Cine sunt albanesiĭ?
Sunt dzece anĭ de când eŭ începusem a studià şi nu încetez de a tot urmări marea problemă a genealogiei popórelor balcanice.
În studiul meŭ «Strat şi substrat», eŭ am obţinut douĕ soluţiunĭ capitale: 1°. În secolul VII maĭ existaŭ încă la Sud de Dunăre douĕ elemente latine compacte: Meso-românĭ în Bulgaria actuală, şi Illiro-românĭ în Serbia, maĭ ales în Dalmaţia, pe carĭ însă ĭ-aŭ slavisat apoĭ cu încetul Bulgarii de o parte şi Serbii de cea-laltă; 2°. Aşà numiţii Macedo-românĭ şi Istriano-româniĭ de astădzĭ sunt Daco-românĭ, goniţi în secolul IX din Pannonia de cătră Maghiarĭ, de unde tot atunci alţĭ Daco-românĭ s'aŭ adăpostit în Moravia şi s'aŭ slavisat acolo. Aceste douĕ soluţiunĭ, peremptorie după mine, vor maĭ fi completate şi demonstrate definitiv în conferinţe ulterióre succesive de 'naintea Academiei Române; dintâiŭ: «Cine sunt Bulgarii şi Serbii?», al doilea: «Cine sunt Daco-româniĭ şi Pannono-româniĭ?»
Acuma însă mĕ preocupă o altă soluţiune, pe care n'am desbă-tut-o de loc până acì în trecut, şi care e tocmaĭ cea maĭ importantă, căcĭ este punctul de plecare pentru tóte cele-lalte.
Cine sunt Albanesiĭ? Uniĭ istorici şi filologi, între carĭ şi Tomaschek îĭ crede posteritatea vechilor Illirĭ, rĕmaşĭ nestrămutaţi din epoce immemoriale. Alţiĭ, între carĭ Benlöw, îĭ urcă până la ante-istoriciĭ Pelasgĭ; şi Reinhold nu se sfiesce de a întitula «Noctes pelasgicæ» o cărticică despre limba albanesă. Blau se încércă a descifra prin Albanesĭ inscripţiunile lykice din Asia-mică, pe când Moratti recurge tot la dînşiĭ pentru inscripţiunile cele mesapice din Italia. Girolamo de Rada, Albanes el-însuşĭ, nu se lasă câtuşĭ do puţin maĭ jos, asigurându-ne că: «Gli Albanesi, popolo semitico disperso pel 1900 a. C. all'epoca degli Hyckshos, che ando in Grecia, in Italia, ed in altri luoghi del Medi-terraneo.» Despre părerĭ de felul acesta, ilustrul meŭ amic Ascoli vorbesce serios, dar nu le iea la serios, şi bine face.
Să ne întrebăm dară încă odată: Cine sunt Albanesiĭ? Care să fie adevărata lor proveninţă şi raporturile lor maĭ cu sémă cătră Români? Când şi de unde venit-aŭ eĭ să se aşeze în Epir? Iată singura cestiune, care îmĭ maĭ lipsià mie pentru a puté demonstra până la ultima certitudine persistenţa elementului românesc în Dacia luĭ Traian. Dacă Albanesiĭ ar fi în adevĕr autoctonĭ acolo, unde locuesc eĭ astădzĭ, atunci vrênd-nevrênd am fi siliţĭ a recunósce că naţionalitatea română s'a format anume în Illiria, iar nicĭ de cum la Nord de Dunăre. Numaĭ printr'o comunitate de origine, şi printr'o intimă veche conlocuire totodată, se póte explicà natura cea organică primordială a legăturilor între limbile română şi albanesă. Şi dzicênd acésta, eŭ am în vedere nu vre-o asemĕnare formală orĭ-cât de surprindzĕtóre, ci fondul şi numai fondul graiului românesc. Încep printr'o listă de cuvinte curat albanese la noĭ, ca:
brad, buză, codru, ghimpe, mal, bucur, ghĭuj în Moldova, vîj în Ardél; grumaz, năpârcă bunget, |
barză, stăpân, viezure, gata, sat, vatră, moş, mire, pârîŭ, văpae, etc. etc |
Numărul unor asemene vorbe, esenţial albanese în graiul nostru cel maĭ de baştină, adecă din gura ţĕranilor, este forte mare, cele maĭ multe fiind pînă ací necunoscute, o semă păstrându-se abià ca nisce resturi preistorice în câte un colţişor, în câte un district, în câte o localitate. Voiŭ da un specimen din cele multe. În graiul obicinuit sinonimii melc şi culbec însemnéză «limacon». Pentru culbec forma cea veche este cubelc la mitropolitul Dosofteiŭ. În jocurile copilăresc!, alăturea cu melc şi cubele maĭ figuréză o formă lungă : la Munteni co-domelc, în Transilvania codobelc, cu varianturĭ pe aiurea, constatate