândi vânat pentru ospăţ, care învoit a fost să se facă la 9 ore seara.

Menier, ca gastronom, rămăsese ajutor bucătarului, iară Spiri­don, ca gospodar şi rânduitor. Doi din vizitii se duseseră să aducă cu sarcina stuf şi buruieni pentru foc, unicul material pe acele câmpii, unde nu cresc nici măcar ierbi lemnoase sau ciritei. Unul din vizitii ne cosise iarbă pentru culcuşurile noastre şi pentru hra­na cailor legaţi de furgoane.

Eu mergeam prin iarba de mohor, pe urmele prepelicarului, care începu a se tupila: atunci un frumos cocoş de spărcoci zbucni din iarbă cu zgomot de aripi, dar imediat şi pică sub împuşcătura mea, fiindcă zborul lui are multă asemănare cu zborul ciocârliei. Zdrelind din aripi, spărcociul se ridică drept în sus, apoi de la o înălţime de 40 de metri se sloboade pieziş în jos, ascunzân­du-se în iarbă, din care ridicând capul său negru, lasă să răsune un ton, ce are o stranie asemănare cu cuvântul rusesc preaci (as­cunde-te!).

Împuşcăturile camarazilor urmau des una alteia în toate părţile, şi după o oră de vânătoare, întorşi în tabără, aveam două dropii, 6 spărcoci şi vreo 20 de prepeliţe grăsulii.

Bucătarul majordom9 imediat intră în funcţiile sale culinare, ajutat de Menier, şi când înserase cu totul, pălălăiau sub cazane şi tingiri vreo câteva focuri, din care se ridica fumul în columne albe spre cerul senin.

Vânătorii osteniţi se aşezară în jurul focului, fiecare sau is­torisind impresiunile sale, sau descriind însuşirile câinilor şi ale puştilor, însă toţi veseli, şuguind şi râzând, afară de Zaiko, care se văita de bătăturile de la picioare, ce-l ardeau, cum zicea el, ca focul.

Acuma iată că se pune şi Menier între noi, cu pestelca la brâu, cu mâinile suflecate. „Me voilà, le marmiton du cordon bleu“10, zise el şi, înturnându-se spre Zaiko, îl întrebă: „Dar tu ce ai păţit, că te văicăreşti aşa?“

— Of, bătăturile, bătăturile mă ard foc; nu mă pot urni şi mă tem că va trebui să mă despărţesc de voi, răspunse Zaiko întristat.

— Atunci rămâi în locul meu şi primeşte steagul de marmi­ton11, îi zise Menier, dându-i pestelca; iar ce s-atinge de bătături, adaose el zâmbind, vă voi istorisi, camarazilor, o scenă tragicomi­că, la care am asistat nu demult, când mă dusei să-l iau la vânătoarea noastră pe Calistrat; voi îl cunoaşteţi doar pe cela cu femeia hărţăgoasă? — Eu îl angajai să ne servească mai mult de călăuz prin Bugeac, unde fusese mulţi ani vechil la contele Nesselrode. Cu toate că-i miop şi, de sine înţeles, şi rău puşcaş, totuşi putea să ne arate locurile cele mai bogate în vânătoare. Eu îi desemnai ziua vizitei mele, în care trebuia să fie gata de pornire.

Cunoscând intrările în odăile lui, mă îndreptai spre cabinet, a cărui uşă era deschisă. Mă uit de pe prag şi ce văd? Calistrat, răsturnat pe o canapea, cu picioarele în sus, gemea dureros, căci bucătăriţa lui, o matroană zdravănă, se muncea în zadar să-i încalţe botforii12, care, uscaţi fiind, nu intrau pe picioare. Câinele lui prepelicar, care înţelegea bine că stăpânul său se pregăteşte de vânat, şedea lângă canapea şi bătea cu coada în podeală. Lângă fereastră femeia lui Calistrat, Casandra, un colos de muiere, cu nasul vânăt ca o pătlăgică, pe care erau aşezaţi oche­larii, lucra la un colţun, iară ascuns după a ei pestelcă, fiul lor Nicolaş, băieţel de vro şapte ani, se juca cu patrontaşul tatei, scoţând patroanele şi deşertând din ele haliciurile. Casandra, ici­colea, mai arunca câte o căutătură duşmănoasă spre bărbatul ei, care, roşu ca un rac fiert, cu bobi de sudoare pe frunte şi obraz, gâfâia necontenit şi gemea de durerea ce-i pricinuia bucătăriţa, muncindu-i picioarele cu botforii afurisiţi. Pe mine nu mă vedea nimene, căci mă oprisem pe prag, ceva ascuns după uşă, in-teresându-mă să văd finalul acelei pregătiri de vânătoare.

— Of, mai încet, Catrino, strigă Calistrat cu o voce de iepure prins de ogari. Ce dracu? Tu parcă ţii în mână nişte butuci de lemn, dar nu picioarele mele cu bătături.

— Apoi cum să ţi le încalţ, dacă nu intră, răspunde cu mânie bucătăriţa; mi-am rupt toate unghiile de la degete, că nici cot­lete n-oi mai putea face azi.

— Trebuie unşi botforii; du-te de adă borcanul cu unsoare, ce l-am cumpărat ieri. Vezi doar că pielea-i uscată, şi de voi in­tra undeva, vor slobozi apa; apoi cum să mă bag cu dânşii în baltă? zise Calistrat, răsfirând mâinile.

— Dar la ce naiba să te bagi numaidecât în baltă? se răspunde Casandra cu o voce de bariton; parcă nu poţi umbla pe locuri uscate?

— Ce ştii tu despre vânătoare, cap de femeie ce eşti; becaţii şi raţele şed numai în baltă, în papură şi stuf.

— Taci, mangositule, îl întrerupe mânioasă Casandra. Ce-i drept, nu ştiu unde ele şed, ştiu însă că deunăzi ai împuşcat în stuf într-o babă, şi în loc de raţe sălbatice, ai ucis raţele moraru­lui. Şi eu, săraca de mine, ca să te scap de nevoi, am plătit ba­bei ca să tacă 500 de ruble, iară pentru raţe 10 ruble, bani cu care puteam să-mi ţin casa un an de zile. Nu ţi-i ruşine obrazu­lui, la vârsta ta de 60 de ani, să umbli teleleu prin glod şi bălţi, întovărăşindu-te cu nişte ştrengari tineri, ce ţi i-ai făcut cama­razi?

—Ian tacă-ţi gura! răspunde Calistrat oftând; nu destul că mă ard bătăturile, că nu ştiu pe ce lume-s, mai vii încă şi tu cu păcăliturile tale. Du-te şi adă unsoarea, răcni el către bucătăriţă, împingând-o cu piciorul în piept.

— Da de unde s-o aduc, replică aceasta zvârlind botforii cât colea. Unsoarea a mâncat-o javra asta de prepelicar. De nu crezi, întreabă de vizitiu, care abia, abia i-a putut scoate capul din bor­can, cu care alerga schelălăind prin ogradă.

— Minciuni spui, o întrerupe Calistrat; zi mai bine că ţi-ai uns capul cu unsoarea mea, ca să placi la moscali. Du-te şi-mi cheamă pe vizitiu, el mai degrabă m-a încălţa. Dar tu, Casandruţă, dă-mi deocamdată găvănoşelul tău cu pomadă, ca să mi-i ung, până ce va veni vizitiul.

— Văzut-ai, mă rog, răspunde Casandra, ieşind din ţâţâni. Nu cumva ai nebunit? Să-i dau eu pomada mea de iasmin, pe care am plătit două ruble. Unge-i mai bine cu dohot!

Calistrat oftează dureros şi, luând puşca din cui, începe a su­fla în ţevi.

— Da ce-i asta? Seamănă a fi astupată. Ieri am curăţit-o şi se răsufla bine...

— Eu am băgat în ţeavă aluat de făină, îi răspunde Casandra, temându-mă ca nu cumva Nicolaş s-o încarce; fiind băiatul poz­naş, tot la puşcă se trage; i-a lăsat tătuţa clironomia13 soiului său: în loc de minte nebunii.

Calistrat, spre a se încredinţa, bagă varga în ţeavă şi scoate din ea o mulţime de ciuciuleţe de aluat; apoi cade disperat pe canapea, văicărându-se. Dar se vede că ciuda îl scormonea, căci deodată sare de pe canapea şi, botforii într-o mână, iar puşca în alta, începe a mornăi:

— Mă duc mai bine afară pe târnaţ... bătăturile mă ard, tu mă mănânci, scoţi sufletul din mine, că nu mai pot suferi... Unde mi-i patrontaşul? Daţi-mi patrontaşul!! Şi el se-nvârteşte pe loc.

— Na-ţi-l! Na-ţi-l! Şi amu lipseşte de aici! îi strigă Casandra şi, plecându-se, ia de după fustă patrontaşul din mâna băiatului şi-l aruncă cu putere în Calistrat. Însă în loc de a-l păli pe aces­ta, dă alăturea şi-l nimereşte pe prepelicar în cap; acesta începe a schelălăi asurzitor, Nicolaş plânge după jucăria luată, Calistrat răcneşte şi suduie furios.

Auzind un astfel de concert, care negreşit că la final trebuia să se termine cu aplauz de palme şi oleacă de chicăială, am şters-o la sănătoasa şi, ajungând pe stradă, putui auzi că la vo­cile consorţilor se mai adaoseră încă două, a bucătăriţei şi vizitiu­lui, care luau şi ei parte, cum se vede, la asaltul general, ce se săvârşea cu trăsnete de lovituri şi duruituri de scaune pe podeală. La urmă zboară şi fereasta în ţăndări şi pe stradă pică botforul lui Calistrat.

