5 octombrie 1853. -- În plăcuta răcoreală a dimineţii, bine dispuşi atât oameni cât şi dobitoace, ne coborâm de-a lungul zidurilor oraşului Tanger până la malul mării şi ne jucăm caii pe un covor de nisip galben, ce se întinde sub copitele lor; apoi, lăsând Mediterana în stânga şi oraşul în urma noastră, apucăm drumul spre Tetuan. Acest drum sau, mai bine zicând, această cărare duce prin locuri sterpe, în care apar ici-colea câteva mici ogoare de păpuşoi. Singura vegetaţie ce se prezintă ochilor consistă în nişte tufe de palmieri pitici, ce acoperă colnicele şi unde nu se aude nici o ciripire de pasăre. Căldura creşte la tot minutul, ea devine tot mai arzătoare, fără ca să întâlnim vreun adăpost de umbră, şi setea începe a ne munci, fără ca să zărim cât de mic izvor împrejurul nostru. Chin nesuferit, ce se măreşte de câte ori ne apropiem de patul unui pârâu, care se anunţă de departe prin şirurile de lauri înfloriţi şi de rodieri crescuţi pe malurile lui. Pârâul e sec, şi ca dânsul sperarea noastră seacă!... Trebuie să ne mulţumim numai cu ghirlandele de flori roşii ce culegem de pe crengile laurilor şi cu care ne încununăm fruntea. Chiar sub arşiţa cea mai mare a zilelor de vară florile au în sânul lor o răcoreală învietoare foarte plăcută.

La stânga noastră, în depărtare, vedem două sate arăpeşti, aşezate pe coastele colnicelor; casele lor sunt acoperite cu stuh şi livezile îngrădite cu cactuşi mari. Ele au o asemănare curioasă cu acele din ţara de jos a Moldovei. Un al treilea sat se iveşte în calea noastră pe la 11 ore... Trebuie să trecem prin el, şi după recomandaţia dragomanului nostru, Hagi Mustafa-Ben-Aali-Cuniali, să nu facem nici un zgomot pentru ca să nu atragem atenţia arabilor; însă de-abia intrăm în el şi Angel, tovarăşul meu de voiaj, îmbucând cornetul său de argint, sună o fanfară răsunătoare. Pe loc toţi locuitorii caselor ies în grabă cu somnul în ochi şi, indignaţi de sumeţia unor ghiauri ca noi, încep a ne batjocori şi a ne ameninţa cu pumnii; femeile stupesc şi copiii aruncă pietre după noi.

Fără prezenţa soldatului paşei din Tanger ce ne întovărăşeşte, nu cred că am scăpa teferi din mijlocul acestei hoarde de barbari; dar la glasul poruncitor al soldatului, arabii reintră în bordeiele lor ca nişte câini înfuriaţi, şi noi ne depărtăm râzând de figura speriată a dragomanului.

-- Hagi-Mustafa, îi zic, ce faceţi când vă e sete prin pustiurile acestea?

-- Ducem dorul apei şi pronunţăm de trei ori numele lui Allah! răspunde Mustafa.

-- Eu, deşi nu sunt mohametan, aş invoca de şase ori pe profetul vostru, dacă aş fi încredinţat că mi-ar scoate acum în cale un izvor de apă rece.

-- Gândul omului e în mâna lui Allah! replică dragomanul. În curând o să ajungem la izvorul Cămilelor, şi acolo ne vom potoli focul din piept.

-- Well! well! strigă Angel cu bucurie, auzind această bună veste, şi dă pinteni calului. Noi imităm exemplul său şi iată-ne alergând pe aripile sperării până ce sosim la acel multvestit şi multdorit izvor... Caii se opresc de la sine, noi descălecăm şi ne punem a căuta cuibul apei... dar unde-i?

Nu vedem decât un loc glodos şi călcat de dobitoace, iar cât despre apă, găsim ceva negru, cald şi puturos, care chifteşte în urmele copitelor.

Cu toată setea ce ne arde, nu avem curaj a înghiţi acel noroi apos, ci ne mulţumim numai a uda batiste în el şi a le lipi de obraz cu partea nemânjită. Răsuflând apoi prin pânza subţire, aspirăm un aer umed care ne răcoreşte puţin. Hagi-Mustafa şi soldatul, mai experimentaţi însă decât noi, intră cu picioarele goale în glod şi stau neclintiţi câteva minute; pe urma ies la uscat, jurându-se pe Allah că li s-a stins focul setei.

În vreme ce ne dedăm la această operaţie, sosesc trei arabi stremţeroşi, dar înarmaţi cu şuşanele lungi şi merg de se tupilă în umbra unui copac de măslini. Ochii şi fizionomia lor sunt hoţeşti; căutăturile lor, ţintite asupra noastră cu o expresie hainoasă, ne dau a înţelege că ei ar avea mare poftă să ne prade şi chiar să ne ucidă, par dessus le marche, dar că sunt stânjeniţi de prezenţa soldatului paşei din Tanger....

În adevăr, un european sătul de viaţă nu poate găsi mai bun mijloc de a scăpa de dânsa decât cercând a călători singur în imperiul Marocului. El e sigur de a-şi procura ucigaşi de bunăvoie, chiar la marginile oraşelor. Cu toate acestea, Angel, apropiindu-se de arabi, scoate un revolver, trage în aer şase descărcături, îşi pregăteşte din nou arma şi se duce de încalecă, făcând un semn de adio arabilor; iar aceştia, holbând ochii asupra revolverului cu o groază vederată, se grăbesc a părăsi locul şi a se face nevăzuţi în tufari.

-- Mare greşeală că ţi-ai arătat revolverul! observă HagiMustafa.

-- Pentru ce?

-- Pentru că ai trezit în ei pofta de a-l căpăta cu orice preţ, chiar cu preţul vieţii d-tale.

-- Vie să-şi cerce norocul, dacă li s-au urât zilele! răspunde amicul meu cu nepăsare; apoi, deschizând un cortel, se alătură de mine şi fără a mai întârzia plecăm în direcţia munţilor Uadras.

Soarele varsă duşe de foc pe capul nostru, pasul cailor se leneveşte, iar Hagi-Mustafa şi soldatul cu fes nalt de postav roş pe cap încep a cânta sotto voce manele algeriene. Acum e amiază! plantele îşi beau umbra, şi natura întreagă înoată, obosită, intr-un ocean de lumină înflăcărată... Angel mă asigură că-şi simte creierii fierbând şi chiar clocotind în tidva capului; eu mă lupt cu un bulgăr de iască ce-mi stă în gât, şi amândoi ne căptuşim cortelurile pe dinăuntru cu toate fulardele ce posedăm, dar în zadar!... Razele soarelui pătrund prin stofă şi se înfig în pielea noastră ca nişte ace roşite în foc. Supliciul e demn de vechii inchizitori ai Spaniei!... şi însă dinaintea cailor aleargă pe jos un pui de arab, ca de doisprezece ani, anume Ali, cu capul gol şi ras!... Creştetul lui sticleşte ca o oglindă, şi el nu se tânguieşte de fierbinţeala soarelui.

-- Ştii la ce mă gândesc? îmi zice Angel.

-- La ce?

-- Îmi propun să iau cu mine în Europa şi să duc în Englitera pe arabul acest mic.

-- Vrei poate s[...]nfiezi?

-- Ba, vreau să mă serv de tidva lui strălucitoare la vânat de ciocârlii

Ideea lui Angel e destul de comică, şi în alte timpuri m-ar face să râd, dar acum ea nu parvine a împrăştia melancolia în care m-a cufundat căldura atmosferei, melancolie ce se măreşte la tot pasul, în auzul unui glas depărtat de păstor nomad, care cântă o complângere lungă şi monotonă pe cuvintele imma, imma, malli, malli!

(mama mea, soarta mea!).