de d. profesor Creţu. Melc e un cuvînt separat, care este cu acelaşi sens şi la Celţĭ: în dialecte celtice melcii «limagon». Codobelc este o acomodaţiune consonantică din codomele. Cubelc e o contracţiune din codobelc. În fine, codomele este o composiţiune din douĕ vorbe, după cum e francesul colimaçon din «cochlias -|- limax». La Români dară trăesce codomele alăturea cu melc şi cubele, deşi la Albanesĭ a supravieţuit numai composiţiunea: cadmilĭ «limacon», unde există o mulţime de varianturĭ, tóte corupte, pe când forma primitivă românéscă e intactă, conservată abià la copiĭ în jocurile lor cele tradiţionale, un admirabil «Ueberlebsel in Kinderspiel». (Dr. Ploss, Das Kind, t. II, pag. 308.)
Fórte puţine vorbe albanese la Românĭ ar puté fi controversate ca termenĭ străbătuţi la noĭ printr'un canal ne-albanes, bună-óră stăpân prin Bulgari saŭ Serbi, saŭ mal prin Celţĭ direct saŭ indirect; cele-lalte sunt exclusiv albanese. Cu tóte astea, identitatea lexică albaneso-română e secundară, după mine, în comparaţiune cu identitatea cea gramaticală.
Caracteristice maĭ ales sunt întâlnirile între Români si Albanesĭ nu prin vocabular, ci prin particularităţi fonetice, morfologice şi sintactice, carĭ nicĭ într'o ipotesă nu se pot împrumuta de la străini, nu se pot altoí în cursul timpului, ci datéză de la însăşi obîrşia limbeĭ.
Bună óră, pe terenul fonetic transiţiunea consóneĭ n în r între vocale, de ex. feréstră din fenestra, nu există nicĭ la Celţĭ, nicĭ la Neolatini, nicĭ la Germani, nicĭ la Slavĭ, nicĭ la Grecĭ, ci unicamente la Românĭ şi la Albanesĭ, ba încă în aceleaşi condiţiunĭ secundare. La Albanesĭ în dialectul toskic fenomenul e general, în dialectul gheghic e maĭ parţial; tot aşà la Românĭ în dialectul istriano-român e general, e maĭ parţial în cele-lalte dialecte, dar se află în tóte. La Români, ca şi la Albanesĭ, n trecut în r se póte reîntórce la primitivul n. In Moldova r din n e maĭ des în graiul vechiŭ, în Cazania mitropolitului Varlam, în glossele românescĭ din documentele slavice de la Ştefan-cel-Mare, peste tot în textul Psaltirii Scheiane. In Transilvania r din n, obicinuit chiar astădzĭ la Moţi, ne apare desvoltat la culme în texturile Măhăcene de lângă Turda de pe la 1600: lură = lună, cire = cine, ómerĭ = ómenĭ, mâra = mâna, etc. Prin acest fonetism, cuvintele cele maĭ latine sună la noĭ néoş albanesce.
În acelaşi mod, o vorbă curat latină la Români devine un învederat albanism printr'o schimbare de sens, printr'un proces logic, prin-tr'o altă idee în locul celei latine. Un exemplu: o mică bucăţică de carne, care spîndzură la capĕtul cerului gureĭ în gât, se chemă franţusesce luette, în vechea francesă l'uvetíe, deminutiv din latinul uva, adecă struguraş, iar românesce se dice omuşor, deminutiv din om «homo». La Francesĭ, asociaţiunea de ideĭ este latină, după cum latină e şi materia cuvîntuluĭ, căci aceeaşi părticică a corpului la vechiĭ Romani, în Pliniŭ anume, se chémă uva «strugure». Ce fel de asociaţiune de ideĭ să fie óre omuşor la Români ? Prin materie, cuvîntul e latin; dar din punct în punct este o idee albanesă. Om albanesce níeri; deminutivul din nĭeri—nĭerith «omuşor»; acest nĭerith «omuşor» însemnéză la Albanesĭ un om mic şi tot-odată acea părticică a corpului. Acéstă întâlnire semasiologică între Români şi Albanesĭ este cu atât maĭ semnificativă, cu cât ea nu se găsesce nicăirĭ pe aiurea. La alte popóre noue vedem: la Italieni, ca şi la Francesĭ, ugola, uvola «struguşor»; la Spanioli campanilla «clopoţel»; la Nemţĭ Zäpflein, Zächen «dopuşor»; la Ruşi şi la Poloni íazyčok, jezyczek «limbuţă», etc. etc; absolut nicăirĭ ideia de omuşor decât numaĭ şi numai la Românĭ şi la Albanesĭ.
