Gîndul meu fiind la tine de-a pururea sprijinit
    Şi de sînt la închisoare de tine nu-s despărţit.
    Sufletul mei îi acolo unde şi tu lăcuieşti,
    Şi inima ce să bate, căci pe lîngă ea lipsăşti,
    Altă nimic nu doreşte decît ceasul fericit,
    Întru carele să sîmptă că de dînsul te-ai lipit.
    Ah, Doamne, ce năcaz mare a iubi ş-a fi închis,
    Dar ce ameţeală-i asta de care mă văz cuprins ?
    Au întunecat văzduhul, ochii mi-au painjănit,
    Am rămas uimit pe gînduri, nu mă lăsaţi, că-s perit !
    Iată, o femeie vine, cu veşmînt preastrălucit,
    Chiar ca soarele cînd iese, vara, despre răsărit.
    Trupul ei părea că este alcătuit chiar de duh,
    Căci mă prevedeam printr-însul ca printr-un curat văzduh.
    Şi clătindu-mă pe-ncetul, după ce m-au deşteptat,
    Printr-o dulce sărutare îmi zice : „Ce-ai leşinat ?
    Eu sînt sîmţîrea aceea prin care s-au osăbit
    Omul dintre dobitoace de cînt lumea s-au zidit.
    Ştiu că inima ţi-i dată în robie de curînd
    Şi că n-ai altă putere decît să iubeşti din gînd
    Şi că pătimeşti de moarte, căci te afli depărtat
    De lumina vieţii tale, la care te-ai închinat.
    Dar şi sufletul tău cere ca să cunoşti pre amori
    De este de fericire sau de este-omorîtori.
    Trezăşte-te, dar, şi vino după mine cătinel
    Şi scrie spre pomenire orice-ai vedea la el.”
    M-am priimit şi îndată aflîndu-mă-ntr-aripat
    Deîmpreună cu dînsa spre răsărit am zburat.
    Într-acea călătorie vedeam mii de năluciri
    Şi mă temeam fiind toate în deosăbite firi.
    „Tînărule, nu te teme, mi-au zis ea cu glas voios,
    Căci descoperirea asta a să-ţi fie de folos.
    Vei cunoaşte ce-i amoriul şi-i învăţa a iubi,
    Căci fără amori în lume vezi că nu-i să poţi trăi.
    Pîcla ce vezi cu negreaţă îs căil' amurezăşti
    Şi nălucir' arată părerile omeneşti.
    Ele sînt deosăbite, căci şi gustul omenesc
    Să preface după voie patimilor ce-l găsăsc.
    Dar să ştii că nu-i departe grădina în care stau
    Toate darurile firii cîte femeile au.
    Ş-acolo, dac-om ajunge, trebuie să hotărăşti
    Să-ţi alegi numai o floare şi să te statorniceşti.
    Tînărule, fii cu suflet, căci iată că am sosit.”
    „Nu mă lăsa la peire, stăpîna mea, am răcnit.
    Ah, ce foc, ce năcaz mare în inimă mi-au întrat,
    Ce grădina minunată în lumea asta s-au dat !
    Ce flori pline de dulceaţă aici au răsărit,
    Ah, mirosul lor răvarsă un foc care m-au rănit !
    Dă-mi voie s-alerg la ele şi-n braţă să le adun,
    Să-mi fac un mănunchi de toate şi la sînul meu să-l pun.”
    „Tînărule fără minte, căci nu ştii încă ce cei,
    Căci de te-i pleca la toate, de mirosul lor tu pei.
    Dar alege-ţi dintre ele, orişicare ţi-a plăcea,
    Afară de trandafirul ce nu-i dat în sama mea.”
    „Dacă nu-mi dai trandafirul, i-am răspuns dintr-un suspin,
    Dă-mi încalea viorica ce stă ascunsă supt spin.
    M-oi năcăji a o scoate cu orişice fel de năcaz,
    Ca să petrec împreună un minunt măcar cu haz.”