Pe la o oră după amiază începem a intra în munţii Uadras, pe un drum presărat cu bolovani ca albia unui şuvoi de munte. Caii poticnesc urcându-se printre pietre şi se răsuflă greu; noi ca şi dânşii suferim de lipsa de aer şi ne coacem în piele, căci acum ne găsim expuşi şi la focul soarelui şi la fierbinţeala pietrelor. Ni se pare în acest hăugaş stâncos că trecem prin o flacără nevăzută, dar în fine sosim la una din culmile dealului, şi aici abordăm o pădure de măslini, de carubi, de lauri şi de rodieri..

Un ufff! colosal iese din piepturile noastre.

Fericire neaşteptată, surpriză încântătoare!... Iată umbră drăgalaşă, iată muşchi verde la tulpina copacilor, iată şi un izvor! împăratul izvoarelor!... un pârâu întreg de apă rece şi cristalină, ce curge din mijlocul unor stânci cu o clăbucire veselă şi mult armonioasă.

A descăleca, a ne repezi la izvor, a ne băga obrajii în apă e treabă de un minut; însă Hagi-Mustafa ne roagă să nu bem îndată, fiind încă prea înfierbântaţi. Urmăm sfatul lui; dar după câteva scurte momente ne punem a înghiţi izvorul, servindu-ne drept pahar de o scoarţă de plută găsită pe stâncă. Angel e însă de părere că apa-i mult mai bună când e sorbită cu gura din pârâu şi râvneşte botul cailor.

După această adevărată orgie de apă, ne întindem pe muşchi, sub un măslin cu frunze smălţuite şi dăm ordin dragomanului să ne aducă merindele... În faţa noastră se ridică munţi sălbatici, care se prăjesc la soare de la începutul lumii; iar alăture cu noi, pe coasta unei stânci, se mişcă un şarpe lung, pe care îl ocheşte de sus un vultur ce zboară în cercuri deasupra lui. Reptilul are pete negre şi galbene; ochii lui aprinşi strălucesc întocmai ca doi rubini şi se îndreaptă când spre noi, când în aer către vultur. El pare că presimte un dublu pericol şi se încordează, pregătindu-se de luptă. La vederea lui eu rămân fascinat, încremenit, înfiorat!...

Fac această mărturisire fără nici o ruşine, căci totdeauna şerpii, ca şi linguşitorii sau alte animale târâtoare, mi-au produs o impresie de profund dezgust; Angel însă, în calitatea sa de englez fiind mai flegmatic, apucă degrabă şuşaneua soldatului, se apropie de stâncă, chiteşte, trage... şi reptilul, lovit de glonte la cap, se ridică drept ca o suliţă, apoi cade mort şi rămâne aninat de colţul unei pietre.

Ali se repede în fugă, se acaţă pe stâncă întocmai ca o momiţă, dar când să puie mâna pe trupul şarpelui, vulturul trece ca un fulger pe lângă el, îl loveşte cu aripa şi se depărtatează peste dealuri cu şarpele în plisc... Angel e furios contra hoţului înaripat ce i-a prădat vânatul, Ali plânge de ciudă, Hagi-Mustafa dă semne de mirare, iar eu, ţinând parte Vulturului, mă pun la masă, adică mă aşez turceşte lângă proviziile grămădite pe muşchiul verde.

O pâine albă, doi pui de găină rumeni, un caşcaval de Holanda şi două butelci de Xeres compun un festin care ar seduce chiar pe vestitul mâncău Balthazar, dacă acest rege gastronom ar fi postit ca noi din faptul zilei până după amiază. Cu atât mai mult spectacolul ziselor obiecte de hrană atrage pe Angel cu o putere magnetică şi-l face a uita şi pe vultur, şi pe şarpe, şi pe toate celelalte animale de pe faţa pământului... El vine, înhaţă un pui, destupă o butelcă şi o pune la gură, zicând:

-- All right!... în sănătatea şarpelui!

Apoi se aşează pe ospătat cu o poftă ce se comunică la toţi. Nu se aude în curs de un cart de oră decât un clănţănit de măsele în mare activitate, şi... proviziile dispar fără a fi urmate de vreun desert, precum se obişnuieşte la mese mari.

Ne rămâne însă cheful ţigaretelor şi murmurul veselitor al izvorului. În Africa nu poate fi mai dulce simfonie decât şoptirea apei!... Deci, lungiţi pe spate, cu ochii rătăcind pe albastrul cerului, ne facem digestia, fumând tutun de Latakie şi privind în aer spiralele fumului parfumat.

-- Cum îţi place traiul acest oriental? mă întreabă Angel.

-- Îmi place de minune! Răcoarea umbrei şi cântecul izvorului mă adorm, îi răspund căscând.

-- Pe mine m-au şi adormit! replică amicul meu cu glas trăgănat, şi pe loc acel glas se schimbă într-un horăit răsunător.

După o dulce odihnă, Hagi-Mustafa ne trezeşte şi, caii fiind bine hrăniţi, bine adăpaţi, plecăm la deal pe o cărare misterioasă ce şerpuieşte printre copaci. Căldura e mare, lipsa de aer preface pădurea într-o baie turcească; dar încalte suntem feriţi de săgetarea periculoasă a razelor soarelui, întâlnim mai multe caravane de cămile şi mulţi arabi încălecaţi pe măgari, însă observăm că bipezii au o aparenţă mai animală decât patrupezii. În fiecare din ei presimţim un duşman dispus a ne ataca, şi dar, fără a ne răzleţi unul de altul, continuăm drumul nostru cu mare luare-aminte şi cu revolverele în mână. Trei ore întregi urcăm dealul în pasul cailor şi, în sfârşit, sosim pe vârful lui, unde găsim o funda (caravan-serai).

Această casă de adăpost consistă într-o curte pătrată şi închisă cu ziduri nalte, văruite. Pe dinăuntru se înşiră galerii boltite de jur împrejur, iar lângă poartă câteva magazii întunecoase şi încuiate cu uşi tari. Ograda e destinată pentru dobitoace, galeriile pentru oameni şi magaziile pentru mărfuri; însă magazii, ogradă şi galerii sunt într-un grad de necurăţenie atât de mare încât nu avem curajul a deveni măcar pentru un moment oaspeţii fundăi.

Toate soiurile de vermine foiesc în acest locaş de ospitalitate şi aşteaptă cu nerăbdare pe nenorociţii călători, pentru ca să le facă o primire plină de dragoste şi de usturime. Suntem deci obligaţi a ne decide sau să urmăm calea înainte până la Tetuan, sau să petrecem noaptea sub copaci alăture cu funda. Însă caii sunt obosiţi şi nu ne rămâne destul timp până la asfinţitul soarelui pentru ca să ajungem la porţile acelui oraş. Ele se închid pe la şapte ore şi, odată închise, nimeni nu mai poate să intre sau să iasă, păzitorii lor având obicei a le părăsi pe seama Profetului şi a se duce la cafenea... Pentru adepţii Islamului, Mohamed e un personaj foarte comod. El e însărcinat a îndeplini tot ce un mahometan doreşte şi tot ce lenea şi fanatismul îl opresc de a face pentru sine sau pentru alţii. Noi însă, necredincioşii, având mai puţină confienţă în bunăvoinţa Profetului şi neaşteptând de la el serviciul de Oberkellner, ne alegem singuri locul unde o să petrecem noaptea.

Un mare şi frumos carub, ale cărui crengi compun o boltă minunată, ne primeşte la tulpina lui, pe un pat de muşchi molatic.

Acolo întindem mantalele, aşezăm sacii noştri de voiaj, cu destinare pentru ei de a ne servi de saltele şi de perine. Hagi-Mustafa, soldatul şi Ali se grupează aproape sub un măslin şi adună vreascuri pentru foc, având de gând a veghea toată noaptea şi a-şi alunga somnul prin o serie neîntreruptă de cafele şi de narghilele. Ei îşi examinează armele, reînnoiesc praful în tigăiţele puştilor şi ale pistoalelor, îşi şterg iataganele şi ne îndeamnă să dormim liniştiţi până a doua zi.