În fine, identitatea structurii morfologice şi sintactice la Românĭ şi la Albanesĭ, cu totul în oposiţiune cu cea latină şi cu cele-lalte lirnbĭ romanice, pune vîrf. Unele fenomene aŭ fost de de-mult observate în trécĕt de Kopitar, de Miklosich, de Ascoli. Fórte pe larg eŭ am urmărit o mică parte din acéstă vastă sferă în studiul meŭ sub titlul: «O pagină din sintaxa româno-albanesă» în Cuvente den bătrăni. Mĕ mărginesc dară de a atrage atenţiunea asupră-ĭ. Acolo veţĭ vedé cele douĕ articole definite: unul post-positiv substantival şi cel-lalt prepositiv adjectival; reduplicarea, triplicarea şi chiar quadruplicarea ambelor articole; aceeaşi normă în construcţiunea substantivului cu adjectivul; aceeaşi formă adjectivo-adverbială şi genitivo-dativală; aceeaşi întrebuinţare genitivală a articolului definit prepositiv, etc. Sub raportul sintaxei se póte dice că Românul la formarea cea ab-ovo a graiului naţional s'a mărginit a aşeză materia latină peste fondul albanes. Prin fond dară, prin fondul cel nealterabil şi neînlăturabil, Românul e Albanes, după cum Francesul e Celt. Ceea-ce e celtic la Francesĭ, nu se vede pentru ochĭ superficiali, şi totuşi pretutindenea prin analisă se descopere celtismul. Elemente germanice la Francesĭ sunt fórte multe şi palpabile, întocmai ca elementele cele slavice la Români. Eĭ bine, slavismele la Români, ca şi germanismele la Francesĭ, fiind accidentale, aprópe tóte s'ar puté goní, fără ca prin acésta să se sgudue edificiul limbii naţionale, pe când celtismul la Francesĭ şi albanismul la Români nu se póte atinge fără o catastrofă totală.
După premisele de maĭ sus, mintea se sperie de consecinţe, consecinţe «à la Dr. Réthy Làszló» din Buda-Pesta, care îşi conchide argumentaţiunea cu sentinţa : «L'Académie de Bucurest ne pourra jamais décerner à qui que ce soit le prix de 20.000 francs fondé par le prince Couza» ; mintea se sperie de ameninţarea maghiară, şi cere o pausă pentru a se dumeri ce să facă maĭ departe.
Eŭ unul nu voiŭ căută a-mĭ înlesni transiţiunea prin vorbe multe şi prin căĭ lăturalnice, ci d'a-dreptul voiŭ tăià nodul lui Gordia.
Întreb dară fără ocol:
Este óre cu putinţă ca Albanesiĭ actuali să fie posteritatea unor Dacĭ, transportaţi peste Dunăre în epoca împăratului Aurelian, adecă vr'o 150 de ani după cucerirea Daciei? Este óre cu putinţă?
Răspund:
E nu numai cu putinţă, dar încă datele cele istorice confirmă pe deplin datele cele linguistice.
După căderea luĭ Decebal, o parte dintre Dacĭ s'aŭ supus luĭ Tra-ian şi aŭ început a se amalgamà încet-încet cu colonii romani, dând prima nascere naţionalităţii daco-romane. Alţĭ Dacĭ însă, retrăgêndu-se maĭ sus în creeriĭ Carpaţilor saŭ maĭ la răsărit de Provincia Traiană, şĭ-aŭ mănţinut individualitatea lor proprie sub diverse nume etnice, maĭ ales treĭ popóre dacice cu totul nesubordonate Romeĭ, anume Costobociĭ, Carpiĭ şi Bessiĭ.