Mult am mai râs de istorisirea lui Menier, ce era negreşit de crezut, fiindu-ne bine cunoscut traiul conjugal al lui Calistrat.

Dar iată că din cort răsună semnalul trâmbiţei ce ne chemă la cină. Atunci noi, înzestraţi cu un apetit grozav, sărirăm într-o clipă încolo.

O! ce lux rustic, dar plăcut! Pe un loc neted cosit, la lumina unui mare foc cu o flacără ce fâlfâia în înălţime de câţiva metri, era aşternut un mare covor, acoperit cu o faţă de masă albă ca omătul, şi pe ea aşezate toate tacâmurile de mâncare şi vasele de băut. Lista bucatelor, deşi nu era complicată, conţinea totuşi mâncări gustoase. Extra de hors doeuvre14, o ciorbă-potrancă din dropii, cu orez şi dreasă cu alămâi, un salmi15 de spărcoci cu tru­fle, apoi prepeliţe împănate cu slănină, fripte pe frigare, rumeoare ca nişte portocale. La desert, zămoşi aromatici cu ananaşei, iar toate aceste bunătăţi proaspete şi gustoase, înghiţite în acom­paniamentul băuturilor celor mai alese de vinuri, lichioruri şi cafe-le turceşti. Iară după cină, tologiţi pe iarbă ca vechii romani în al lor triclinium16, fumam cu desfătare ţigări aromatice de Ha­vana.

Nu-i o aşa idilică mulţumire un rai pământesc în care te simţi în libertate, într-un larg spaţiu, unde nu domneşte eticheta sau îndatoririle ce-ţi leagă mişcările şi unde eşti departe de grijile cas-nice, de zgomotul oraşului şi de Casandrele hărţăgoase?

Îndată după cină ne aşezarăm la culcare pe iarba proaspăt co­sită şi mirositoare, sub cap snopi de mohor mătăsiu şi puhab, iar la aceste se mai adăuga o doză de osteneală şi ceva ameţeală de băuturi.

Cătinel tăcerea nopţii începu a domni şi în lagărul nostru. Fo­curile bivuacului se stinseră, aruncând din timp în timp câte o limbă de flacără albăstruie şi scântei roşietice, ce ca steluţe de aur topit sclipeau sus în aer, stingându-se pe rând. În jur, unde şi unde, răspundeau prepeliţele, unindu-şi cântecelele cu dâr­dâitura cârsteilor de mlaştină. Păsărelele aceste nevinovate nu ne inspirau groaza ce o simte călătorul pe vro oază din deşerturile Africii, unde zbiară leii şi tigrii fioroşi. Nu, păsările acele deşteptau în noi speranţa că după trecerea nopţii vor fi culese în torba de vânat.

Acum spune-mi, cititorule, ori de astfel de impresiuni se pot stinge din memoria celui ce le-a simţit! D-ta, plimbându-te pe piaţa vreunei capitale, ai privit la bolta cerească numai de pe acel petic de loc înconjurat de case uriaşe, şi n-ai văzut cerul în toată nemărginita lui grandeţe; şi dacă după un bal, osteneala te-a doborât, şi ai adormit pe perini de puf, pe mătase şi catifea, la galeşa lumină a unei lămpi cu abajur, atunci încă nu cunoşti dul­cele somn ce-l doarme vânătorul afară în aerul limpede şi mirosi­tor, la lumina stelelor, sărutat pe trudita-i frunte de răcoritorul zefir al nopţii, pe când la capul lui răsună serenada greieruşului campestru acompaniat de vocea prepeliţelor. Acest somn vână­toresc se poate numi somnul fericitului, iară cela al cavalerului dansator, somnul ostenitului...

III

A doua zi, când ne-am trezit din adâncul somn ce ne cuprin­sese, soarele era de mult răsărit. Majordomul nostru parizian pregătise deja dejunul ce ne aştepta: cafea, ciocolată, ceai cu fe­lurite biscocte17, cărnuri reci ş. m. a., iară peste toate aceste fri­andeze18 aburea mămăliguţa naţională, aşezată pe un blid şi înconjurată de diferite brânzuri de oi şi de unt proaspăt. Săţiosul dejun l-am sfârşit cu un punş à la duchesse19, alcătuit din felii de portocale presurate cu zahăr şi aşezate într-o vază umplută pe jumătate cu rum de Jamaica, ce arse în vază până ce se topi zahărul, stingându-se apoi cu câteva butele de cel mai ales vin de Akkerman.

Când punşul gata începu a răspândi aromaticul său miros, atunci Spiridon, umplându-ne pocalele, bău în sănătatea cama­razilor şi reuşita vânătoarei. Un zgomotos vivat urmă acestor cu­vinte. Sculându-se apoi în picioare, ne zise următoarele:

— Domnilor camarazi! Iată trecut ca în vis un an întreg, de când am fost adunaţi în prima excursiune vânătorească de prin Bugeac până la gârlele Dunării. Reuşita de atunci ne-a lăsat priin­cioase amintiri, cu toate că am fost supuşi multor neajunsuri şi neîndemânări, mai ales din cauza diferitelor opiniuni contradic­torice, iscate în mijlocul nostru. Onorat fiind acum din partea D-voastre prin alegerea mea ca şef al expediţiei, mă simt înda­torat a vă comunica de nou proiectul ce l-am urzit înainte de pornirea noastră, în virtutea căruia trebuie pentru viitor evitată şi cea mai mică nedumerire între noi, proiect ce vin a-l supune acum votării generale. — Luând asupra-mi sarcina de a griji de cele trebuincioase şi rezervându-mi dreptul dispoziţiunii precum şi al comandei asupra expediţiei vânătoreşti, doresc din partea D-voastre o supunere absolută. Mai întâi de toate să nu cu­treierăm mult timp şesurile Bugeacului fără ţintă şi marşrută, fără a şti unde mergem şi unde să ne oprim. Vânatul ce l-am făcut până acuma a fost numai un expedient pentru aprovizionarea bucătăriei noastre, dar nu pentru ajungerea gloriei, ce o râvneşte neobositul şi curajosul vânător. Un aşa vânat de păsărele campes­tre nu poate forma trofee decât pentru vânătorii eleganţi de prin oraşe, ce umblă la vânat în ghete lustruite şi mănuşele palide. Dar D-voastre trebuie să fiţi departe de orice asemănare cu acei voinici fanfaroni, ce încremenesc de spaimă cu puşca în mână, când văd că se apropie de ei vrun lup sau porc sălbatic. Aşadară, dorinţa mea este ca episoadele vânătorii noastre să ne lase nu numai amintirea dibăciei de a fi nimerit pasărea în zbor, ci şi simţul bravurii de a fi nimerit fără greş sălbatica fiară, ce nu o dată îl pune pe vânător în pericol de viaţă. Tocmai acele mo­mente formează actele plăcerii pentru voinic, acte ce rămân pen­tru totdeauna întipărite memoriei adevăratului vânător. Astfel de impresiuni puternice le putem dobândi numai pe insulele şi mlaştinile Dunării, unde în mulţime se plodesc mistreţi, lupi şi vulpi. Dar fiindcă acele locuri sunt foarte încurcate şi sfâşiate de apele Dunării, ne trebuie, ca să nu umblăm bezmetici, un călăuz. Un astfel preţios tovarăş l-am găsit în persoana unui camarad al meu de serviciu, ce se află acuma la Chilia ca comandant al caza­cilor grăniceri. Înainte de pornire i-am comunicat dorinţa noas­tră de a vâna pe acele locuri, şi el mi-a răspuns în termeni foarte amabili, că e gata a ne sta la dispoziţie cu cazacii săi. Ce s-atinge de vânatul ce socotim a-l face în codrii Orheiului de la Nistru până la Prut, îl vom executa, de va permite timpul. Şi în această privinţă am făcut preparativele necesare, adresându-mă aseme­nea unui vechi camarad al meu, căpitanului de husari Dicescul, proprietarul unei mari moşii în codri, vânător pasionat şi bărbat ospital. El mi-a răspuns că ne aşteaptă cu braţele deschise. Aşadară, dacă programul meu vă este plăcut, veţi binevoi a-mi da consimţământul, ca să ştiu ce dispoziţii am a lua pentru vii­tor.

Un vivat zgomotos răsună drept răspuns din toate părţile, acompaniat de hămăitul nerăbdătorilor prepelicari, răspândin­du-se departe în pustiu.

Caravana noastră se porni în pas, fiindcă noi mergeam pe jos prin ierbi, adunând vânat pentru prânz. Eu abia ce împuşcasem un iepure, când şi auzii în depărtare un puternic şuier ca de o maşină de vapor. Neputându-mi explica de unde vine acel şuier, mă uitai în jur, când deodată văzui foarte sus în aer un lung şir de nişte păsări ce semănau a cucoare; dar când trecură pe dea­supra capului meu, mă încredinţăi, că sunt corle20 de câmp, mari ca nişte găinuşi, cu pliscul lung de 20 cm.

În zadar gândeam să trag cu puşca, fiind zborul lor în mare înălţime; mă căinam că nu puteam dobândi măcar un exemplar din acest vânat, ce-l cunoşteam numai din descrierile ornitologice, când iată că auzii răsunând o împuşcătură din furgonul în care şedea Grünbaum: în acel moment unul din corlani pică de-a ros­togolul, pătruns de glonţul vestitului carabinier.

