Chiar ca astăzi, în vechime
Mulţămit n-au fost mai nime.
O zi-n Roma de Senat
Tot poporul dezbinat
Zis-au: Lauda ş-orice bine
La boierii ţărei vine,
Când în pace şi-n război
Purtăm sarcina tot noi!
Împutând deci în mânie
Pe Senat de tiranie,
Iute iesă din cetate
Tot poporul ca să-şi cate
Nouă patrie, alt pământ,
Şi dodată se aşază
Pe un munte ci-i zic Sfânt.
Dar Senatu-i deputează
Pre Menenius înţălept,
Ce-mblânzind nedreaptă ură
Prin a sa cimilitură
Îl aduse îndărăpt.
Romanului deci popor
Zise cesta senator:
Mădulările rebele
Împutau o mii de rele
Rânzei lor şi mai ales
Că un trai ş-ar fi ales
Spre mâncare şi spre somn;
Deci şi ele-au vrut să facă
Fiecare ca un domn.
Fără noi, zise-ntre sine,
Bârdăhanii nemic sânt,
Ş-ar trăi doară de vânt?
Când şărbindu-i foarte bine
Asudam ca nişte vite,
Iar stomahu-n loc s-agiute
Osteneala ni înghite,
Ca să prindă la vârtute!
Decât şerb să fii tu trist,
Mult mai bine-i egoist!
Cele zise-au şi făcut,
Talpa-n loc au şi stătut.
Nici pic braţul se întinde,
Mâna la nemic nu prinde,
Şi stomahului zic toate:
Lucre sângur, dacă poate!
Îns-aceast-a lor mânie
Au fost mare nebunie;
Fiecare mădulare
Pe stomahul tot întartă,
Dar pe sine însaş ceartă,
Că-n curând au obosit,
Şi când toate au amorţit
Mădulările rebele
Cam târziu au înţăles
Că spre comun interes
Mai mult lucră decât ele
Cela cărui zic bârdan,
Leneş, trândav şi tiran!