Angel propune ca să dăm putere somnului! Deci începem a-l hrăni cu felii gustoase de rostbeaf rece, a-l îndulci cu o cutie de curmale şi a-l adăpa cu vin de Xeres. Pe urmă în timp de o oră îi pregătim o uşoară mistuire prin o primblare plăcută împrejurul fundăi, scăldându-l în lumina amurgului şi înveselindu-l cu imaginea salvării sale din ghearele milioanelor de jigănii muşcătoare şi sugătoare ce se aţin la pândă în caravanserai. În sfârşit, mergem cu mulţumire în camera noastră, cameră fără pereţi, în adevăr, dar curată, bine aerisită şi foarte confortabilă, deşi cam primitivă în soiul ei, deşi cam expusă la vizite nocturne de şerpi, de arabi şi de alte lighioi nu mai puţin displăcute.

Acolo, rezemaţi pe coate, începem o lungă convorbire asupra o mie şi unul de subiecte, atingându-le numai din treacăt, cu acea uşurinţă caracteristică a persoanelor care ştiu toate fără a şti nimic şi, din vorbă în vorbă, abordăm în domeniul limbii arăpeşti.

-- Am învăţat pe de rost -- zice Angel -- mai multe cuvinte cu care am să mă fălesc în clubul meu din Londra şi să câştig un renume de orientalist profund... ca unii din cunoscuţii mei.

-- Şi eu-- îi răspund -- am făcut o mică provizie de vorbe curioase şi grele de pronunţat, care ar putea servi la un Joc favorit al copiilor din ţara mea, Joc ce se numeşte: frânturi de limbă. Aşa, de exemplu: l'mra -- femeia, n'sa -- femeile, l'hobz -- pâinea, l'ma -- apa, l'hlib -- laptele, l'ham -- carnea, l'hmar -- măgarul, l'jmel -- cămila, jbel -- munte, j'ben -- caşcaval, ţ'ben -- pai etc.

Acum, dacă vrei, îţi propun un rămăşag.

-- Care?

-- Zece livre sterling dacă vei pronunţa de trei ori de-a rândul repede şi fără a greşi fraza următoare: ,,Lmransalhobzlmalhliblhamlhmarljmeljbeljbenţben".

Angel cearcă, dar îl apucă tusea şi se opreşte, zicând:

-- Goddam! ai ales cuvinte care dau oftică; dar eu am deprins încalte fraze de care să mă pot servi în compania damelor. Aşa, când voi întâlni o hurie din raiul lui Mohamed, fie chiar în saloanele din Londra, îi voi zice:

-- Lella, doamnă, sau Benţ, domnişoară, n'zişeba n'hăbâc, eşti frumoasă, te iubesc. -- Eia n'ţiaşco lzuj, hai să facem amor împreună. -- Rac călbi, nafsi, ămri, eşti inima mea, sufletul meu, viaţa mea. -- Andăc ras mziana, ai cap frumos -- aininzrăc, ochi albaştri -- fum enuar, gură de floare -- snen bid, dinţi albi -şaar cal, păr negru. -- Rac sems, kmar, njium, eşti soare, lună, stele. -- M'buz idâc, m'buz fumăc, m'buz ainâc, îţi sărut mâinile, guriţa, ochii. Pe lângă aceste fraze armonice, mai păstrez în arsenalul meu de seducere două versuri compuse de însuşi Ali, ginerele lui Mohamed: Hateni amanţilla, Lella Măţcolişilla!

Adică: iubeşte-mă, te rog, doamnă, şi nu zice ba!

Disertarea noastră limbistică ne aduce pe nesimţite într-o somnolenţă, care în răcoarea nopţii, sub scânteierea stelelor, are o dulcime pătrunzătoare. Genele se apropie, dar până a nu se închide, zăresc prin ele jocul luminii focului pe frunzele copacilor şi pe figurile păzitorilor noştri. Ei stau grupaţi împrejurul vreascurilor înflăcărate şi foarte ades întorc capul pentru ca să examineze fundul întunecos al pădurii. Caii mai departe adorm încet pe picioare şi apar în umbră cu proporţii colosale. Din când în când răsună în apropiere ţipătul misterios al unei păsări de noapte...

Mpsaahir Iella! psaalhir sidi!

Noapte bună, doamnă! noapte bună, domnule!

6 octombrie. -- Cine va putea să explice misterul formării visurilor şi tainica lor corelaţie cu lumea exterioară?... Cine îmi va spune cum şi pentru ce cornetul lui Angel, în dimineaţa de 6 oct., a jucat pentru mine rolul trompetei cereşti la judecata cea de pe urmă? În faptul acestei zile memorabile, mă visam pe vârful unei coloane nalte cât jumătatea scării lui Iacob şi care se găsea ridicată chiar în mijlocul văii Iosafatului. Priveam de jur împrejurul meu un ocean nemărginit de valuri omeneşti ce ieşeau din pământ în giulgiuri albe, creşteau şi se înaintau spre coloană. Mişcarea lor, deşi mişcare de umbre, producea un zgomot de furtună, dominat prin sunetul metalic al unei colosale trompete ascunse în cer... Deodată lumina se întunecă! Un vultur monstruos trecu în dreptul soarelui, se repezi către mine, mă lovi cu aripa şi se depărtă în fundul orizontului.

Atunci, cu o repejune ameţitoare, începui a cădea, executând în văzduh o serie de tumbe pe notele fanfarei îngereşti ce răsuna deasupra mea... Cad mereu, cad de-a vălătucul, fără a mă putea opri, nici de a pica, nici de a măsura cu ochii distanţa ce mă despărţea de pământ, nici de a-mi închipui halul deplorabil în care o să mă găsesc, după ce m-oi zdrobi de vreo stâncă. În sfârşit, sosesc la capătul acelui voiaj aerian, deschid ochii speriat, şi ce văd lângă mine?... Văd pe Angel sunând din cornet o tarantelă napolitană! Mai departe zăresc pe Hagi-Mustafa şi pe soldatul paşei alergând pe după copaci, ca şi când s-ar fi jucat de-a babaoarba şi căutând un lucru pierdut.

-- Ce este, Angel? întreb pe amicul meu.

-- Nimic important, îmi răspunde el. Astă-noapte ne-au vizitat nişte pickpockets arabi şi au furat panerele cu provizii.

-- Ce spui, frate?... şi alta n-au furat?... au lăsat caii neatinşi?

-- Priveşte! iată bucefalii noştri în complet. Ei ne fac semn din urechi ca să profităm de răcoarea dimineţii, pentru ca să ne continuăm voiajul.

Mulţumiţi de nobila discreţie a hoţilor, care au binevoit a respecta caii şi persoanele noastre, plecăm pân-a nu răsări soarele, mângâind pe Hagi-Mustafa, pe soldat şi chiar pe Ali de ruşinea ce au păţit... Sărmanii! au vegheat o mare parte a nopţii; însă despre ziuă au fost învinşi de somn şi s-au lăsat, după cum zice românul. Tâlharii, pândaci, au profitat de somnul lor şi acum ei beau vin de Xeres în sănătatea noastră şi în ciuda Profetului... Să le fie de bine!... Ne depărtăm de funda şi mai cu seamă de furnicarul ei, ca să ne urcăm pe vârful altui deal apropiat; iar când ajungem acolo, ne oprim extaziaţi de măreţul spectacol ce se prezintă admirării noastre. Soarele apare splendid, acoperind de o lumină feerică lanţul munţilor Uadras, valea desfăşurată de la poalele lor până la oraşul Tetuan, şi în orizont marea albastră, mărginită de munţii Spaniei. Verdeaţa codrilor, zidurile albe ale Tetuanului, stâncile roşii de pe creştetul dealurilor, albăstrimea cerului şi a Mediteranei, toate contopindu-se în focul soarelui, produc un tablou de o rară frumuseţe. Noi ne simţim uimiţi şi ne înclinăm cu smerenie dinaintea minunilor puterii creatoare; iar Hagi-Mustafa, soldatul şi Ali cad în genunchi şi cu faţa la răsărit fac rugăciunea lor de dimineaţă. Angel, adânc impresionat, stă câteva minute în tăcere, apoi strigă cu glas puternic: ,,Orbi! orbi! şi de trei ori orbi acei ce nu cred în Dumnezeu!" La Allah, illa Allah u M'hamed Rasul Allah! exclamă totodată arabii noştri, sculându-se în picioare.