Aprópe un secol şi jumătate după Traian, când Daciĭ ceĭ domesticiţĭ puteaŭ să fie şi aŭ şi fost deja romanisaţĭ, Dacii ceĭ rebelĭ aŭ profitat de marea mişcare a Germanilor, cunoscută în istorie sub termenul de «bellum Marcomannicum», şi aŭ devenit periculoşi pentru provincialiĭ romanĭ. Atunci, sub împĕratul Antonin Filosoful, póte şi ce-và maĭ înainte, vedem fórte pronunţată tactica imperială de a mutà peste Dunăre şi de a aşezà acolo, pe un teritoriŭ de de-mult asigurat, triburi şi popóre întregi dacice, întru cât ele eraŭ biruite. Daciĭ ceĭ liberi, adecă ceĭ neromanisaţĭ, cu voe saŭ fără voe trebuiaŭ să se mute în Mesia şi maĭ departe.
Ceĭ d'întâĭ, pare-se, aŭ fost Costobociĭ. Eĭ se bucurau de un regim fórte independinte, avênd chiar regĭ aĭ lor, dintre carĭ doĭ ne sunt cunoscuţi din epigrafia romană. Unul, pe care vi 1-a menţionat aci dzilele trecute amicul meŭ Tocilescu: «Pieporus rex Coisstobocensis», care fusese prins de Romanĭ şi dus la Roma cu întréga sa familie. Cel-lalt, scăpat din vederea istoricilor noştri, ne apare într'o inscripţiune şi maĭ interesantă tot de la Roma: «Sabituus rex Ostabocesis Dacus».
În acelaşi interval de timp, înainte de împĕratul Aurelian, sub Marc-Aureliŭ, Dione Cassiŭ dice că Germanii Astingĭ aŭ năvălit şi aŭ isbu-tit a cuprinde ţéra Costobocilor (71, 12, 1: «την των Κοστουβώκων χώραν «τοίς δπλοις κτησόμενοι, νικήσαντες δε εκείνους και την Δακίαν ουδέν ήττον έλίπουν.») În acest mod, Roma trebuià să facă una din douĕ: saŭ să lase pe toţĭ Costobociĭ a se aşezà în Dacia Traiană peste provinciali, orĭ să-ĭ mute peste Dunăre. Eĭ aŭ fost dară duşĭ în Mesia, şi împinşĭ apoĭ până în Epir, unde însă nicĭ acolo eĭ n'aŭ încetat de a se burzului mereu. In adevĕr, contimporanul Pausanias, după anul 150 din era nóştră, se plânge că Costobociĭ aŭ năvălit hoţesce departe în Ellada: « δε Κοστοβώκων των ληστικών το κατ'εμέ την Ελλάδα έπιδραμον άφίκετο καΐ επί τήν Έλάτειαν » Iată dară puternicul trib dacic al Costobocilor la cós-tele Greciei, lângă Fokida, tocmaĭ acolo unde locuesce astădzĭ ramura cea toscă a némuluĭ albanes. Însuşĭ numele actuial al acestor Albanesĭ Tosco nu este decât o simplă metatesă din Costo, asemenea metatese fiind obicinuite la Albanesĭ, de ex. ιχνάρε=χιλνάρε, φελτόνjε=λεφτόνjε, etc, după cum observă Camarda: «Le metatesi, sia di consonanţi, sia di vocali, o di sillabe intiere, sono tra le affezioni, che molto spesso si manifestano nei vocaboli albanici.»
A doua mare migraţiune a Dacilor, spre acelaşi punct teritorial cu Costobociĭ saŭ ce-và maĭ sus, dar în orĭ-ce cas în vecinătate, aŭ fost Daciĭ Carpĭ saŭ Carpianĭ saŭ Carpodacĭ, «Καρποι, Καρπιανοι, Καρποδακαι», după cum îí numesc autorii grecĭ. Despre Carpĭ, ca şi despre Costo-bocĭ, textul contimporan e fórte limpede. Aurelius Victor vorbesce despre împĕratul Diocleţian: «caesi Marcomanni, Carporumque natio translata omnis in nostrum solum, cujus fere pars jam tum ab Aureliano erat.» Prin urmare, întréga naţiune a Carpilor, «natio omnis», a fost mutată peste Dunăre de cătră Diocleţian, după ce în parte o mutase dejà Aurelian.