Intensitatea căldurii creştea din ceas în ceas, devenind aproape insuportabilă. Prepelicarii cu limbile scoase încetară de a mai adulmeca prin ierburile şesului. Noi ne suirăm prin furgoane şi caravana începu a-şi accelera mersul. La amiază ne oprirăm cu popasul doi kilometri de la colonia nemţească Teplitz*. Grün­baum, care cunoştea limba germană, merse încolo ca să re­cuireze21 de la colonişti proviziuni de lapte şi ouă. Peste scurt se întoarse, acompaniat de vro câteva matroane nemţeşti cu panere­le umplute cu tot felul de lapte şi un caşcaval foarte gustos, ce-l numesc Emmenthaler, apoi doi cârlănaşi şi câţiva harbuji colosali.

De mirare era, cu ce iscusinţă matroanele purtau pe al lor cap panerele încărcate, fără a le ţine cu mâinile, potrivind balansul greutăţii cu mersul paşilor. Grünbaum mergea înainte ca un tam-bur-major. Menier, văzând ciudata procesiune, începu a cânta din trâmbiţa vânătorească un fel de marş. Numai ce auzii că se răspunde şi Ludwig, luând hoboiul22, în care era desăvârşit artist, şi intonând un marş triumfal.

După ce fură plătite toate proviziunile şi puse la dispoziţia majordomului, începurăm a le cinsti pe nemţoaice cu vin şi li­chioruri întru atâta, încât ele, încântate de primirea noastră şi ceva ciacâre, intonară în cor cântecul Du, mein lieber Augustin23 . Apoi se puse Ludwig, acompaniat de trâmbiţele noastre, să cânte un vals, iar Menier, cuprinzând, cât ai bate în palme, pe una din cele mai tinere nemţoaice de talie, începu a se învârti cu dânsa. Orchestrul nostru improvizat îl auziră coloniştii, care cu fete şi flăcăi alergară spre noi. Şi iată că se începu cel mai umoristic

• Coloniile străinilor, ce s-au aşezat în Bugeac şi Basarabia meridională, poartă în semn de amintire a patriei acestora nume ca Paris, Mannheim, Ber­lin, Friedenthal etc.

bal campestru, la care Menier, înotând în sudoare, sărea în cămaşă ca un ţap, târmosind24 dama lui în toate părţile şi făcând pasurile cele mai extravagante spre mirarea tinerilor, care se si­leau să-l imiteze.

Dar după o oră de o aşa bachanalie, Spiridon dădu cu trâmbiţa semnalul de pornire. Publicul, atât de neaşteptat improvizat, se depărtă, şi noi ne pornirăm mai departe. Trecând cale de vro zece kilometri, dădurăm din nou într-un şes pustiu şi fără urmă de locuinţă.

Soarele începu a se pleca spre apus, dar arşiţa şi năduşeala creşteau mereu, ca şi când venea dintr-un uriaş cuptor. Dinspre apus o ceaţă de nouri groşi şi întunecaţi se ridica cu repejune, întinzându-se peste orizont. Săgeţi de fulger spintecau din timp în timp nourii, urmate de lungi intervale de tunet, dovadă că vije­lia era încă departe.

Atunci Spiridon dădu semnalul să ne oprim. Domnilor, zise el, noi vom înnopta aici, fiindcă vijelia ce vine după o aşa arşiţă şi năduşeală, va fi cumplită, şi noi trebuie cât mai în grabă să ne pregătim a întâmpina şuvoiul de ploaie, ce ne poate cauza pagube enorme şi mari calamităţi. Deci sărim cu toţii în ajutor mutual, să ne întindem corturile şi să le întărim bine. Proviziile şi puştile trebuie bine acoperite, ca să nu se ude. Mai departe e de neapărată lipsă o baricadă de furgoane, în care să închidem caii; căci aceştia prea lesne ar putea fugi de spaimă în pustiu, lăsându-ne pe jos. Deci la lucru cu toţii, căci după al meu calcul ne rămâne numai o jumătate de oră timp.

Imediat ne şi apucarăm de lucru, urmând cu stricteţe coman­da, când iată că Spiridon, care sta cu faţa spre apus, exclamă cu îngrijire:

— Fraţilor, un şi mai mare pericol vine spre noi! Şi el arătă cu mâna spre nourii mohorâţi ce acopereau soarele, aruncând pe şesuri o umbră nocturnă. — Vedeţi, acea ceaţă surie ce se dis-tinge destul de lămurit de nourii de ploaie, este fum. Ierbile şe­sului, unde am lăsat focul nestins, s-au aprins în urma noastră şi pojarul vine spre noi. Dacă şuvoiul nu va stinge focul înainte de ce acesta va ajunge la noi, atunci furgoanele cu praf, puşti şi provizii vor zbura în văzduh. Cosim deci cât mai în grabă iarba în jurul furgoanelor, scăpând astfel de pieire averea noastră, de la care depinde viitorul expediţiei.

Şi imediat mohorul uscat din jurul taberei fu cosit, smuls şi tăiat, care cum putea. Noi lucram cu aşa sârguinţă, că eram uzi de sudoare, silindu-ne a câştiga ceva timp spre a aşeza corturile, de care ne apucaserăm mai înainte. Noi ne zbuciumam în toate părţile cu o precipitaţie, precum o are omul numai în momente de pericol, căci vijelia se apropia cu mare repejune: tunetul mu­gea tot mai puternic şi mai des, iară pe fundul vânăt al nourilor se desena o dungă roşie a pojariştei mereu crescânde, şi limbi de foc se încrucişau cu săgeţile de fulger, ce spintecau clăbucii surii ai fumului.

Însă nimic nu se mişca, nici un pai, şi pământul părea a aştepta cu supunere urgia ce i-o trimitea cerul impunător. Apropierea momentului decisiv se anunţă prin un vuiet sinistru, şi vijelia dezlănţuită şi scăpată din închisoare, izbucni cu o putere în­fricoşată. Un trăsnet de tunet zgudui şesul până-n lungă depăr­tare. Pojariştea cu flăcări încovoiate se întindea înainte, aruncând troiene de sperlă şi scântei, ce ne acopereau furgoanele. Corturile noastre, smucite din ţăruşi şi învălătucite în ciuciuleţe, se duse­ră de-a rostogolul la vale. Cu multă trudă abia izbutirăm a ne târâi pe brânci, tupilându-ne sub furgoane, căci ploaia turna ca din cofă, cu fulgere şi trăsnete ca de o canonadă de sute de tu­nuri. Doi cai, îngroziţi de sălbatica furtună, se smuciră în toate părţile şi, rupând căpestrele, săriră din cercul de furgoane, apu­când-o la fugă şi dispărând peste scurt în ceaţa de fum şi de ploaie. Pojariştea însă, ajungând până la locul cosit, înconjură furgoanele ce se aprinseră în unele părţi din scânteile picate, pe care însă ploaia le stinse.

Acea cumpănă, precum o numesc moldovenii, a durat cam jumătate de oră; apoi începu a se potoli. Cerul se însenină spre răsărit, iar când înserase cu totul, strălucea luceafărul ca un mare diamant pe mantaua albăstrie a eterului.

Noi ieşirăm de sub furgoane nu aşa de uzi ca mânjiţi de sperlă şi tină, fiindcă şiroaiele se scurgeau din toate părţile spre vale.

— Acuma, camarazilor, zise Spiridon, alergăm după corturile ce le-a luat şuvoiul, căci dacă nu le dobândim îndată, apoi le duc apele în Dunăre.

Doi vizitii o apucară după caii fugiţi, camarazii se împrăştiară să caute corturile, iar eu şi Zaiko rămaserăm ca santinele lângă furgoane. Abia pe la 10 ore seara se reîntoarseră cercetaşii, târâind corturile întinate şi ude. Nimeni din noi nu se mai gândea la cină, atât de osteniţi eram, ci fiecare, intrând pe sub pălăncile furgoanelor, se aşeză la culcat, şi peste scurt începu a răsuna în tăcerea pustiului horcăiala trudiţilor dormitori.

Când ne trezirăm din somn, răsărea soarele pe cerul mândru şi senin. Dimineaţa era caldă şi frumoasă, dar aerul răspândea un miros neplăcut de fum. Ce tristă privelişte oferea acuma împrejurimea! Acele şesuri bogate, pe care cu puţine ore înainte se întindea un covor imens de ierbi mirositoare, prin care undu­lau spicurile aurite ale mohorului, aveau acuma aspectul unui linţoliu negru-cenuşiu, din care se ridicau clăbuci de abur, ce se urmăreau ca nişte fantasme până în depărtatele văi. Nici un su­net, nici o mişcare, nici o voce de păsărică nu se auzea în acest vast cimitir. Până şi ciocârlia, ce salută cu ciripitul ei zorile dimineţii, părăsi şi ea acele locuri, peste care vărsară moarte dezlănţuitele elemente. Atunci mă gândii la viaţa noastră, în care nu arareori vijelia pasiunilor ne nimiceşte speranţele, arzându­ne organismul şi împingându-ne spre mormânt.

Pe la 9 ore se reîntoarseră în fine şi vizitiii cu caii fugiţi, pe care îi găsiră înglodaţi în vatra râului. Preparativele de plecare terminate, caravana noastră se puse în mişcare, spre a părăsi cât mai în grabă acele locuri triste şi devastate de foc.

La 5 ore seara ne oprirăm pe malul lacului Chitai, lângă colo­nia bulgărească numită „Vechiul Traian“, 20 de kilometri de la oraşul Chilia Nouă. Popasul acesta era de neapărată lipsă, căci toţi eram acoperiţi de sperlă şi glod din cap pân-la picioare, având asemănare cu hornarii; deci trebuia să ne spălăm.