Astfel, încântaţi de splendoarea panoramei, animaţi de o tainică mulţumire sufletească, plini de viaţă şi de sănătate, reluăm calea spre Tetuan. Oraşul străluceşte în distanţă de 5 ore şi nu în zadar arabii îl numesc Ţtaun, cuvânt sinonim de cochetă, căci el atrage de departe şi te înşală prin efectul mirajului... Ne coborâm pe sub crengile unor măslini bătrâni, ale căror frunze au o culoare verdeînchisă, şi întâlnim din nou şiruri de cămile încărcate cu teancuri grele. Nalte şi flegmatice, ele sunt conduse de berberi cu picioarele goale până la genunchi, arămii, sprinteni şi care necontenit scot pe gât ţipete răguşite şi sălbatice, sub cuvânt de a îndemna mahalii patrupezi. Aceştia însă păşesc liniştit, mişcând în cadenţă picioarele lor lungi şi noduroase, iar ochii lor exprimă o mirare naivă...

Pare că ei se întreabă în gândul lor pentru ce cornacii lor îşi dau atâta osteneală ca să imiteze răgetul măgarilor? Câteva femei, răzleţite printre caravane şi învelite în feregele rupte, îşi ascund feţele îndată ce dau cu ochii de noi, şi, după ce trec mai departe, ele întorc capul pentru ca să stupească pe urma noastră. O graţiozitate a sexului frumos din Maroc!

Căldura şi setea, sora ei, încep iar a face parte din cortegiul nostru; însăşi foamea începe a ne aduce aminte că suntem lipsiţi de provizii; dar geniul binevoitor care priveghează asupra noastră nu ne părăseşte la nevoie. El ne scoate în cale pe un berber aşezat la umbră cu un paner de poamă coarnă. Cumpărăm panerul atât pentru fericirea negustorului, cât şi mai cu seamă pentru potolirea setei ce ne munceşte.

După o oră pomenitul geniu are bunătate a ne duce în prezenţa unei familii complete de englezi, care sunt ocupaţi a face dejun pe iarbă. E familia lui sir Arthur Isquare, ce vine de la Fez, capitala Marocului, şi se compune de şase persoane; l) sir Arthur, 2) mistress Caroline (pronunţă Carlain), 3) două misses, fete mari şi lungi, 4) doi John-Bull scurţi, fraţii lor... toţi îmbrăcaţi curat, spălaţi, pieptănaţi, ca şi când ar fi ieşiţi acum din cabinetele lor de toaletă; şi însă! ... de opt zile sunt pe drum. Douăzeci de soldaţi aleşi îi întovărăşesc, având ordin de la sultanul ca să-i apere de orice pericol, să le procure orice ar dori; căci la caz contrar îi aşteaptă o descăpăţânare generală!... şi aceasta, pentru că sir Arthur Isquare este consulul graţioasei sale maiestăţi, regina Engliterei, pentru că mistress Carlain este soţia consulului şi pentru că cele două misses şi cu fraţii lor sunt copiii consulului şi ai consulesei.

Cel mai puternic talisman pentru un european în imperiul Marocului este de a fi inghiliz.

Amabila familie, cum ne vede şi recunoaşte în noi gentlemeni europeni, ne primeşte cu vii demonstrări de bucurie şi ne invită a lua parte la dejun. Noi, fără a mai aştepta o a doua invitare, ne aşezăm alăture cu tinerele misses şi dăm ordin lui Hagi-Mustafa ca să aducă panerul cu poamă pentru desert. Mulţumire nespusă!...

Copilele, demne fiici ale Evei, se aruncă asupra panerului cu sperare de a găsi mere, dar negăsind decât struguri, se mângâie râzând cu bobiţele lor aurite. În sfârşit, după un ospăţ foarte confortabil şi după ceaiul final luat în porcelane chineze (ceai în codrii Africii!), ne depărtam, preschimbând cărţile noastre de vizită şi dându-ne rendez-vous la Nagazaki, în Iapon, unde sir

Arthur Isquare a fost numit consul de curând. Până a nu pleca însă, Angel intonează pe cornet imnul naţional englez: God save the queen! şi familia întreagă îl acompaniază din gură cu entuziasm. Arabii însă cred că au nebunit!

Astfel, restauraţi şi recunoscători geniului nostru protector, coborâm vesel munţii Uadras. Apropiindu-ne de vale, auzim dincolo de un colnic ce ne mai desparte de ea un zgomot mare de răcnete, de tropote şi de împuşcături!...

Într-o fugă parvenim pe creştetul colnicului şi de aici asistăm la o fantezie executată de vro sută de arabi încălecaţi pe ageri armăsari. Hagi-Mustafa ne spune că e un gum de buidiri, locuitori din munţii ce se înalţă în dreapta noastră.

Arabii, înveliţi în burnusuri albe de lână, sunt împărţiţi în două cete, care se izbesc una în contra alteia în repejunea cailor, se chitesc din fugă cu şuşanele lungi, trag, se depărtează, încărcând din nou armele lor, fără a se opri; apoi se întorc de iau parte la acest simulacru de război. Unii învârtesc şuşanelele pe deasupra capului, scoţând din gât chiote furioase şi dau foc printre urechile cailor; alţii, simulând o goană din partea duşmanilor, se culcă pe coarda armăsarilor şi aşa plecaţi, împuşcă în urma lor; alţii, mai dibaci, aruncă armele lor înainte ca nişte djeriduri şi, aninându-se cu mâna stângă de coamă, se pleacă până la pământ de le culeg de jos...

Nimic mai curios, mai interesant, mai bărbătesc decât acest Joc războinic. Nimic mai pitoresc decât alergarea cailor înspumaţi, fâlfâirea burnuselor în văzduh, lucirea armelor în focul soarelui.

Nimic mai sălbatic, mai înfiorător decât răcnetele luptătorilor, scârşnirea dinţilor şi încruntarea ochilor în acel amestec de oameni îndrăzneţi şi de falnici armăsari!

Angel nu-şi poate stăpâni entuziasmul şi găseşte apropo să sune o arie militară... Pe loc zece arabi, detaşându-se din gum, se reped spre noi, ne înconjoară şi ne poruncesc să mergem cu dânşii. În zadar Hagi-Mustafa şi soldatul intervin, cercând a le explica în gura mare că suntem inghilizi... etc., trebuie să ne supunem voinţei buidirilor!... Ne supunem dar fără mai multă împrotivire şi, coborând colnicul, ne ducem la un cort de pâslă, unde se află şeicul, adică şeful gumului... O! surpriză neaşteptată! Şeicul este însuşi Hagi-Ab-el-Rahman-Lahlo, tovarăşul nostru de călătorie dintre Marsilia şi Gibraltar, pe corabia căpitanului Campbel!

El se bucură văzându-ne, pune mâna la piept şi la cap, ne primeşte cu formula orientală de bună sosire şi ne invită lângă dânsul. Abia am reuşit a ne cruci picioarele, aşezându-ne pe covor, şi îndată cortul se umple de arabii cei mai însemnaţi din acest gum. Ei ne privesc pe noi cu demnitate, noi pe dânşii cu admirare; căci unii au figuri foarte expresive şi ochi de vulturi. Ni se aduc cafele şi narghilele, apoi un harbuz mare şi roş ca sângele, care se împarte între toţi, şi, în sfârşit, după o jumătate de oră ne este permis a părăsi cortul; însă pân-a nu ne despărţi, Hagi-Ab-elRahman-Lahlo, voind să ne dea o probă de învăţătură şi de stimă, scrie în portofoliul meu numele lui cu litere arabe. Eu îi fac prezent o călimară de voiaj şi o duzină de condeie de metal aurit, care îi produc o nespusă mulţumire, căci şeicul este poet.