Şi fiind vorba de împĕratul Aurelian, aci este locul de a pricepe faimosul pasagiŭ din Flavius Vopiscus, citat într'una şi neînţeles până acuma: «Quum vastatum Illyricum ac Moesiam deperditam videret, provinciam trans Danubium Daciam a Trajano constitutam sublato exercitu et provincialibus reliquit, desperans eam posse retineri: ab-ductosque ex ea populos, in Moesiam collocavit, appellavitque suam Daciam...» Despre acest text, Nisard dice cu drept cuvînt: «tout ce passage est un peu obscur dans notre auteur.» Ba s'ar puté dzice chiar: «trés obscur» în tóte ediţiunile obicĭnuite, carĭ reproduc orbesce pe aceea a luí Puttmann din 1774. Pasagiul însă e fórte clar în ediţiunea cea veche, pe care eŭ o găsesc la Wolfgang Lazius, Reipublicae Romanae commentariorum libri duodecim, Francofurti 1598, p.34: «Quum vastatum Illyricum ac Moesiam deperditam videret, provinciam trans Danubium Daciam, a Traiano constitutam, sublato exercitu, provincialibus reliquit, desperans eam posse retineri. Abductosque ex ea populos, in Moesiam collocavit, appellavitque suam Daciam.» În ediţiunea din Lazius fiind introdusă o punctuaţiune corectă, şi maĭ ales desfiinţându-se absurdul et între «exercitu» şi între «provincialibus», sensul devine cât se póte de lămurit, şi anume: socotind că oştirea nu maĭ e în stare să maĭ apere Provincia Traiană, unde provincialii, adecă colonii Romani şi Daciĭ ceĭ romanisaţĭ, eraŭ expuşĭ nu numaĭ la năvăliri din afară, dar şi la popórele dacice cele nesupuse, Aurelian a retras de acolo oştirea şi a scos din Dacia pe Daciĭ ceĭ periculoşi pentru Provincie, cu atât maĭ mult că Iliria şi Mesia aveaŭ trebuinţă de locuitori, fiind pustiite. Cuvintele: «provincialibus reliquit Daciam», faţă cu «populos abduxit ex Dacia» lămuresc cu perfecţiune totul. Între Daciĭ ceĭ mutaţi în pasagiul din Vopiscus, figuréză şi acea «parte din Carpĭ», «pars nationis Carporum», în pasagiul din Aurelius Victor tocmai despre Aurelian. Unul completéză pe cel-lalt.
Dintre Daci, Carpiĭ aŭ fost tot-deauna duşmanii ceĭ maĭ neîmpăcaţĭ aĭ Romeĭ, «qui saepe Romanis infesti sunt», după cum dzice Iornandes.
E remarcabilă inscripţiunea de la Alba-Iulia din Transilvania, unde un Roman, Gaius Valerius Serapides, mulţumesce deilor că a scăpat téfĕr din mâna Carpilor: «a Carpis liberatus». Tocmaĭ din causa extremeĭ energiĭ a Carpilor, «Carporuni naţio omnis» din Aurelius Victor nu se póte luà într'un sens literal, ci trebue să înţelegem că cel maĭ mulţi aŭ fost scoşĭ din Dacia, nu toţĭ însă. Un numĕr óre-care aŭ rămas în adăpostul cel inaccesibil al munţilor, şi aŭ maĭ reapărut la Zos-simus (IV, 34), în epoca Hunilor în alianţă cu alţĭ barbari; dar toiul Carpilor aŭ trecut odată Dunărea şi nu s'aŭ maĭ întors, păşind spre Illiria pe urmele fraţilor lor Costobocĭ, lângă carĭ eĭ aŭ format ramura cea nordică a Albanesilor: Gheghĭ.
Numele Carp însemnă la Albanesĭ «vultur», cuvînt rĕmas până astădzĭ sub forma aprópe intactă: karbă «aigle, Adler» în cântece poporane la Culuriotis. Acest nume de «vulturi» saŭ «aquile», pasere răpitóre, erà fórte potrivit pentru un trib muntos, cel maĭ crud şi cel maĭ neînfrî-nat dintre Dacĭ. Este de observat că şi la Albanesiĭ actuali, la Ghe-ghiĭ în specie, numele lor cel obicĭnuit Şkĭipetar vine din şkĭipă «vultur». Şkipetar e pur şi simplu un sinonim cu «Carp»: «die Skipetaren als das Adlervolk erscheinen», dice albanistul Stier.