Apa lacului e foarte limpede şi fundul lui acoperit de prundiş de mare. Cu plăcere nespusă ne scăldam în cristalinul fluid, şi cine ştie cât am mai fi rămas acolo, de nu ne chema vocea vigi­lentului nostru şef la pornire, fiindcă până-n seară încă trebuia să ajungem la Chilia, spre a ne afla gazdă şi a recuira provizii de mâncare, căci eram hămesiţi de foame şi osteneală. Dar bine zice proverbul: Chaque medaille a ses revers25; dacă viaţa ar consta dintr-un singur şir de plăceri, ar deveni la urmă monotonă, iară monotonia ar naşte monstrul dezîncântării, care înghite fără cruţare toate iluziile vieţii.

Când caravana noastră intră pe străzile Chiliei, locuitorii nu dormeau încă şi derbedeii oraşului, văzându-ne, se adunară în jurul nostru, presupunând în noi o bandă de actori ambulanţi sau o trupă de voltijori26, lucru mai verosimil acesta, ce se im­punea prin aspectul furgoanelor noastre pline de câini prepeli­cari şi corturi de pânză. Gloata tot creştea, şi când ajunserăm înaintea hanului ce-l ţinea un bulgar, furăm năvăliţi cu întrebări: cine suntem şi de unde venim? când vom începe reprezentaţiile? ş. m. a. Dar imediat gloata năzuielnică se împrăştie, căci un ofiţer de cazaci însoţit de vro câţiva subalterni, începu a-i arde cu biciu­rile pe cei mai obraznici. Acel ofiţer era căpitanul Zguriev, care, sărind de pe cal, cu un strigăt de bucurie îmbrăţişă pe Spiridon.

— Eu de mult te aşteptam, îi zise el, şi îndată ce am primit epistola ta, am închiriat acest han, care acum stă la dispoziţia ta. Spune-mi numai, amice şi scumpe camarad, cu ce-ţi pot servi momentan?

— Foc, provizii şi paturi, căci suntem rupţi de foame şi obosiţi, răspunse Spiridon.

— Mergi de adă îndată proviziile pregătite, porunci căpitanul corporalului său, care se şi depărtă în fugă, iară noi intrarăm în otel, unde ne întâmpină otelierul cu lampa aprinsă în mână.

Proviziile aduse fură predate majordomului nostru, şi la 10 ore ne aşezarăm la cină cu un apetit grozav. Cina consta mai mult din peşte; extra de hors doeuvre, aveam o ciorbă de cicigă à la russe (uha) cu caşă de hrişcă*, o matlotă27 de scrumbie şi che­fali, friptură de morun pe grate, omelette soufflée28 şi deserturi, iară ca adaos la vinurile noastre o duzină de şipuri de vin de Cotnar, câştigate de Zguriev de la un prieten de peste Dunăre.

Cinarea a durat cam până pe la miez de noapte. Trudiţi pre-cum eram, ne scularăm de la masă cu toţii afară de Spiridon şi Zguriev, care, ca vechi camarazi de serviciu, îşi petrecură până-n zori de zi între sunetul pocalelor şi dulci amintiri.

A doua zi hotărârăm a ne odihni câteva zile spre a termina pregătirile pentru vânătoare. Mai întâi de toate trebuiau curăţite puştile şi carabinele, iar corturile spălate, fiind negre şi murdărite ca după un război. Mai departe aveam lipsă de luntre de puşcaşi pentru vânatul prin labirintele de stuf ale lacurilor şi pentru prin­derea somnilor, un sport acesta, ce promitea, după cum ne asigură Zguriev, un spectacol rar şi interesant; iar ca ultim punct al progra­mului se primi vânătoarea de mistreţi şi lupi de pe insulele Dunării.

Acest program alcătuit de versatul Zguriev era sub împre­jurările date atât de ademenitor, încât noi abia ne puteam pre­domni arzătoarea nerăbdare, ce ne turmenta; ne apropiam doar de ţinta expediţiunii noastre, de acel vânat cu multiplele sale peripeţii, surprinderi şi pericole, în care se arată voinicia vână­torului faţă de disperata fiară, ce câteodată îşi vinde foarte scump viaţa, aruncându-se cu turbare asupra prigonitorului ei.

* Un fel de mămăligă de hrişcă urluită.

IV

Pentru omul activ, trândava aşteptare e insuportabilă; spre a ne distrage niţel, umblam deci toată ziulica derbedei prin jurul şi interiorul Chiliei Nouă, oraş cu 8265 locuitori de diferite ginţi, între care preponderează mai ales bulgarii şi ruşii-nekrasovţi. Cum se vede, acest punct a trebuit să aibă în vechime o mare însem­nătate, servind ca chei, ce-şi deschidea porţile navigaţiunii dunărene, căci şi acuma gârla se numeşte Chilia. Ruinile cetăţii, ce se află în distanţa de un kilometru de la oraş şi 36 de la Is­mail, reprezenta un fel de avant-post pe cursul râului, controlând navele şi plutele, ce se urcă pe Dunăre spre Ismail sau ies de acolo cu mersul în contra cursului.

Ruinile cetăţii Chilia zac pe un loc, unde se împreună patru gârle ale Dunării, alcătuind tot atâtea insule, şi anume Cofa, care-i cea mai lungă, apoi Chisliţa, Catic şi Joneşti. Temelia cetăţii e înconjurată de un canal, iar o parte a zidului are drept reazem fundul unui mic golf, spre nord însă o mlaştină de 18 kilometri şi 4 1/2 kilometri lărgime, ce se extinde până la malurile lacurilor Chitai şi Catlabuh. — Spre sud, tot astfel de mocirle se trag până la gârla numită Sulina cu insulele Tătăreşti, Poitiţoleti şi Cetal, şi gârla Sf. George. De la cetate până la acea gârlă poate fi în linie dreaptă o distanţă de 36 kilometri.

Priveliştea de pe ruină asupra acestei regiuni este una din cele mai monotone. În lung şi lat nu zăreşte ochiul decât ţarini plane, triste şi gălbii, traversate de vinele Dunării, ce curge ostenită, încovoindu-se în toate părţile. Colo-n depărtare se pierde orizon­tul într-o dungă roşietică a ciochinelor de stuf, ce predomneşte toată vegetaţia de pe acele locuri, împestrită ici-colea cu pâlcuri de răchiţi, sălcii şi lozii.

Eu şi Grünbaum şedeam pe zidul ruinei, cufundaţi în gânduri. Cerul era senin, dar în aer se simţea umezeală cu miros de mare. Un lin vântişor legăna oceanul de plante acvatice ale acelei imense extinderi, producând un neîncetat foşnet ca de haină de mătase. Pe gârla râului treceau cu repejune luntre, barcase cu vin­trele şi vapoare cu ogiaguri, din care ieşeau în treacăt valuri de fum negru. Sus în aer se auzea piscul, cârâitura şi şuierul felu­ritelor păsări de baltă şi de mare, ce zburau în cete nenumărate în toate direcţiunile. Bâtlanii, erodii, nagâţii, rândunelele de mare şi pescarii cu al lor ţipăt pătrunzător te impresionau în modul cel mai neplăcut.

Toate aceste mişcări din văzduh, de pe apă şi uscat, întipăreau acestei regiuni caracterul unui pustiu posomorât, impunător, dar fără mângâiere, un viu contrast cu înfloritele şesuri ale Bugeacu­lui, ce-ţi leagănă fantezia în dulce reverie.

Se vede că şi camaradul meu sta sub aceeaşi impresiune, căci adresându-mi-se îmi zise cu melancolie:

— Drept să-ţi spun, prietene, că n-aş dori să trăiesc mult pe aceste locuri: ele îmi inspiră o tristeţe nespusă, o apăsare su­fletească, mai ales dacă cuget la patria mea cu falnicii ei munţi, ce sărută cu ale lor vârfuri nourii călători; comparând-o cu aces­te mlaştini nesfârşite, simt apăsarea unei oribile năplăiri29.

— Te cred, amice, răspunsei eu, cunoscut fiind că munteanul nu suferă stepele, precum nu suferă marinarul continentul şi văleanul munţii şi codrii. Ţi-oi aduce drept dovadă un fapt întâmplat.

Guvernul nostru a voit să colonizeze Caucazul cu moldove­nii halupnici din Basarabia, adică cu cei ce n-au încăput la împărţeala pământului luat de la proprietari. Privind la aceşti nenorociţi ţărani cu gloatele lor de copii, necunoscând nici o artă sau meserie, ci trăind ca pălmaşi numai din năimeala mâinilor lor în timp de vară, câştigând abia un franc pe zi, se credea gene­ral că proiectul de emigraţie, lansat odată între aceşti nenorociţi, va fi imediat îmbrăţişat şi dus la împlinire, şi aceasta cu atât mai vârtos, cu cât administraţia îi da fiecărui din emigranţi gratuit 6 hectare de pământ, eliberându-i pe 6 ani de dăjdii şi punându-le la dispoziţie material de zidit case, unelte agricole şi sămânţă pentru cele 6 hectare. Astfel de îndemânări un proletar numai în vis le poate vedea. — Şi ce crezi?