Ieşind în câmp, Hagi-Ab-el-Rahman-Lahlo dă ordin să-i aducă armăsarul favorit, El Rbâa, un fugar de patru ani, subţirel în picioare, negru la păr, cu nările largi şi trandafirii, cu ochii inteligenţi, cu urechi mici, o minune demnă de a fi expusă într-un salon, sub glob de cristal, pe un cămin de marmură. Atât e de frumos că nu ne putem sătura de a-l admira; iar şeicul mândru, netezindu-şi barba, începe a declama cu emfază următoarea poezie compusă de dânsul şi pe care ne-o traduce dragomanul nostru:

EL RBÂA

(Calul de patru ani)

Ah! a încăleca un rbâa şi a-l repezi la fugă

Şi a se răzbuna înainte de a dispare!

A încăleca un rbâa şi a-l strânge cu genunchii,

Şi a strânge frâu-n mână, şi a cerca adresa lui,

Şi a vedea toate cetele adunate la un singur cuvânt,

Din Modenia până la Barka!...

Un rbâa care-şi schimbă părul

Şi zboară cu zborul păsării de frunte!..

Şi a vedea puşca plină strălucind, a auzi zânghetul săbiilor,

A vedea pe cei ce şi-au pierdut averile regăsindu-şi averile!...

Un rbâa ce nu ştie nimic,

Care nu ştie ce este obstacolul...

Şi a vedea revenind libertatea de altădată

Şi a zvârli scorpia la câini!

Un rbâa înşeuat,

Care să fugă cu fuga unei gazele,

Şi să ardă în dorul de a măsura spaţiul pe pământ!

Tatăl său e din plaiul Tellului, şi mumă-sa e Zerka!!

Un rbâa viclean ca o vulpe,

Care să ştie a-şi prinde prada cum înhaţă câinele carnea!

Care să treacă peste ziduri ca o ghiulea

Izbită de un tun încărcat cu o oca de praf!...

Un rbâa din Maui,

Care să zboare zborul vulturului cu gheare albastre,

Care în puterea alergării să-şi sfarme potcoavele!

Şi să facă a sări scântei din izvorul lor!

Răsară fulgerul din izvorul său!...

Din ţara Barka până la munţii Targuna,

Curgă ploi de potop pe pământul îngrozit,

Şi cine a semănat o ură, culeagă o sută!...

În vreme ce şeicul declamă acest imn, ceilalţi arabi stau pemprejurul calului, îl netezesc pe coapsă, îl dezmiardă ca pe un copil, şi nobilul animal răspunde prin vesele nechezuri...

Pentru un arab nu e nimic pe lume mai preţios decât un cal bun şi frumos. El trăieşte cu dânsul în adevărată frăţie, îl ţine sub cortul lui ca pe un membru al familiei sale şi împarte cu el hrana şi apa.

Arabul judecă pe om după tovarăşul lui. Arabul zice:

,,Arată-mi calul tău ca să-ţi spun cine eşti tu!", precum francezul zice ,,Dis-moi qui tu hantes, je te dirai qui tu es".

Proverbul arab e mult mai caracteristic, mult mai poetic decât cel francez.

În sfârşit, ne luăm adio de la Hagi-Ab-el-Rahman-Lahlo, şi la trei ore după amiază ajungem la malul unui râu numit Busfella, pe care se zideşte acum un pod de piatră şi cărămidă foarte curios.

Boltele lui nu sunt rotunde ca acele din Europa, ci în formă de litera V răsturnată cu unghiul în sus şi se reazemă pe picioare masive, ornate cu coloane. La mijlocul lui, acest pod se ridică întocmai ca o spinare de cămilă pentru înlesnirea curgerii apelor în lunile de ploaie. Vreo patruzeci de arabi lucrează la el sub arşiţa soarelui, jumătate goi şi băgaţi în apă până la genunchi. Ei râd, grăiesc ca nişte surzi şi fac un zgomot straniu ce seamănă de departe cu lătratul unei claie de dulăi.

Caii noştri apucă prin râu şi se opresc în mijlocul lui ca să se adape. Mulţumirea lor se traduce prin sforăiri de nări şi mai ales prin o tendinţă vederată de a se culca în apă cu călăreţi cu tot, dar îi oprim de a-şi împlini pofta şi ieşim la celalt mal. Aici mă întâmpină un negru nalt, gros, spătos, păros, cumplit de urâcios, care îmi cere tohan, tutun, apoi îmi mulţumeşte rânjindu-se grozav şi sărind ca un orangutan.

Drumul nostru se dirige pe malul stâng al acestui râu, lăsând în dreapta Munţii Buidirilor, îmbrăcaţi cu păduri şi coronaţi cu stânci. Pe coastele lor câteva sate albesc ca nişte grămezi de marmură; iar câmpia ce ne desparte de ei, arsă, pustie, lipsită de vietăţi, are un aspect trist şi monoton. Şi însă! ar putea deveni o vale verde şi fertilă sub mâna unei colonii de agricultori harnici.

Arabii se mulţumesc a cultiva numai puţin păpuşoi, ovăs şi bob, după metodul cel mai primitiv. În sfârşit, ne apropiem de Ţtaun; pe la 5 ore, ocolind satul Samsa, pierdut între grădini la poalele unor stânci roşii, trecem de-a lungul unui apăduc ruinat, ce varsă o coloana de apă în mijlocul drumului, şi sosim la zidurile oraşului.

Intrăm în el pe o poartă largă, la care stau de pază cinci soldaţi adormiţi, şi ne îndreptăm către o a doua poartă, pe un drum rău pavat ce şovăieşte intre ziduri şi o livadă de aguzi. Iată-ne acum pe o piaţă colburoasă, înconjurată cu pereţi nalţi, văruiţi şi borteliţi, ici-cole, de ferestre cu gratii de fier. S-ar crede cineva în ograda unor temniţi mizerabile! În dreapta se înşiră vreo douăzeci de bolţi întunecate, unde arabii făuresc arme. Goi până la brâu, ei apar ca nişte ciclopi în mijlocul scânteilor ce sar de sub ciocanul lor.

În fundul pieţei se deschid alte două porţi, una în partea oraşului locuit de mahometani şi cealaltă în mahalaua evreilor, soi de ghetto misterios, ce formează un oraş întreg şi separat; căci el adăposteşte peste 4 000 de suflete. Creştinilor nu le este permis a trece noaptea în foburgul arăpesc; ei sunt dar obligaţi a se refugia în acel evreiesc; prin urmare, ne ducem în ghetto la casa lui Solomon Nahon, care servă de locantă. Trecem pe o stradă înghesuită de lume, adică de jidani nespălaţi şi stremţeroşi, care fabrică şireturi de mătase, ceaprazuri sau broderii de fir pe piele de Maroc.

Ei îşi întrerup lucrul la vederea noastră, aleargă din toate părţile, ne înconjoară şi ne propun diverse obiecte de vândut. Cei mai îndrăzneţi opresc caii noştri, ne sărută genunchii, rugându-ne să nu cumpărăm de la alţii, ci numai de la ei. Înghesuiala devine prea mare, dar e curând împrăştiată de gârbaciul soldatului, şi astfel descălecăm la pragul uşii lui Nahon.

Aici ne despărţim cu destulă regretare de tovarăşii noştri HagiMustafa, soldatul şi Ali, care, fiind plătiţi bine şi bine trataţi, ne adresară urări de fericire, dorindu-ne mai cu seamă favoarea de a bea cafea pe ceea lume în sala de Selam a profetului Mahomed.