Este important de a constatà, că Gheghiĭ, posteritatea Carpilor, nu pórtă eĭ-înşişĭ numele de Ghegă, pe care i-1 daŭ Toskiĭ cu un fel de dispreţ, după cum ne-o spune Hahn: «diese Benennung wird eigen-tlich nur von dem Sŭdalbanesen gebraucht, der Gege halt sie fuer unehrenhaft und nennt sicii selbst Skipetar.» Numele dară cel vechiŭ al Gheghilor este numai «vultur», fie Carp, fie Schipetar, douĕ forme pentru unul şi acelaşĭ sens. Termenul karp «aigle» devenind rar în graiŭ, Gheghiî n'aŭ făcut alt-ce-và decât a-l înlocui prin sinonimul cel rĕspândit: şĭcĭipă «aigle», fondul rĕmânênd identic.
Dintâiŭ Costobociĭ, apoĭ Carpiĭ, douĕ dialecte deosebite dejà în epoca dacică, s'aŭ stabilit în Illiria, înfiinţând acolo noua naţiune a Albanesilor în ambele lor ramurĭ: Toscĭ şi Gheghĭ, dejà înainte de anul 300. Un al treilea trib dacic plecase din Dacia cam tot pe timpul împĕratuluĭ Aurelian. dar a zăbovit maĭ multă vreme pe ţĕrmul sudic al Dunării, şi în urmă a maĭ poposit în Rodop. Aceştia aŭ fost aşà numiţii Bessĭ, carĭ eraŭ Dacĭ curaţĭ; nu trebue confundaţi prin urmare cu Bessiĭ ceĭ anteriori, descrişi la Erodot: Tracĭ şi aceia, dar nu Dacĭ. în epoca luĭ Cesar, Daciĭ constituiaŭ un puternic imperiŭ în regiunea Carpaţilor, decĭ eraŭ şi Daciĭ Bessĭ între dînşiĭ, pe când tot atŭncia — la contimporanul Strabone (VII, 12) — Tracii Bessĭ locuiau departe de Dunăre în Balcani, unde geograful lămuresce fórte precis hotarele lor.
D-l Tomaschek comite o eróre capitală de a nu-ĭ deosebi pe Dacii Bessĭ de Tracii Bessĭ; mai bine dzicênd, eminentul profesor de la Viena comite aci una din erorile cele capitale, carĭ sunt cam multe în studiile sale succesive despre Bessĭ. Constat dar din capul locului, că noi în casul de faţă avem a face numaĭ cu Dacii Bessĭ, pe carĭ Ptolemeŭ îi pune nu aiurea decât în CarpaţI: «Bíîcjcjoi napà tóv Kaproxirjv opoc», pe carĭ decĭ Traian îĭ găsise printre Dacĭ, şi pe carĭ tot printre Daci noĭ îĭ vedem figurând în epoca răsboiuluĭ marcomannic la Capitolinus, după cum o mărturisesce în trécĕt însuşĭ d-l Tomaschek.
Numele acestor Bessĭ din Dacia amintesce immediat vorba albanesă bessă, care însemnéză «credinţă» şi care circulă necontenit în gura Albanesilor ca cel maĭ familiar iurămînt al lor. Rĕposatul Ioan Neniţescu, în călĕtoria sa prin Turcia (p. 478) ne spune: «Călĕtorul străin, când umblă prin părţile Albaniei de Nord, îşĭ iea de conducĕtor un Albanes, care, după ce ĭ-a dat cuvîntul sĕŭ: bessa—bess, este dator să móră apĕrându-l.» Ca dacică, vorba bessă cu acelaşi sens de credinţă, cu acelaşi us de jurămînt, s'a păstrat la Românĭ ca un provincialism poporan. In preţiosul dicţionar român-bănăţén, scris lângă Lugoş saŭ Caransebeş pe la 1670, figuréză cuvîntul abesh fără explicaţiune. Cercetând, am putut verifica că până astădĭ el se aude forte des în partea rĕsăriténă a Banatului. Bănăţénul Sofronie Liuba din Maidan îmi scrie: «Abeş se întrebuinţéză în vorbire ca adverb afirmativ. De ex.: abeş că-ĭ dic omenii prost, că nu-ĭ dzic în zădar. De asemenea, unul vorbind ce-và, cel-lalt afirmă vorba, dicĕnd: abeş!» Prin urmare, abeş însemnéză: pre lege, pe cinste, pe credinţă, «ma foi, en vérité», adecă întocmai adverbul afirmativ albanes : bessa-bess! bessă păr bessă! Printr'o scăpare din vedere, eŭ am spus în Etymologicum magnum că bessă se conservă la Albanesĭ numaĭ în dialectul toskic. Nu e aşà. Cuvîntul e de o potrivă răspândit în dialectul gheghic, fiind comun tuturor Albanesilor. Românii adăugĕnd preposiţiunea a (=lat. ad), bănăţénul abeş va să dică literal: «ad fidem», pe când albanesul păr bess = «per fidem».