Câteva familii se şi mutară în acele locuri îmbelşugate cu vegetaţia lor tropicală, unde creşte mândrul fenice, bogatul măslin şi castan, unde în codrii seculari se înalţă pe tulpina cedrilor viţa de vie cu struguri gustoase de poamă sălbatică, şi unde vinaţele de Cahetin întrec în calitate pe ale Franţei şi ri­valizează cu cele din Tenedos şi Cipria. Şi acest Eldorado a pro­dus în ţăranul nostru din Basarabia aceeaşi impresiune, ce o simţi, prietene, acum. Urma urmelor a fost că emigranţii moldoveni, cu femei şi copii, desagii pe umeri, s-au întors îndărăt la vechea lor mizerie, găsind-o mai plăcută decât bogăţiile din raiul Cau­cazului. Spune-mi acum, nu-i aceasta o enigmă ciudată a naturii omeneşti?

— Spre a cerca explicaţia acestei enigme, îmi zise Grünbaum, socot că mai întâi trebuie lămurită însemnătatea cuvintelor cos­mopolit şi patriot. Deviza cosmopolitului este: unde-i mai bine, acolo mi-i patria. Acest soi de oameni cred că se trag mai ales din naţiunile nomadice ale Asiei, la care simţurile predominante sunt cele senzualistice. Fiind necontenit nomazi, natura n-a pu­tut dezrădăcina din ei pasiunea pribegirii. Dacă află binele, ei caută şi mai binele. Aceasta au dovedit-o emigraţiile istorice, din loc în loc, din ţară în ţară. Ei nu purtau cu sine îndemânări, ci numai în sine cultul religios al unei dumnezeiri create de a lor imaginaţie, însă fără a se lega prin acest cult cu legea societăţii sau a se îndatori spre ajutor mutual de filantropie, lucru ce ar lănţui libertatea mişcărilor nomade. Şi spre a nu se mustra cu cugetul, ei supun idolul cererilor acelui ce l-a creat, iară în caz de nereuşită idolul este batjocorit şi biciuit, precum o fac ghileacii, ciuccii, camceadalii şi mai toţi idolatrii din nord şi săl­baticii sudului.

Cu aşa principii de o libertate absolută şi independentă părăsiră ei ţările îmbelşugate din Asia, Siberia meridională şi Cau­caz, emigrând în pustiurile Mării Negre şi înaintând necontenit spre centrul Europei mai sărmane în ale vegetaţiei, unde nici o plantă hrănitoare nu creşte fără a fi stropită cu sudoarea de pe fruntea laboriosului cultivator. Şi iată că de pe plaiurile acelui Eldorado al Caucazului se năpustiră asupra Europei nenumăratele oarde de huni şi mongoli, zdruncinând-o până la Carpaţi, Bal­cani şi Sudeţi, cucerind ţările şi trăind ca fiarele sălbatice din munca băştinaşilor. Apoi nu-i aceasta o enigmă, ce se poate ex-plica numai prin faptul că instinctul este productul unei deprin­deri înrădăcinate, ce trece din neam în neam, din veacuri în vea­curi şi căreia natura îi imprimă la urmă sigiliul unei legi nestră­mutabile. — Aşa-i şi patriotul cu deprinderile sale moştenite din veacuri. El poartă în sine nu numai cultul religios, ci şi cultul îndatoririlor reciproce, al înrudirii de sânge şi al ajutorului mu­tual de filantropie. Aceste simţiri se nasc în el din cultura intelec­tuală, ce-i inspiră dragoste pentru cuibul în care s-a născut şi vatra în care a trăit. Ea-i infiltrează iubire către confraţi, făcându-l să respecteze cu umilinţă tradiţiile, legendele, povestirile neamu­lui său şi mormintele, în care se odihnesc oasele strămoşilor, părinţilor şi fraţilor săi; el adoră amintirile gloriosului trecut al naţiunii sale, de care cu extaz vorbeşte, precum cu întristare povesteşte cataclismele ce i-au încruntat ţara, — toate aceste pa­triotul le lasă ca moştenire din părinţi în copii, din generaţie în generaţie.

Astfel de patrioţi — după opinia mea — se află pe suprafaţa pământului numai la trei naţiuni mari: ginţile latină, germană şi elenă. Deci nu-i de mirare că românii de aici s-au întors de la Caucaz, fiind de origine latină.

Orişicum at fi însă, în tot omul, fie el cât de cult, se mişcă totuşi germenele instinctului de pradă.

— Aşa este, cu aceasta mă unesc şi eu, adaose Grünbaum, dar eu socot că numai atunci, când în al lui neam s-a strecurat o picătură de sânge străin, din ginta neamurilor răpitoare. Aceas­ta se dovedeşte nu numai la om, ci se poate observa şi la ani-male, precum rezultă din experimentul împreunării lupoaicei cu câinele, ce nu o dată îl fac ciobanii, ţinând la legătoare lupoaica prinsă de mică. Prin aşa mod se dobândesc pentru stâni şi tur­mele de oi câini corciţi foarte avani şi puternici, ce sunt încă mai sprinteni decât lupii; ieri Zguriev îmi spunea că a dobândit aşa doi câini cu care vânează porci sălbatici şi care vor figura şi la vânătoarea noastră.

Venind vorba iarăşi la vânătoare, îi zisei uitându-mă la ornic:

— Haidem, acum sunt 4 după amiazăzi, şi la cinci ne aşteaptă Spiridon cu masa.

Ne pornirăm. Ajunşi la gazda noastră, aflarăm acolo aproape toată notabilitatea oraşului, cu prefectul şi şeful poliţiei, poftiţi de Spiridon şi Zguriev la ospăţ. Pe masa din sufragerie erau aşezate 30 de tacâmuri. Între alte delicatese ce acopereau masa, se deosebea pe o mare tablă o cicigă fiartă de lungimea unui metru, împodobită cu felurite ornamente compuse şi executate de artistul nostru bucătar, iar prin capetele mesei blide cu icre proaspete de nisetru; baterii de butele cu tot soiul de vinuri ridi­cau căpuşoarele cu fesurile lor roşii şi metalice, ca şi când ne che­mau să le destupăm. Galantul nostru şef Spiridon oferi 20 de vedre de rachiu pentru suta de cazaci, adunaţi în ograda otelu­lui.

La orele 51/4 începu masa, întâi tăcut şi sub stricta observare a etichetei, apoi, ca de obicei, ceva mai vivace, iar după vro câteva stacane zdravene, zgomotos şi fără rezervă.

Zguriev, spre a ne surprinde întrucâtva, porunci cazacilor săi să ne cânte în cor. Atunci o sută de glasuri intonară melodii malo-ruse sau ucrainene, executându-le cu o perfecţiune atât de ad­mirabilă încât te credeai într-un concert de primul rang. Armo­niile vibrau în aer, când într-un puternic cor ieşit din piepturi de oţel, când moderate, trecând în quintete30, apoi în duete de un andante dulce şi simpatic, de moleţa unui chin de amor şi de o melancolie, precum o au mai totdeauna popoarele apăsate, ce au trecut prin crude ispite şi au gemut sub jugul tiranismului. Istoria unei naţiuni cu suferinţele ei nu-şi află expresiune numai în legendele şi poveştile ei, ci şi prin însăşi armonia muzicală a cântecelor rămase de la bătrâni şi transmise posterităţii.

Apoi începu dansul căzăcesc, executat numai de către doi din cei mai aleşi. Acest dans, pe care Menier l-a numit le danse des possédés31, reprezintă culmea dibăciei, gimnasticii şi voiniciei. El n-are deloc asemănare cu cancanul francez sau ghitina spaniolă, ale căror ţintă în toate mişcările este îndreptată spre dezmierda­rea desfrânată cu aplicare la plăceri de amor. Kazacika şi tropa­kul sunt dansurile ostăşeşti ale nomazilor, care în ale lor necon­tenite strămutări priveau dansul ca mişcarea de voinicie a pur-tătorului de arme; drept aceea femeile erau excluse de la dans, întâi ca fiinţe pângărite, al doilea ca nedemne de a se lipi în dans de bărbat.

Acest princip predomnea în toată Rusia până la înălţarea pe tron a reformatorului Petru cel Mare, care, introducând în a sa ţară moravurile şi obiceiurile Europei civilizate, porunci printr-un ucaz tuturor notabilităţilor capitalei să asiste cu femeile lor la un bal de curte, îndatorând pe toţi să se arate la acea adunare nu în anterie şi bărbi lungi, ci în costum de gală, raşi şi cu peruci à la Ludovic al XIV; cei ce nu se vor supune poroncii, vor fi aduşi cu sila pe pragul intrării la curte, unde gelatul le va tăia bărbile cu toporul. Nici unul n-a cutezat a se împotrivi poruncii irevoca­bile şi toţi chemaţii se adunară la curte. Balul fu deschis prin însuşi monarhul cu soţia sa şi toţi urmară; astfel abia în acea memorabilă noapte pentru prima oară cuprinseră cavalerii ruşi în dans talia damelor ruseşti, aruncându-se sub tactul orchestru­lui în acel colosal vârtej, ambele sexe zbuciumându-se care cum putea, electrizaţi de o simţire plăcută, până atunci necunoscută lor. — Sub pretext de a intra în bunăvoinţa cârmuitorului, ur­mară apoi baluri private, şi iată că femeile din clasa nobilă ieşiră la iveală pe scena vieţii sociale. Inovaţiunile aceste numai cu anevoie trecură în straturile poporului de rând; chiar şi până acum adevăraţii ruşi sectanţi se ţin de principiul antic şi nu ad­mit intrarea femeii în dansul bărbaţilor. Iată de ce kazacika, tro­pakul şi lizghinka se dansează numai de bărbaţi; femeile însă joacă separat într-un fel de horă moldovenească, ţinându-se de mână în cerc şi totodată cântând în cor în loc de muzică. Acest dans se numeşte „horovod“.