    „Du-te dar de-o dobîndeşte, mi-au zis făr-a zăbovi,
    Dar să nu gîndeşti că-i rupe-o şi că-i mai putea trăi.”
    Am alergat într-un suflet, de dragoste înfocat,
    Dar plecîndu-mă spre dînsa, mirosul m-au îmbătat.
    Am ameţît şi îndată orizontul s-o-nnegrit
    Şi podoabele grădinii din ochii mei au lipsît.
    În întuneric de noapte lumina s-au prefăcut
    Şi orişice bucurie de la mine s-au perdut.
    Sîmţam un foc că mă arde pretutindenea supt sîn
    Şi o mică uşurare aveam numai din suspin.
    Un giunghi cu dureri de moarte în peptul meu s-au ivit
    Şi făr-a şti ce-i pricina jale şi dor m-au lovit.
    Un chip pururea la ochi-mi s-arătă împodobit
    Cu atîta frumusăţă, încît nu-s de povestit.
    Plîngeam, suspinam cu vaiet, dar cine mă asculta,
    Căci sfînta dumnezăoaie zburasă şi nu era.
    Dar iată o umbră neagră, în chip bărbătesc, urît,
    C-o luminiţă în mînă dinainte-mi au ieşit.
    Tremurînd cu grozăvie, îmi zicea cu glas cumplit.
    „Eu sunt temutul ce are tot omul la îndrăgit,
    Fratele meu îi prepusul, clevetirea-mi este sor'
    Prietenă necredinţa şi tovarăş am pre dor.
    Vino acum di pi mine, ca să mergi unde faci haz.”
    I-am urmat fără de voie, cu lacrămile-n obraz.
    Mă tîrîiam di pi dînsul ca o piatră fără glas,
    Ah, dar cine poate spune năcazurile ce-am tras !
    Prin prăpăstii, munţi şi dealuri, ostenit călătoream.
    Şi pe drumuri neumblate pururea ne învîrteam.
    Mă rătăcisăm cu totul, nu ştiam unde mai sînt
    Şi mi se părea tot locul pentru mine un mormînt,
    N-aveam cale hotărîtă, vînturile ne purta
    Şi-ntr-o parte şi într-alta şi nu mai puteam scăpa.
    Şi de-mi părea vreodată că văz loc mai fericit,
    Numai cît mergeam acolo, să prefăcea în urît.
    „Ah, am strigat cătră umbră, stăpînă, nu te-ndura.
    Lasă-mă să mă răsuflu, că nu mai pot umbla.
    Ori, pesămne, eşti dorită ca să mă omori de viu.”
    „Dar nu ştii, mi-au zis cu răcnet, că eu sînt un argint viu,
    Carele umblu prin suflet şi chinuiesc pre bărbaţi !
    Dacă-ţi lipsăşte răbdarea, pe la amori tu ce caţi ?
    Ai îndrăgit, nu-i scăpare, trebuie să pătimeşti,
    Dar să ştii că nu-i departe fericirea ce goneşti.”
    Atîta au putut zice şi îndată s-au deschis
    Zori de ziuă luminoase, cu văzduh de par-aprins.
    Nu arde însă ca focul, ci foarte deosăbit,
    Căci aducea răcoreală unui pept înnăduşit.
    O bucurie nespusă în mine să răvărsa
    Şi zefirii cu dulceaţă spre iubit mă-ntărta.
    Atunci văzui cu ochii coborîndu-să din nori
    O fată dumnezăoaie, îmbrăcată tot în flori,
    Chiar asemenea cu chipul care mi s-au arătat
    Pe deasupra vioricăi la care m-am închinat.
    Faţa ei era prea albă, ochii săgeţi sloboza,
    Sprincenele lungi şi dese drept în inimă rănea.
    Sînul ei cu frăgezime omoră pre om de viu,
    Părul despletit pe spate, ca aurul de gălbiu.
    Statul înalt şi subţire, cu dulci îndoituri,
    Guriţa chiar ca mărgeanul şi obrazul numai nuri.
    Ah, cine poate să scrie cîte ochii au văzut ?