După trecerea peste Dunăre, Bessiĭ nu se grăbiră de a se depărtà. Un interval óre-care eĭ rĕmaseră aprópe de marele fluviŭ. Iornande, în secolul VI, scià dintr'o fântână anterióră că numele Dunării se póte explica prin limba Bessilor: «Danuvius qui lingua Bessorum Hister vocatur» (XXXVII, 12). Acéstă glossă este de o importanţă extremă. Nu Bessiĭ aŭ numit Ister, care există din timpuri ante-istorice de prin epoca Argonauţilor; dar Iornande ne spune că în graiul Bessilor se află cuvîntul Ister cu un sens aplicabil la acest rîŭ. în adevĕr, albanesce i-sterhă este un adjectiv articulat, care însemnéză «fórte negru» «tiefschwarz», «adânc» în privinţa apeĭ, după cum şi la Eleni o apă adâncă se dicea «négră» : «μέλαν ΰδωρ». In I-ster la Bessĭ vedem dar nu numaĭ adjectivul albanes ster, dar până şi articolul prepositiv adjectival i al Albanesilor de astădzĭ: I-ster = cel adânc. Pasagiul din Iornande aruncă o vie lumină asupra identităţii linguistice între aceĭ Bessĭ şi Albanesĭ. In loc de albanesul ister, d-1 Tomaschek alergà cu glossa bessică la Ossetiniĭ ceĭ din Caucas!
Tot Iornande vorbesce despre împăratul Leon Tracul din jumătatea secolului V: «Leo, Bessica ortus progenie», adecă «erà Bess de ném». D. Tomaschek maĭ adaugă că şi bizantinul Malala îl numesce pe împăratul Leon tot Bess: «o Βησσος». Α uitat însă în acéstă privinţă fântâna cea maĭ însemnată, anume pe Candidus Isauricus, istoric contimporan cu însuşi împăratul Leon, despre care ne spune că erà Dac din Illiria: «δς fjν εκ Δακίας της εν 'Iλλυρίοίς», nu din Balcani, nicĭ din Rodop. Acest Bess din Illiria erà decĭ Albanes, ca şi Costobociĭ şi Carpodaciĭ. Bessiĭ nu maĭ eraŭ atuncĭ lângă Dunăre, ci în direcţiunea Măriĭ Adriatice.
Tot ce ne póte interesà din cercetările d-luĭ Tomaschek despre Bessĭ este numaĭ dóră culegerea datelor relative la creştinarea acestui po-por, de unde le-a reprodus apoĭ iesuitul belgian Van den Gheyn. Ambii însă se feresc mereŭ de a pune punctul pe i, că aceştĭ Bessĭ eraŭ Daci veniţĭ anume din Dacia luĭ Traian.
Pe timpul luĭ Herodot, Daciĭ şi Daco-Bessiĭ nu puteaŭ locuĭ în Carpaţĭ, de óre-ce. locuià acolo un ném eterogen al Agatirşilor. Eĭ se aflau încă la Sud de Dunăre; dar sub ce fel de nume óre printre cele-lalte popóre tracice? Dacă vom admite că în acel period din istoria lor eĭ eraŭ «ΔΓοι, θράκες τοϋ Διάκου γένους» la Thucydide (VII, 27), care îĭ distinge printre Tracĭ ca «Δϊάι μαχαφοφόροι» (II, 96), adecă «purtători de săbiĭ», o armă atât de caracteristică a Dacilor pe Columna Traiană, în acéstă ipotesă vom admite de asemenea pe Daco-Bessĭ sub numele de Diobessi (=Dio-Bessí) la Pliniŭ, unde nicĭ acolo eĭ nu se confundă cu Bessiĭ ceĭ propriŭ dişĭ. Orĭ-cum ar fi, teoria cea pan-bessică a d-luĭ Tomaschek se distruge printr'o linie de demarcaţiune forte rigurósă între Traco-Bessĭ şi între Daco-Bessĭ, aceştĭ din urmă strîns legaţĭ cu Costobociĭ şi cu Carpiĭ ca străbuni aĭ Arnăuţilor.