După ce acei doi soldaţi terminară jocul, fură mulţumiţi prin o colectă de 50 de ruble. Întorcându-ne la masă, începurăm cu şampania şi o mulţime de toaste, la care răspundeau cu zgomot trâmbiţele cazacilor.

Negreşit că această festivitate săvârşită într-un orăşel uitat de Dumnezeu şi de oameni în mlaştinile Dunării a fost ceva extraor­dinar pentru Chilia, care poate că a asistat odinioară la astfel de prăznuiri, însă demult, demult, când trecea peste Dunăre corte­giul lui Traian sau al lui Caracálla32.

Abia înspre ziuă începură oaspeţii a se împrăştia, însă nu toţi; unii rămaseră aţipiţi cu coatele pe masă, alţii sub masă, căci gus­turile sunt diferite, după ce trage omul vin.

V

A treia zi, noi de dimineaţă adunaţi pe târnaţul otelului, gus­tam dejunul, vorbind de impresiunile ce ne-a lăsat banchetul. Atunci Menier ne citi un pamflet compus de dânsul asupra aces­tui eveniment memorabil pentru oraşul Chilia, descriind cum pre­fectul şi poliţaimaistrul a la brassée33, vroind a se reîntoarce pe acasă, bojbăiau cu mersul nesigur prin întunericul de pe străzi, înglodându-se într-un hângăş34, din care ieşiră abia în ziuă, mânjiţi din cap până la picioare cu tină; cum acei doi adminis­tratori ai oraşului erau furioşi pe cazacii ce furaseră untura de prin lămpile fanarelor de pe străzi, ca să-şi ungă ciubotele, şi cum amândoi ceacârii se sfădiră la urmă, poliţaimaistrul dovedind că chemarea subalternilor săi este să privegheze noaptea pe stradă liniştea orăşenilor, dar nu untura de prin fanare, lucrul acesta ce cade în resortul şefului oraşului, iar prefectul la rândul său demonstrând că din cauza întunericului de pe străzi se săvârşesc numai astfel de întâmplări, ce intră în îngrijirea poliţiei. A doua zi se amestecară şi soţiile lor în sfadă, spălându-le la amândoi capul cu săpun şi dojeni şi mustrându-i că ei, demnitarii oraşului, se îmbată ca hornarii, tăvălindu-se prin noroiul de pe străzi etc. Satira era scrisă şi citită cu atâta umor, încât ne pierdeam de râs ascultând-o.

Înarmaţi cu carabine şi pumnale cerchezeşti, eram gata de pornire şi aşteptam numai sosirea lui Zguriev, dirigintul marii vânători, care luă asupra sa aranjamentul rânduielilor, tactica şi strategia acelui răzbel cu mistreţii, încredinţându-ne că avem a da asalt unei întregi turme de porci sălbatici, ce se aflau pe in­sula Soloneţ, 5 kilometri de la Chilia, la care trebuiam să tre­cem Dunărea pe un pod plutitor, iar apoi cu luntrele în câteva locuri, fiind acea insulă înlănţuită cu alte trei insule, anume Daler, Catic şi Cap de Drac, între care însă Soloneţul este cea mai mare, având o lungime de 7 kilometri şi 1/2 lărgime. Pe acea insulă erau însemnate locurile, unde avea să urmeze primul atac, de la care atârna toată reuşita, fiindcă porcii sălbatici sunt înotători buni, care, văzându-se prigoniţi, trec înot cu mare repejune Dunărea de cea parte.

Zguriev sosi în galopul calului, întovărăşit de doi cazaci, din­tre care unul ducea de legătoare doi câini mari, corci de lupi, cu care aveau asemănare, deosebindu-se de aceştia numai prin co­zile lor mai subţiri şi ceva bârligate. Celălalt cazac ţinea în mână un şip cu un lichior gălbui.

Noi întâmpinarăm pe Zguriev cu un puternic vivat, iar el, sărind de pe cal şi aşezându-se lângă noi, ne zise:

— Iată-mă sosit, domnilor vânători; asaltul vă aşteaptă şi dacă vă uniţi a vă supune comandei şi instrucţiei mele, apoi gata sunt a vă sluji. Înainte de toate aflu însă de neapărat a vă face cu­noscut câteva detailuri ale vânătorii în stuf la porci sălbatici, fiare cu care nu-i prea de şuguit, căci cea mai mică greşeală poate fi urmată de o catastrofă. La codri, mistreţul gonit de căpăi sau hăitaşi se vede venind de departe, şi vânătorul este oarecum pregătit a-l întâmpina cu împuşcătura; în desimea stufului însă, unde nu vezi doi paşi înaintea ta, fiara năbuşeşte subit, pe neaşteptate, din care cauză mulţi vânători scapă momentul fa­vorabil s-o ţintească, dând alăturea sau rănind-o numai, şi atunci pericolul pentru vânător e vederat; căci mistreţul adult, de la 5 ani înainte, este foarte sălbătic, nespus de hâtru şi are un auz şi adulmec subtil, dar pentru aceea vede rău şi dă buzna acolo, unde îl îndreaptă auzul sau adulmecul. Deci imediat după împuş­cătură, fie el nimerit sau nu, vânătorul trebuie să facă o săritură în lături, fiindcă mistreţul se aruncă către locul, de unde s-a auzit zgomotul, dar odată trecând, înapoi nu se mai întoarce. Fiara, arătându-şi coasta, trebuie fără greş ţintită sau după urechi sau la inimă, iară deloc în pântece sau în şoldul de dinapoi. Aşa împuşcături nesocotite pot aduce lupta cu pumnalul, ce nu este uşoară. Asemene nu trebuie îndreptată împuşcătura în piept sau frunte, fiindcă foarte des glonţul nu răzbate prin ciolane sau sare recozet de pe a lui scafă.

Iată măsurile de pază, când ai a face cu mistreţul adult, care-i foarte îndrăzneţ şi nu se fereşte de vânător, precum o fac lupii la goană. Scroafa la aşa vânătoare este mai fricoasă, parcă simţindu-se lipsită de arma de defensă, dar pentru aceea cu atât mai avană, când, gonită, aleargă după ea purceii sugători; atunci ea adulmecă de departe pe vânător şi dă buzna asupra lui: de nu-i ucisă, îl răstoarnă şi îl rupe cu dinţii de dinainte. Asemene vă rog ca nimene să nu iasă din linia vânătorilor, fiindcă împuş­căturile se fac cu glonţi, ce nu o dată prin recozet pot aduce vreo catastrofă. Bine ar fi să nu descărcaţi carabinele în lupi: pe aceşti cumătri ce foiesc prin stuf, îi vom găsi oricând; în timpul de acum mai ales, pielea lor este fără preţ. Păstraţi încărcăturile pentru porcii sălbatici, din ale căror cărnuri aş dori să duceţi la Chișinău câteva polobocele cu jambon pregătit de artistul vostru culinar.

Apoi, luând butelia de la cazac, Zguriev adaose:

— Iată, domnilor, şi prezervativul în contra ţânţarilor, căci nici de gândit este a intra în stuf, fără a vă unge mâinile şi faţa cu această mixtură, alcătuită din terpentin, unt de cuişoare şi ole­um caeputi35. Aşadar, gata suntem de pornire; fie-ne lupta cu reuşită, vivat! Şi el înghiţi un pahar de vin.

— Vivat, trăiască bravul comandant, răspunserăm noi, şi după ce deşertarăm câteva butele de vin, ne pornirăm.

Un pod plutitor ne aştepta la mal, şi noi, trecând Dunărea, ne coborârăm pe ţărmul insulei. Care fu însă mirarea noastră de a nu vedea aice nici un fel de pregătire pentru vânătoare. Zgu­riev, înţelegând gândul nostru, zâmbi hâtru şi ne zise:

— Nu vă miraţi, domnilor, că nu găsiţi aice hăitaşii, fiindcă în zori de ziuă toate dispoziţiile au fost deja făcute, şi la semnalul ce-l voi da, vânătoarea va începe. Deci mergeţi după mine, ca fiecare să se aşeze pe locul ce i-l voi însemna în desimea stufu­lui, iar doi din D-voastre, cei mai iscusiţi carabinieri, să prindă poziţie pe malul gârlei ca avant-post, pândind ieşirea din stuf a mistreţilor adulţi, ce vor voi să treacă înot de ceea parte.

Grünbaum îşi alese poziţia pe mal, iară noi toţi ne înşirarăm în linie dreaptă prin stuf, în distanţă de 100 de paşi unul de altul. În grabă camarazii se făcură nevăzuţi, paşii lor conteniră de a se mai auzi. Şi acum iată-mă singur în mijlocul stuhului ca într-o groapă, nevăzând nimică, decât numai o parte de cer deasupra capului şi neauzind nici un sunet decât foşnăitura stufului şi bâzâitura roiurilor de ţânţari, ce zburau ca o ceaţă în jurul meu, dar nepunându-se pe mine, prezervat fiind de unsoarea ce mi-o dăduse Zguriev. Atunci mă încredinţai că fără acel prezervativ imediat aş fi fost potricălit de milioane de ţânţari veninoşi şi însetaţi de sânge, care, pot zice, domnesc absolut asupra acelor mlaştini.