Solomon Nahon, evreu cunoscut în tot imperiul Marocului, om de o fizionomie plăcută şi demnă, lucru rar printre coborâtorii lui Avraam, ne introduce cu ceremonie în casa lui. După ce ne afundăm într-un pasaj întunecos, ieşim deodată într-o curte luminată, plăcuită cu mozaic de faianţă şi înconjurată de camere fără ferestre. Nevasta lui Nahon ne primeşte cu măgulitoare complimente de bună sosire, apoi dă ordin unei june servitoare să ne ducă în apartamentul destinat pentru călătorii de înaltă distingere. Apartamentul însă se compune numai de o singură cameră, situată la rândul de sus, şi se deschide pe o galerie ce dominează ograda. Străinul asistă astfel vrând-nevrând, la toate ocupaţiile patriarhale ale familiei lui Nahon şi fără osteneală poate să facă un studiu etnografic, comparând traiul evreilor actuali cu acel antic.

De-abia instalaţi, ni se aduce prânzul compus de ciorbă de găină, de găină cu orez, de găină cu nohot şi de găină friptă, patru găini scăpate negreşit din corabia lui Noe, judecându-le după vârsta lor. Noi ne luptăm cu ele în puterea dinţilor, şi pentru a le mistui, ne ocupăm cu descifrarea unor autografe curioase dintr-un album expus pe o măsuţă maurescă. În el călătorii înscriu numele lor, precum şi diversele lor impresii. Iată câteva din ele:

,,Dacă Halimaua pomeneşte de somptuozitatea festinelor orientale, noi declarăm că am aflat acea somptuozitate în locanta jupânului Solomon Nahon".

,,Dnul August B. recomandă mai cu deosebire adevăraţilor gastronomi oarecare ciorbă de pui, al cărei suvenir îi va fi totdeauna plăcut şi scump!"

,,Dnul Coquauz mărturiseşte că în această locantă nu a fost despoiat aşa precum spera să fie în casa unui adorator al viţelului de aur!"

-- ,,Dnii C. şi X. găsesc că juna servitoare, Clara, e grăsuţă, frumuşică, albă şi melancolică. Ea-i logodită cu un portughez refugiat la Tetuan, căci Clara e creştină. Cununia ei se află întârziată din cauza lipsei de 50 franci pentru completarea zestrei sale. Dnii C. şi X. o recomandă generozităţii călătorilor, mai cu seamă că ea posedă un glas foarte armonios şi cunoaşte multe cântece arabe, portugheze şi chiar ebraice..." Etc., etc., etc.

Această de pe urmă notiţă atrage atenţia noastră, şi fiindcă suntem cam osteniţi, ne decidem a lăsa pe a doua zi vizitarea oraşului şi a petrece seara la locantă. Soarele asfinţise, părăsind cerul în stăpânirea lunii. Jumătatea ogrăzii e pierdută în umbră şi jumătate acoperită de o palidă lumină. Familia lui Nahon, culcată pe rogojini, se bucură de răcoarea nopţii în faţă cu galeria noastră. Oraşul pare adormit, nici o lătrare de câine şi nici un ţipăt de om nu se aude în vecinătate sau în depărtare. Deci gentila Clara, rugată de noi, îşi aduce o ghiumbre, se pune pe un covor în galerie şi ne încântă până la miezul nopţii cu glasul ei melodios...

7 octombrie. -- Logodnicul Clarei se numeşte don Pedro Camoens y Guypuscoa şi pretinde că se coboară din familia marelui poet al Portugaliei, nemuritorul autor al Luziadelor. Genealogia lui poate să fie cam problematică, dar ceea ce este necontestabil e că don Pedro s-a coborât din înălţimea familiei sale până la Presidio de la Ceuta unde a fost închis timp de doi ani şi de unde a scăpat cu cinci alţi nobili cabaleros, ucigaşi de meserie. Viaţa lui e un adevărat roman, o odisee plină de întâmplări extraordinare, de pericole, de lupte şi de mizerii, şi însă el nu are mai mult de 30 de ani!... Oacheş, de o fizionomie energică, bine proporţionat, ager la minte, meşter la vorbă, lui nu i-a fost greu de a captiva inima Clarei, şi Clara, orfană din copilărie, sătulă a trăi printre evrei, s-a grăbit să-i dea toată dragostea ei. În sperare de a deveni dona Camoens y Guypuscoa.

Cununia lor se va celebra în curând şi poate că din această însoţire vor răsări mlădiţe mai demne de numele ce vor moşteni.

Don Pedro ne propune să fie ciceronul nostru în oraşul Tetuan; noi îl acceptăm cu mulţumire, deşi suntem informaţi prin Solomon Nahon că el ar avea pe cuget moartea unui vameş din Cadix, care cercase a contraria obiceiurile sale de contrabandist. Însă asemene crime nu sunt considerate ca fapte infamante în fericitele ţări ale Portugaliei şi ale Spaniei, şi încă mai puţin pe ţărmurile Africii.

Don Pedro apare în ochii noştri ca o victimă interesantă a soartei, şi numele ce-l poartă îl acoperă de un prestigiu care pledează puternic în favoarea lui.

Astfel păzitorul palatului Alhambra din Grenada este un condamnat pe viaţă la muncile publice!... iarăşi o victimă a asprimii legilor!... însă opinia publică l-a disculpat de mult, căci el n-a ucis decât un simplu gendarm! Consideraţia de care se bucură acest asasin l-a ridicat la postul onorabil de păzitor al Alhambrei. El conduce pe vizitator printre minunile acestui palat feeric, şi, graţie amabilităţii lui, fiecare străin poate să dezlipească din perete câte o placă de făianţă vopsită şi să comită astfel un act de vandalism pentru cinci franci.

Deci, întovărăşiţi de don Pedro, mergem să îndeplinim datoria noastră de turişti. Dintâi începem cu foburgul evreiesc traversat de străzi pavate şi drepte, însă foarte gunoioase. Casele sunt cu două rânduri, judecându-le după înălţimea pereţilor, dar faţadele lor sau, mai bine zicând, dosurile lor (căci ele par că întorc dosul la străzi) nu arată decât ziduri goale, văruite şi sluţite prin ferestruici cu gratii de fier. Pe laturile lor se deschid nişte bizunii strâmte şi întunecoase, sub nume de dughene, iar pe deasupra, din distanţă în distanţă, se văd suspendate în văzduh arcade de piatră pentru întărirea pereţilor. Peste 4 000 de evrei locuiesc şi se plodesc în acest ghetto, dominaţi zi şi noapte de groaza arabilor, umiliţi sub dispreţul lor şi deznaturaţi prin superstiţiile ridicole ale unui fanatism secular. Ei sunt toleraţi numai ziua să circuleze afară din furnicarul lor; iar cum asfinţeşte soarele, sărmanii! sunt închişi ca nişte vite în ocol. Un arab, ce poartă numele de Ihâd-Capu-Başa, se aţine pe pragul ghettoului, şi la un semnal dat prin o descărcătură de tun, el întoarce cheia în broască... Evreimea-i întemniţată până a doua zi!

Partea oraşului ce aparţine arabilor se compune de străzi înguste, încâlcite şi tot aşa de neîngrijite ca şi acele din ghetto.

Poporimea însă, în număr de 10 000, are o înfăţişare mai puţin sălbatică decât acea din Tanger; căci Tetuanul e mai mare, mai industrial şi mai comercial. În el se fabrică arme scumpe, mătăsării, obiecte de piele galbenă şi roşie, cunoscută în Europa sub numele de marochin, cusuturi măiestre de fir pe catifea, mozaicuri de farfurie, lăzi de lemn zugrăvite, etajere cu colonete subţiri, destul de artistic lucrate, pălării mari de paie pentru arabii dinăuntrul Africii... etc. Prin urmare, bazarul e plin de mărfuri variate şi are cu ce să îndestuleze curiozitatea vizitatorilor.

