Din amara und-a mărei iesă-o rază scânteioasă
Ce-n coloruri vii lucit-au preste muntele înalt.
Steaua zilei se renaşte şi lumina-i amoroasă
Orizonului dă viaţă, florilor plăcutul smalţ;
Raza ei pătrunde codrii, prin bordeiuri se coboară.
Face templu să serbeză cultul sfânt religios;
Vulturul, cel pe sub nouri, preste turnuri sumeţ zboară,
Ţintind soarele, urează faţa discului focos!
Dar la uşa-acelui templu un orb singur se găseşte,
Ascultând vuietul zilei ş-orice pas de trecători;
Gura-i murmură o rugă ce adânc te umileşte,
Şi-ntr-o noapte nesfârşită păşind e rătăcitori.
Dar, vai, cesta nu-i tuneric-unei nopţi posomorâte
Ce în inimă dişteaptă misticoasele plăceri,
Care tristele deşerturi de a lunei raze-umbrite
Le-umple de-a melancoliei suvenire şi dureri.
Asta-i noaptea eternităţei, un adânc nepriceput,
Unde-amorului privire niciodată au străbătut.
Tu ce naşterea-ţi răpiră ochii, triste osândite,
Razele dulci a luminei pentru tine nu-s urzite,
Nici plăceri... strein e ţie acel foc fermecători
Ce în loc de fericire însoţesc pre muritori,
Nici, aleu, pre lângă tine laţul lor nu se întinde,
Şi când nobila simţire pre vrun om duios cuprinde,
Simţ în mâna ta tributul cuvenit unui sărman,
Îţi aruncă-o cătătură ş-a lui mână vre un ban.
Tu nu-i vezi gheţosul suflet, dar despreţul îţi rămâne,
Ş-aspra soartă ţi s-alină de-un prieten, de-al tău câne.
Când în mijlocul mulţimei, pe pământ chiar părăsit,
N-asculţi alta decât glasuri de streini, neauzite,
Atunci cânele simţindu-ţi întristarea, prin miite
Chipuri inima-ţi alină, lângă tine stând lipit.
Este blând, dar cu-ndrăzneală, neadormit spre apărare,
Şi în urma ostenelei, mai duios în ascultare.
Dulcea, trista lui privire, strigătu-i cel plângeros
Trage-asupra-i cătătura trecătoriului duios;
Şi spre a-ţi cruţa durerea ca s-areţi nenorocire,
Se târaşte pe-a lui urme şi-l opreşte din păşire.
De-a sa rugă s-umileşte şi cel mai nepăsător
La bordei cu el în urmă când te-ntorci încetişor,
Este plin de bucurie şi prin săltări înmiite
De-a lui vie mulţămire inima-ţi trerăsărind,
În al tău sân de durere afle-un zâmbet renăscând!
Nopţile când se coboară delungate, liniştite,
Ş-împresoară carul zilei cu-a lor umbre şi tăceri,
La picioare-ţi dormitează cânele ce-adânc suspină,
Încât voacea lui auzu-ţi fermecându-l, te alină
Prin a sale visuri care te-uşurează de dureri.