Stând pe loc în singurătate, o ciudată impresiune mă cuprinse. În mine lupta dorinţa instinctului vânătoresc de a-mi arăta voi­nicia, cu sfiala de a fi spintecat de fiară, pe care poate că nu voi oborî-o pe loc cu împuşcătura, necesitat fiind apoi să întrebuin­ţez pumnalul, pe care nu-l mânuiam deloc cu iscusinţa taureodo­rilor Spaniei sau a cerchezilor Caucazului. Ardeam de nerăbdare, aşteptând semnalul de atac; îmi concentrasem tot auzul ca să prind măcar un cât de mic zgomot de vietate, însă nimică nu se auzea, totul era cufundat într-o tăcere de mormânt, chiar şi păsările acvatice păreau a fi părăsit acele locuri atât de sălbatice şi îngrozitoare. Deodată, iată că o trâmbiţă răsună în depărtare şi subite răcnete şi chiote într-un muget colosal cutremurară toată suprafaţa stufului. Vijelia de glasuri omeneşti, sunetele trâmbiţei şi hămăitul câinilor se adăugau mereu.

Cu carabina gata de împuşcat, simţeam că inima mi se zbate cu grăbire. Împuşcăturile începură a se răspunde din toate părţile, îndesându-se mereu. Doi lupi şi o vulpe, furişându-se prin stuf, trecură pe lângă mine, dar conform instrucţiei primite, îi lăsai să treacă şi nu m-am căit de aceasta; căci iată în dreapta ivin­du-se un mistreţ cu zgomot şi trăsnind prin stuf ce pica în toate părţile, adulmecând cu râtul şi sclefăind din fălci. El era din cei adulţi şi foarte mare. Cum se vede, era grozav de mânios, căci fizionomia lui urâcioasă te înfiora; părul de pe ceafă era zbârlit, mişcându-se înainte şi înapoi, iar urechile aţintite, parcă simţeau prezenţa mea. Colţii lui mari ca doi pumnali erau acoperiţi la gingini cu spumă de bale. În acel moment răsună o împuşcătură de pe mal, cum mi se părea, din ţeava lui Grünbaum. Monstrul se opri pe loc, întorcându-şi capul înspre partea împuşcăturii, fa­vorabil moment, care îmi dădu timp de a-l ţinti cu preciziune după urechi: slobozind împuşcătura, făcui o săritură în lătuti, scoţând cu grăbire pumnalul din teacă.

Fiara, cu o grohăitură asemenea unui tunet depărtat, vroi a se izbi înainte, dar se răsturnă pe o coastă, săpând cu colţul în pământ, apoi în grabă conteni mişcările. Cu iuţeală încărcăi de nou carabina, dar mai liniştit acuma, căci n-aveam mai mult grijă să întrebuinţez pumnalul, dacă fiara s-ar scula şi năvăli asupra mea.

Ce plăcere, când după pericol te simţi biruitor, căci iată-mă acum şi pe mine figurând în rândul eroilor acestei serioase vânătoare. Mă cortea36 să pun piciorul ca biruitor pe victima mea. Dar mă îngrijii că fiara poate că nu-i încă desăvârşit moartă. Şi nici că am greşit văzând-o cum cătinel ridică capul său sângerat. Atunci uitai tot pericolul, prevăzând că o să-mi scape şi eu voi rămâne ruşinat înaintea camarazilor; acest gând îmi aţâţă cura­jul, şi-ntr-o săritură apropiindu-mă de mistreţ, îi zdrobii capul cu a doua împuşcătură. Răcnetele, chiotele şi împuşcăturile cătinel începură a conteni şi peste scurt răsună nu departe trâmbiţa de rechemare.

Rezultatul şi dobânda acelei mari vânători au fost trei mistreţi de 10-12 ani, dintre care cel mai mare fu împuşcat de Grünbaum, având o greutate de 300 kilograme şi o lungime de 2 metri, iară colţii de la gingini până la vârf 22 centimetri; al doilea în mărime era cel împuşcat de mine şi unul de Ludwig. Scroafe erau 4 bătrâne, mistreţi tineri de la 3-4 ani unsprezece, 20 de purcei godaci, adică de la 1-2 ani, 7 lupi, 3 vulpi, 2 bursuci bătrâni, vreo duzină de iepuri şi o vidră, a cărei blană e foarte scump plătită de rabinii jidoveşti, ce-şi coase din ea un fel de cealma, pe care o poartă pe cap în timpul săvârşirii oficiului în sinagogă.

Dar o aşa mare vânătoare nu putu să treacă fără unele întâmplări nepriincioase. Unul din hăitaşi a fost rănit la picior de un glonţ bezmetic, doi vânători ţărani răniţi de mistreţi, mai ales unul, a cărui spinare fu sfâşiată de la şold până la ceafă, iar un cazac ce prinse un purcel de picioare, fu răsturnat de scroafă şi frământat cu râtul, făcându-i straiele bucăţi şi câteva vulne37 pe piept.

Dar toate aceste triste accidente fură uitate, îndată ce ne adunarăm la podul trecătoarei, unde stăturăm uimiţi de o im­pozantă privelişte. Spiridon şi Zaiko pregătiră aici o ovaţiune lui Zguriev, directorul vânătoarei, formând în mijlocul podului pluti­tor o piramidă din vânatul ucis. Pe culmea acelei piramide era aşezat un fel de tron împletit din stuf şi plante acvatice. După ce ne adunarăm cu toţii la acel loc, atunci la un semnal dat, Zgu­riev fu ridicat de noi pe braţe şi aşezat în triumf pe acel tron, punându-i-se pe cap o cunună de papură şi flori de nufăr de baltă, iar într-o mână carabina, în cealaltă un pocal cu şampanie.

Un puternic vivat, acompaniat de glasul trâmbiţelor, răsună pe malurile Dunării, străbătând până la zidurile Chiliei. Veselia începu de nou, şi între toaste fulminante şi urări în sănătatea şefului nostru se porni podul la vale pe curgerea apei, cârmuit de iscusiţii vâslaşi, care mânuiau lopeţile în tactul unui marş ce-l cântau cazacii cu trâmbiţele.

Cu plăcere mă uitam la figura atletică a lui Zguriev cu fiziono­mia lui marţială, însă simpatică totodată. În voiniceasca sa poză de comandor părea a fi zeul acestor ţărmuri sălbatice cu vastele lor mlaştini, ce-i aduceau ca sacrificiu tot soiul de vietăţi din imen­sele lor extinderi.

Când ajunserăm la otel, înserase deja, şi noi, obosiţi şi osteniţi de puternicele emoţiuni ale zilei, ne aruncarăm cu grăbire în braţele lui Morfeu, ce ne închise peste scurt truditele pleoape.

VI

Lacurile Elveţiei sunt pentru pictori şi poeţi raiuri pământeşti, pentru romanticişti comori nesecabile, fiindcă compun încân­tătoare tablouri încadrate de uriaşii munţi cu ale lor măguri, ce străbat maiestuos nourii, lucind la soare cu ale lor plete de zăpadă.

Toate aceste colosale plăsmuiri geologice îl aduc pe turist la extazul admiraţiunii, inspirându-i gânduri poetice. Iar de-i tânăr şi amorezat, atunci aşa o privelişte negreşit că-i aprinde dorinţa de a petrece cu a sa amantă o viaţă idilică în vreun sălaş de pe vârful unei stânci oable, „la ale cărei temelii clocotesc cu muget apele ce vin din munţi şi se revarsă în lac. Acolo amorezaţii în fragede îmbrăţişări şi dulci sărutări drese cu lapte de la o căpriţă ce paşte nu departe, vor adormi cu jurăminte de fidelitate pe buze, împletiţi ca două mlădiţe ce ies dintr-o rădăcină“... De aşa fericire ne vorbeşte Florian38 în romanele sale. Dar lăsăm să adoarmă amanţii îmbătaţi de nectarul amorului şi să vedem ce face pictorul pe malul pitorescului lac? Zgribulit dinaintea plan­şetei sale de pictură şede el cu sârguinţă, adunând de pe paletă gradele diverse ale culorilor ce le întinde pe pânză, imitând cu preciziune natura ce se oglindeşte în ochii lui. El nu simte alta nimic. Toată fiinţa lui e concentrată într-un singur gând, în sin­gura dorinţă ca tabloul lui să fie aprobat de Academia de bele­arte, spre a dobândi medalia de aur şi laurii pompoşi, vânzându-l apoi cu mare preţ. Cu aşa speranţă îşi hrăneşte el organismul său hămesit de foame, şezând din zori de zi până la asfinţit de soare pe acelaşi loc, fără a gusta măcar din becisnicile provizii ce le ţine într-o mică desagă: câteva cartoafe fripte şi o bucăţică de caşcaval. Dar el nu simte foamea, iluziile de aur i-au luat apetitul.

Iată că acum se iveşte pe mal vânătorul pasionat. Mâhnit şi obosit de osteneală, se pune oftând pe malul lacului, aruncând cu ciudă torba vânătorească de pe sine, ce-i astă dată deşartă de vânat, conţinând numai câţiva cârmoji de pâine usactă. Din zori de zi până în seară a cutreierat malurile pitorescului lac, fără a găsi o răţuşcă măcar sau un cârstel de baltă. El blestemă cu mânie acest loc pitoresc, ce gâdilă numai vederea, nedând prilej măcar de o singură împuşcătură. Tologit pe mal, se gândeşte la un loc din altă ţară, unde ar putea îndestula pasiunea sa vânătorească, slobozind duzine de împuşcături pe oră şi întorcându-se apoi în triumf acasă cu torba plină de păsări de tot soiul.