Angel e încântat! el ar vrea să cumpere tot bazarul; şi în adevăr îşi goleşte punga pe tapeturi, pe babuşi, pe iatagane, pe narghilele arabe, pe teasuri de aramă cizelate cu arabescuri minunate... formând astfel un teanc colosal pe umerii lui don Pedro... Însă obiectul care îl transportă de bucurie este o mână mică de fildeş, cu unghiile fine şi aninată de o vargă de abanos. Acest obiect de artă, sculptat cu multă măiestrie, are o menire stranie, dar cu totul orientală, şi Angel speră că va obţine mare succes în Londra...

Arabii îl întrebuinţează pentru ca să-şi scarpine spinarea!

După bazar, curiozităţile cele mai importante sunt paşa şi Kasba, saraiul lui. Don Pedro ne duce prin un soi de labirint de hudiţe şi ne dă de ştire că toţi străinii sunt obligaţi de a se prezenta şi a se închina dinaintea paşei... Bucuros! Angel şi eu suntem nerăbdători de a vedea faţa lui Hagi-Ahmet-el-Hedet, favoritul sultanului de Maroc, acestui puternic subtiran, care face a tremura necontenit 15 000 de oameni, locuitorii Tetuanului.

Sosim în curând la o casă mare fără ferestre şi cu totul lipsită de orice aparenţă de palat. Poarta ei se deschide sub o boltă mobilată cu laiţe de piatră, în faţă cu o bizunie misterioasă de zaraf, ce se tupilă peste drum ca un cuib de fiară pânditoare. Câţiva soldaţi, purtând pe cap fesuri nalte şi în mână nevre groase de bou, stau lungiţi pe rogojini de-a lungul pereţilor Kasbei!

Don Pedro, văzând mirarea noastră, ne dă următoarele explicări: fiecare împricinat din Tetuan sau de primprejur se găseşte expus într-o paranteză formată pe de o parte de ghearele zarafului şi pe cealaltă parte de gârbacele soldaţilor. El e ţinut a se prezenta paşei cu mâna plină; prin urmare, trebuie mai întâi să treacă prin bizunia lui Ben-Aali, bancherul autorităţii; căci la caz contrar e sigur de a simţi nevrele sale puse în contact cu acele de bou...

Iată cum se aplică dreptatea în oraşele imperiului Marocului.

Metodul e simplu, franc, productiv; el ar putea fi adoptat şi aiure!

Astăzi e tocmai zi de târg pentru paşa, după expresia pitorească a lui don Pedro; adică astăzi favoritul sultanului ţine taraba dreptăţii deschisă!... şi în adevăr găsim pe Hagi-Ahmet-el-Hedet tronând sub bolta porţii saraiului. El şade turceşte pe o laiţă, cu mâna stângă jucând metanii şi cu dreapta scărpinându-şi tălpile goale...

Lângă dânsul stă ghemuit un bătrân ce scrie teşcherele pe genunchi, după maniera orientală, şi mai departe se ţine drept un negru colosal, buzat, cu ochi albi şi cu sabia în mână.

Hagi-Ahmet-el-Hedet pare a avea peste 50 de ani. Smolit, zbârcit şi gârbovit, el se bucură de o asemănare perfectă cu lăieşii din Moldova; iar când grăieşte în limba lui, el imitează în perfecţie lătratul unui şacal. Noi ne închinăm lui, deşi în gândul meu îl tratez de cioroi, şi el, zâmbind graţios cu o rânjire de hienă, ne întreabă spanioleşte: ce căutăm în Africa?

Don Pedro răspunde pentru noi că suntem nobili englezi care am venit la Tetuan în primblare.

-- În primblare? fără nici o afacere de negoţ? replică paşa, ţintind asupra noastră nişte ochi mărunţi, dar vicleni.

-- Fără! zice don Pedro.

Paşa, cuprins de mirare, scoate pe gât o exclamare răsucită, se întoarce către bătrânul de alături şi îi spune câteva cuvinte clănţănitoare. Chetibul ne priveşte puţin cu dispreţ, ridică din umeri şi se apucă de scris teşcherele. Apoi Hagi-Ahmet-el-Hedet întreabă dacă ducem lipsă de apă în ţara noastră.

-- Din contra, răspunde ciceronul, acolo sunt râuri mari, pâraie vii, fântâni, cişmele şi vin mult.

-- La Allah! ei au apă la dânşii, apă cu îndestulare, şi ei vin la noi, în ţara setei! Mari nebuni!

După acest compliment, suntem invitaţi să-i vizităm palatul şi daţi pe seama negrului celui buzat, cu ochii albi şi cu sabia goală.

Trecem dar pe sub poartă şi intrăm înăuntru, adică într-o curte încadrată de galerii cu coloane foarte curioase, fiind ele îmbrăcate în mozaicuri de faienţă. În mijlocul curţii o fântână cu apă tulbure, comoara Kasbei! Ne suim la rândul de sus şi parcurăm mai multe camere spaţioase, dar goale şi fără nici un ornament. Tot pare pustiu! Sub galerii însă vro 20 de jidani încarcă în lăzi mari prezenturile ce paşa este îndatorit a trimite pe tot anul sultanului la Fez, prezenturi luate gratis din foburgul evreilor.

Negrul cel buzat, cu ochii albi şi cu sabia tot goală, ne coboară în fine pe o scară misterioasă, în grădina saraiului.

Nouă decepţie! În loc de iarbă, prund şi nisip fierbinte; în loc de copaci, stâlpi de lemn boiţi roş şi destinaţi pentru un cort...

Mă înşel... Un singur copăcel de iasomie zace trist ca un ofticos însetat pe ruinele unui bazin fără apă. El mai are două flori veştede, pe care negrul cel buzat etc. le rupe şi ni le prezintă cerând bacşiş cu un aer ameninţător.

,,Oare preumblatu-s-a vreodată în această grădină una din acele cadâne frumoase, care devin hurii pe ceea lume? Oare scăldatu-s-a în acest bazin vreo fiică a Orientului, luminând cristalul apei cu albimea formelor sale rotunde? Oare acest mic arbor de iasomie fost-a martorul unor visuri de amor în tăcerea nopţilor, sub razele melancolice ale lunii? Oare petrecutu-s-a vreo dramă sângeroasă în sânul acestor ziduri părăsite?" etc.

Aceste întrebări ce ne adresăm unul altuia, Angel şi eu, sunt întrerupte deodată prin nişte ţipete de usturime ce răsună la poartă. Ne grăbim a ieşi din grădină şi vedem în mijlocul străzii pe un nenorocit evreu, lungit la pământ şi măsurat de-a lungul spinării cu patru nevre de bou. Sărmanul! Uitase de a trece prin bizunia zarafului, până a nu se ar[...]n ochii paşei!... Paşa râdea... şi sorbea cafea!

Ne depărtăm în grabă de acest spectacol înfiorător... pentru ca să dăm peste altul şi mai crunt! În vecinătatea Kasbei este un loc sterp unde se opresc caravanele ce vin de la Fez, plin de gunoiuri, de stârvuri şi de câini. Atmosfera e împuţită de miasme fetide şi conţine germenii tuturor boalelor ciumaşe... Având a trece pe laturea acelei pieţe, pentru ca să mergem în partea nordică a oraşului, zărim în mijlocul ei patru pari nalţi, purtând fiecare în vârful lui câte un cap de om. O potaie de câini sta împrejurul parilor şi privea cu poftă la acele capete sângeroase; unii urlau, alţii săreau pe pari şi alţii lingeau nisipul în care erau înfipţi!

O rece înfiorare se strecura prin sânul nostru la această greţoasă privelişte... Fugim îngroziţi departe de acest loc blestemat şi aflăm de la don Pedro că descăpăţânaţii au fost nişte hoţi vajnici din munţii Uadras. Ei uciseseră, cu 15 zile mai înainte, pe doi neguţitori portughezi, care călătoreau fără a fi întovărăşiţi de soldaţi. Cine ştie dacă cei trei arabi care ne-au întâmpinat la izvorul Cămilelor nu făceau parte din banda hoţilor prinşi şi executaţi?