Aceştĭ Arnăuţĭ, forte vitejĭ ca tot-deauna, se maĭ menţionéză sub numele de Bessĭ nu odată, fie ca ostaşĭ isolaţĭ, fie ca cete numeróse, în scriitorii bizantini până la jumătatea secolului VI, ca o naţionalitate cu totul deosebită de cele-lalte naţionalităţi de pe Peninsula balcanică, şi chiar ca o naţionalitate separată de ceĭ-lalţĭ Tracĭ, anume la Theophanes: «στρατί» Γότθ-ων τε και Βεσσων και έτερων Θρακών έθνων.» La anul 539, numele de Bessĭ dispare, şi peste cincĭ secole, la 1079, apare în istoria bizantină numele de Arnăuţĭ: Άρβανΐται.
Iată dar întréga genesă a Albanesilor: treĭ popóre dacice — Costo-bocĭ, Carpĭ şi Bessĭ, pribegiţi din Carpaţĭ în epoca împăratului Au-relian, după ce maĭ întâiŭ, în curs de 150 de anĭ, eĭ conlucraseră dejà aicĭ în Dacia Traiană la formarea naţionalităţii române. De la anul 300 până la marele Scanderbeg, eroul naţional al Arnă-uţilor, trecuseră aprópe 1200 de anĭ. Într'o asemenea duzină de secole, stând nestrămutaţi pe acelaşi loc în Illiria, nu e de mirare că posteritatea Dacilor aŭ ajuns a se crede autoctonĭ pe ţĕrmiĭ Adriatice, ast fel că Scanderbeg scrià cătră un principe italian: «Tu nu cunoscĭ pe Albanesiĭ meĭ! noĭ ne tragem din aceĭ Macedonĭ, carĭ cu Alexandru al nostru biruiseră India.» Astădĭ istoria desminte macedonismul Ar-năuţilor, dar le recunósce totuşĭ o viţă nu maĭ puţin ilustră. Un noŭ Scanderbeg le-ar puté dzice: «noĭ suntem némul luĭ Decebal, care făcuse tributar imperiul roman şi speriase pe însuşĭ Traian !»
Mĕ opresc acĭ. Voiŭ reveni în studiul meu ulterior: «Cine sunt Serbii şi Bulgarii?» maĭ cu samă însă în conferinţa: «Românii din Pannonia», unde vom analisà noul text confirmativ al Bizantinului Kekaumenos.
Albanesiĭ dară nu sunt rude cu noĭ, Românii, ci ne sunt chiar fraţĭ bunĭ, fraţĭ din acelaşi sânge dacic. Albanesiĭ sunt pentru noĭ ceea-ce sunt Celţiĭ pentru Francesĭ.
Terminând, voiŭ trage douĕ conclusiunĭ de actualitate:
1°. Orĭ-care filolog român, fie cât de serios, fie cât de metodic, va rătăci cu desăvîrşire, maĭ ales în privinţa gramaticei, dacă nu va studia maĭ întâiŭ limba albanesă în tóte dialectele sale, precum şi folklorul albanes;
2°. Naţiunea română e datore a susţine frăţesce pe Albanesĭ, după cum susţine pe Macedo-românĭ, carĭ şi eĭ, Macedo-româniĭ şi Albanesiĭ, s'aŭ iubit tot-deauna uniĭ pe alţiĭ şi ar puté la olaltă fórte bine, «Daci redivivi», să formeze într'o di un frumos regat neo-dacic de 3—4 milióne, alăturea cu actualul regat neo-ellenic.
Proverb albanes: ghĭaku ŭĭă s'bănetă = românesce din punct în punct: sângele apă nu se face.
În contextul lansării programului ”Satul European”, ce probleme vitale există în localitatea dumneavoastră?
- Statut:
- Sat
- Prima atestare:
- 1436
- Populația:
- 1705 locuitori
Voinova este un sat şi comună din raionul StrăşeniVoinova este unicul sat din comuna cu acelaşi nume. Localitatea se află la distanța de 21 km de orașul Strășeni și la 44 km de Chișinău. Conform datelor recensămîntului din anul 2004, populaţia satului constituia 1705 oameni. Satul Voinova a fost menționat documentar în anul 1436.