    Şi îndată la picioare cu vaiete am căzut.
    „Înaltă împărătească, am strigat cu un suspin,
    Viaţa mea cu plecăciune la poalele tale-o-nchin.
    Dacă au fost îndestule năcazurile ce am tras,
    Priimeşte cu blîndeţă sufletul ce mi-au rămas.”
    „Tînărule pătimaşe, mi-au zis cu glas îngeresc,
    Să ştii că a ta iubire am voit să ispitesc.
    Te-am cunoscut de statornic şi vrednic ca să iubeşti,
    Vino dar fără de frică, ca să te şi fericeşti.”
    Ş-întinzînd din aripioare, m-au cuprins cu dulce strîns,
    Şi zburînd cu răpegiune foc în mine au aprins.
    O pară mă cuprinsăse la sînul cel plin de nuri,
    Dar mă răcoream adese cu dulci sărutături.
    „Eu sînt floarea viorica, îmi zicea, care-ai ales
    Dintre celelalte toate priimindu-mă-ntr-ales.
    Vom merge acum în grabă la palatul fericit,
    Unde de veci lăcuieşte amoriul cel proslăvit.
    Te va bucura privala unui loc ce-i lăcuit
    De dragoste, de trufie şi de tot lucrul poftit,
    Dar să nu te-nşeli să cauţi la fetele ce-i vedea,
    Căci te voi goni îndată de supt aripioara mea.”
    Iată dar că să deşchisă o poartă chiar de robin,
    Pîn-în vîrf înfăşurată cu ramuri de frunză de spin.
    Doi salcîmi de dinlăuntru cu candelele de flori
    Înşira printr-a lor frunză zefirii măgulitori.
    De o parte canapeaua unde-amoriul odihnea,
    Învălit cu trandafirii ce zînele curăţa,
    Şi într-alta Afrodita, în braţă cu Chipidon,
    Cu pepturile lipite petrecea în dulce somn.
    Un părău de apă vie, ca un şarpe în cujbări,
    La umbră sta o mulţîme de fete cu sînul gol,
    Cu părul în lenevire pe grumazii lor răscol.
    „Vezi acest norod de zîne, mi-au zis preaiubita mea,
    Trecînd cu o repegiune ce lacrimi îmi povedea,
    Sînt din grădina dintăi florile ce ai văzut,
    Dar să te fereşti de ele, căci îndată eşti perdut.”
    „Ah, mai stă puţin, stăpînă, să le privesc”, am strigat.
    „Ba nu, mi-au zis cu mînie, căci aceasta nu-i iertat.”
    Şi îndată cu iuţală lăsîndu-mă pre pămînt,
    Asămenea precum este şi viforul cel de vînt,
    M-au luat pre-a sale braţă într-un aşternut de flori
    Unde petreceam o viaţă ce-o doresc de mii de ori.
    Mă tăvăleam în voie pe un pept făcut de crin
    Şi sărutam o guriţă rumenă ca un rubin.
    Nu pot şti cu hotărîre vremea cît am petrecut,
    Dar oricît au fost de multă mie un ceas mi-au părut.
    Atunci au sosît şi somnul cu ochii împovăraţi
    De o lene-adormitoare cu totul însărcinaţi
    Şi vînturînd din aripă îndată am adormit.
    Dar ce văd ? ah, vai de mine, mustrările au sosit !
    O femeie prea grozavă dinainte-mi s-au ivit,
    Cu faţa înveninată şi cu veşmîntul cernit.
    Îmi zice : „Eu sînt căiala, am venit să te răpăsc
    Din braţăle dezmerdării în carele te găsăsc.
    Tînărule, vai de tine, că ţi-ai gătit un sfîrşit
    Să jeleşti în toată vremea viaţa cît ai isprăvit.
    Scoal' şi vino di pi mine, dar încă mai zăboveşti ? !”
    Şi răpindu-mă cu grabă din braţăle îngereşti,
    M-au aruncat cu mînie în locul cel întristat,
    Unde ne aşteaptă moartea cu ferul cel sîngerat.