Vrasăzică, omenirea cu diferitele sale pasiuni şi tendinţe, ad­miră şi iubeşte natura nu numai în părţile ei frumoase, ci şi în cele urâcioase. Din această cauză se nasc partide diametral opuse în privinţa ideilor şi a simţirilor: idealişti şi realişti, utopişti şi senzualişti, optimişti şi pesimişti ş. m. a., care se combat în dez­bateri controverse, unul împotriva altuia, ajungând la duşmănia cea mai înverşunată. Şi, cum se vede, fiecare are drept în opinii­le sale. Amorezatul idealist admiră formele plastice şi graţioase ale femeii adorate, pe când anatomul însetat de ştiinţa medicală scormoneşte cu aviditate în măruntaiele ce emană putrejunea unei aşa fiinţe. Pictorul e entuziasmat de tabloul unui lac întins cu apa sa transparentă şi albăstrie în care se reflectă razele soare­lui ce asfinţeşte după măgurile munţilor, pe când vânătorul pre­feră mai degrabă o baltă glodoasă cu emanaţiunile sale neplăcute, din care însă la orice pas zboară vreo becasă sau raţă sălbatică, victime ce le culege cu împuşcături necontenite, îndestulându-şi plăcerea cea mai aleasă, fiindcă fiecare împuşcătură reuşită este pentru dânsul echivalentă dulcii sărutări, ce o ia amantul de pe buzele adoratei sale.

Apoi aşa un ideal vânătoresc unde aiurea se poate găsi, dacă nu pe lacurile îmbucăturii Dunării? Luăm, de pildă, lacul Chitai. Plutind pe el într-o luntre, vezi labirinte de stuf ce creşte în in­sule fantastice pe luciul apei transparente ce se-ntinde loc de 10 kilometri pătraţi. Ici zăreşti ca nişte străzi largi, ce se încrucişează în diferite şovăituri, colo se deschide deodată o uriaşă piaţă, în al cărei mijloc sunt aşezate în simetrică rânduială pâlcuri de stuf, ce seamănă a fi urzeala unui templu fantastic. Şi pe toate aceste străzi, pieţe şi locuri deşerte se primblă înotând o lume de păsări de tot soiul şi ginţi, îmbrăcate în haine de culorile cele mai diferi­te. Iată că dintr-o mahala iese pe piaţă o turmă de lebede albe ca zăpada, iară de pe altă stradă se ivesc, ca un regiment de roşiori, gotcile cu pieptul lor de culoarea jăraticului. Din toate părţile vin şi se încrucişează legioane de raţe de sute de soiuri, bâtlanii şi pelicanii cu a lor ciudată traistă de sub plisc, în care adună peştele prins. Pe deasupra capului îţi zboară nouri de be­cazi, culici, corlani de baltă, pescari albi şi vineţi, rândunele de mare ş.m.a. Dar ce mai concert haotic intonează această lume de păsări, chemându-se şi îndemnându-se în jargonul lor de ţipe­te şi cârâituri.

Răsunând prima noastră împuşcătură, se întunecă soarele ca de o cortină de aripi a păsărilor înspăimântate, ce se ridicară din stuf, asurzându-ne cu ţipetele lor de alarmă. Ajungea să slobozi împuşcătura fără a ţinti şi victimele picau cu duzinele pe apă.

Această colosală căsăpie de păsări se prelungi vreo două ore, până ce ele, desăvârşit speriate, se ridicară sus în aer, îndrep­tându-şi zborul spre alte locuri ale Dunării.

Rezultatul vânătorii noastre au fost două luntre cu vârf um­plute cu raţe, gotce, lebede şi câţiva pelicani, din a cărora piele cazacii au cusut pentru comandantul lor un foarte elegant pal-ton impermeabil, cu gulerul din gâturi de raţe sălbatice, ce făcea un efect deosebit pe albul de zăpadă al penelor, fiind de culoa­rea zamfirului. Din dobânda vânătoarei o mică parte fu între­buinţată pentru bucătăria noastră, iară cea mai mare parte tri­misă peşcheşuri orăşenilor cunoscuţi.

Noi gata eram să facem încă o vânătoare, ce ne-a fost făgăduit-o Zguriev, adică la somni prinşi cu undiţa, pe care pescarii aveau a-i scoate la mal, evoluţie foarte interesantă ce seamănă mult cu pescăria la moruni şi nisetri în timp de primăvară. Dar cu multă părere de rău trebuirăm să ne întoarcem pe acasă, fiindcă începură ploile de toamnă cu neguri întunecate, ce ies din mlaş­tinile şi bălţile Dunării. Deci după dispoziţia şefului nostru, ma­jordomul cu provizii, câini şi armătură se porni la Chișinău sub a lui priveghere şi comandă, iar noi toţi ne îmbărcarăm pe cel mai mare vapor al Lloydului austriac „Cleopatra“, ce porneşte de la Viena cu itinerarul Pesta, Galaţi, Chilia, Ismail şi Odesa. Acea călătorie în vesela noastră companie am petrecut-o cu multă plăcere. Ajungând la Odesa, ne-am răzleţit, şase de ai noştri au rămas în oraş, iară Spiridon, Varhovici, Zaiko şi eu ne-am întors la Chișinău.

Luarea de rămas bun am săvârşit-o la Odesa, unde în cel mai ales restaurant am dat colectiv în onoarea lui Spiridon o cină grandioasă, înzestrată cu toate atributele şi muzică militară. Multe toaste au fost ridicate, iar la urmă toastul făgăduinţei învoitoare, ca, dacă ne va fi cu putinţă, să ne adunăm la o vânătoare în nordul Basarabiei, începând de la codrii Orheiului până la pădurile Buhotin, graniţa uscată între Bucovina şi ţinu­tul Hotinului.

VII

Desigur că memoriul meu vânătoresc nu va aduce plăcere fiecărui cititor, ci poate numai adevăraţilor vânători, nu acelor de gală, în mănuşi palide şi ghete lustruite, ci vânătorilor pasio­naţi, care gata sunt pentru câteva împuşcături să-şi martirizeze picioarele, cutreierând munţi şi văi, şesuri şi bălţi, suferind arşiţă, frig şi sete, numai ca torba lor să fie plină cu victime agonisite în sudoarea frunţii.

Astor fel de schingiuiri sunt supuşi mai toţi vânătorii pa­sionaţi, nu numai cei ce vânează păsări, ci şi frumuşele, alergând cu dor şi oftări pe urmele cochetelor, ce-i momesc cu hâtre zâmbiri, precum momesc pasiunile pe cei înşelaţi de bogăţii, glo­rii şi renume. La urmă însă toate aceste combinaţii se supun proverbului:

Le monde est une pipée,

Où lon est tour-à-tour chesseur et gibier.

Note

Această scriere a apărut în variantă rusească cu titlul Amintiri despre o vânătoare în Basarabia (Vospominania ob ohote po Bessarabii, Odesa, 1854; Chișinău, 1891). Faţă de textul rusesc varianta românească a suferit schimbări esenţiale. Astfel, în versiunea în limba română e descrisă numai vânătoarea la sudul Basarabiei, pe când în ruseşte un anumit spaţiu e consacrat descrierii vânătorii în centrul şi în nordul regiunii. Există deosebiri şi în ceea ce priveşte itinerarul, peripeţiile călătoriei, dovadă că povestirea nu este strict documen­tară, că scriitorul a imaginat unele situaţii şi întâmplări. Important este însă faptul că autorul a reuşit să evoce tablouri vii ale naturii, diferite momente ale vânătorii, îmbinând impresiile de călătorie cu detalii concrete privind bogăţiile Basarabiei, ocupaţiile locuitorilor ei ş. a.

Textul e reprodus după volumul Răsunete din Basarabia, Cernăuţi, 1898, unde s-a tipărit pentru prima oară.

1 Lumea este o goană, unde eşti pe rând ba vânător, ba vânat (fr.).

2 Veche monedă franţuzească (fr.).

3 Volumele Arta iubirii şi Leacuri contra iubirii ale poetului latin Ovidiu (43 î.e.n. — 17 e.n.) (lat.). 4 Eldorado (figurat). Ţară fabulos de bogată, fermecătoare. 5 Se rămăşeau. Puneau rămăşag. 6 Galantom. Darnic, generos. 7 Bonvivant. Om vesel, glumeţ (franţuzism). 8 Mesării. Probabil, de la rusescul measo, adică mâncăruri din carne. 9 Bucătarul majordom. Bucătarul-şef. 10 Iată-mă ajutor al unei bucătărese iscusite (fr.). 11 Marmiton. Ajutor de bucătar. 12 Botfori. Cizme cu turetci tari şi încreţite. 13 Clironomie. Moştenire. 14 Gustare (fr.). 15 Ostropel, tocană din vânat (fr.). 16 Triclinium. (La romani). Încăpere în care se mânca şi care cuprindea trei paturi aşezate pe trei laturi ale mesei. 17 Biscocte. Biscuiţi. 18 Friandeze. Mâncăruri delicioase. 19 După reţeta ducesei (fr.). 20 Corle. Păsări migratoare, care trăiesc în bălţile şi iazurile cu stuf. 21 Să recuireze. Să ceară. 22 Instrument muzical de suflat. 23 Dragul meu Augustin (germ.). 24 Târmosind. Aruncând. 25 Fiecare medalie are reversul său (fr.). 26 Voltijori. Dansatori pe frânghie. 27 Matlotă. Mâncare de peşte dreasă cu vin. 28 Omlet (fr.). 29 Năplăire. Coşmar. 30 Cvintete (fr.). 31 Dansul îndrăciţilor (fr.). 32 Marcus Aurelius Antonius Caracálla, împărat roman (186-217). 33 La braţ (fr.).

34 Hângăş. Şanţ, hindichi.

35 Medicament (lat.).

36 Mă cortea. Mă îndemna.

37 Vulne. Răni.

38 Scriitor francez (1755-1794).

39 Lloyd. Asociaţie de transport.