În urma acestor impresii, Angel şi eu ne simţim dezgustaţi de Tetuan, sătui de Africa şi decidem a ne întoarce în Europa cât mai curând; însă aflăm de la ciceronul nostru că de-abia peste 12 zile are să treacă un vapor pe lângă ţărmul unde ne găsim. Angel, furios de a fi obligat a prelungi atât de mult şederea lui între arabi şi evrei, întreabă pe don Pedro dacă nu este de vândut vreo barcă, fiind decis a trece canalul Gibraltarului chiar şi într-o pirogă de sălbatici. Propunere extravagantă, la care înţeleptul portughez răspunde că este o felucă a unui amic al lui, căpitanul Andrea Spadacelli, care o să plece a treia zi către ţărmurile Spaniei şi ne îndeamnă a ne înţelege cu dânsul. Acceptăm! Şi după ce înserează, ne ducem prin străzile întunecoase ale ghettoului la locuinţa căpitanului.

Locuinţa lui e într-o hrubă subterană, care seamănă cu un gârlici de pivniţă părăsită!

Împrejurul unei mese încărcate cu pahare ciocârtite şi cu butelci deşarte, la lumina unei lămpi care răspândeşte mai mult fum decât raze şi în umezeala puturoasă a acelei bolţi, cinci oameni stau pe scaune desperecheate... zic oameni, pentru ca să nu zic bandiţi.

Unul e spaniol, unul din insulele Baleare, unul maltez, unul de la Zanta, şi căpitanul genovez; însă toţi au întipărită pe feţele lor acea expresie de vântură-lume, de spânzuraţi scăpaţi din ştreang, care sunt veşnic în luptă cu legile omenirii; ei formează un grup pitoresc şi de multă originalitate pentru un pictor; însă pentru noi, care nu ştim a desena măcar un simplu nas, fără a-i da forma unei cazmale, ei apar în ochii noştri ca nişte bolnavi ce pătimesc de nostalgia crimei.

Căpitanul Spadacelli, a cărui figură ascuţită seamănă cu o bardă, intră la învoială cu noi şi ne închiriază feluca, deşi a mai închiriat-o cu o zi mai înainte unei familii de evrei. Apoi ne cere arvună, promiţându-ne că va pleca negreşit a treia zi, pe orice timp, fie marea liniştită sau furtunoasă. Deci mulţumiţi de această tocmeală, ne grăbim a părăsi bârlogul căpitanului şi ne întoarcem la locantă.

Graţioasa Clara ne aştepta în galerie. O rugăm să ne mai cânte ce-a şti, pentru ca să împrăştie cu glasul ei impresiile triste ce am cules în vizitarea oraşului, şi ea, scoţând acorduri sonore din ghiumbrea, cântă următoarele poezii arabe:

HAAB ENNŢA

AMORUL UNEI FEMEI

Haab ennţa mtel el Gamra

Amorul femeii e ca luna,

Tobah'a ibât şâghi.

Cine-o urmăreşte adoarme ostenit.

La ghers fihî tamra

E un copăcel care nu produce curmale;

La aďn tidjri suaghi.

E un izvor care nu formează pârâu.

Djrâli bahal dhib aâmra

S-a întâmplat cu mine ca şacalului de Amra,

Atşan lu met baghi!

Însetat şi mort de sete!

EL HABB

AMORUL

El Habb la uaş bes sif,

Amorul nu se câştigă prin sabie,

La uaşi bel ghanzeria.

Nu se câştigă prin viclenie.

Khiar el habb idji îl el kif

Cel mai bun amor vine din capriciu.

Letnin îl ferd nia.

Amândoi au aceeaşi soartă!

CÂNTEC

Compus de o tânără fată din neamul Metelilor, al cărei iubit fusese ucis într-o razzie.

Ia khil selem baş rahukhtuli ?

O! cavaleri ce reveniţi teferi !

Cum îmi reveniţi?

Bâma udju tghiblu, Gululi?

Cu ce obraz vă prezentaţi mie ?

Răspundeţi.

Fikumş' men'hô Nîui?

Este vreunul printre voi care să

voiască a mă răzbuna?

Fikumş' men'hô ierkeb eddernaui ?

Este vreunul printre voi care să

ştie a pune piciorul în scară?

Fikums' men'hô sedr'hô îl reţas ilauri

Este vreunul printre voi al cărui

piept să respingă gloanţele?

Seddekt îlih habbi u uţuli ?

Aceluia voi prodiga amorul şi

sărutările mele.

8 octombrie. -- Zi de odihnă, consacrată corespondenţei. Angel scrie următoarea circulară în mai multe exemplare, destinate amicilor lui din Englitera:

,,Poimâine plec din Tetuan. Un căpitan de felucă, anume Spadacelli, fost pirat de meserie, s-a tocmit cu mine ca să mă ducă la Gibraltar. Dacă, din întâmplare, el m-ar ucide, sau dacă mă voi îneca în canalul ce desparte Europa de Africa, cred că ai da o probă de mare isteţime de spirit neaşteptându-mă în zadar...

Amicul tău SHERRY ANGEL"

-- Cărui curier ai de gând să încredinţezi aceste circulare? îl întreb... căci serviciul poştal nu este încă organizat în imperiul Marocului.

-- Am de gând să le ţin în portofoliu până la Gibraltar!... îmi răspunde amicul meu cu sânge rece.

-- Minunată idee! Răspunsul tău naiv îmi aduce aminte de un răvaş trimis de la Moldova în Franţa, cu adresa: Fiului meu iubit... la Paris!... Peste o lună se prezintă un tânăr la biroul poştei şi zice împiegatului francez: Domnule, nu cumva a venit o scrisoare de la tatăl meu? -- Cum nu!? răspunse împiegatul râzând: Numai părintele unui fiu ca d-ta a putut fi în stare să-ti scrie sub o asemenea adresă. Iată răvaşul!

Angel râde cu hohot, după obiceiul lui, încât sperie copiii lui Nahon, apoi replică:

-- Altă naivitate!... În anul 1846 plecasem din Englitera, fără a spune părinţilor mei în care parte a lumii voiam să călătoresc.

Având un mare interes de a sta două luni de zile în Veneţia şi a face ca să mi se piardă urma, vorbisem cu fratele meu, ce se afla în Paris, să vestească amicilor noştri că eu aş fi dus în Egipt; iar în privinţa corespondenţei, ne pusesem la cale împreună ca să-i trimit lui scrisorile mele cu data din Alexandria sau din Cairo.

Fratele meu avea a le expedia apoi la Londra părintelui meu, ca scrisori aduse de un călător sosit din Egipt... Astfel s-a şi urmat; însă închipuieşte-ţi mirarea mea primind deodată chiar în Veneţia răspunsurile tatălui meu!... Ele începeau aşa: Am citit cu bucurie răvaşele tale din Cairo, scrise în Veneţia etc.

Un amic al său mă întâlnise într-o zi pe Rialto şi îl înştiinţase de prezenţa mea incognito în Veneţia!

-- Altă istorie! adaug eu; însă aceasta are ceva miraculos, în care hazardul joacă un rol extraordinar!... La anul 1838 un amic al meu, venit de curând la Paris ca să-şi facă studiile, îmi zice într-o dimineaţă de toamnă:

-- Plec mâine la America.

Eu, crezând că glumeşte, îi răspund: călătorie bună!

-- Să-mi scrii, adaugă el.

-- Bucuros, dar cum şi unde?

-- Prin poştă şi în America... adio!

Şi în adevăr el plecă a doua zi... Trei luni în urmă, făcând cunoştinţă cu un căpitan de corabie, dnul Langlois, care avea a se duce la Filadelfia, îl întrebai dacă voieşte a se însărcina cu un răvaş. Căpitanul primi şi, râzând, b[...]n buzunar scrisoarea mea adresată: Domnului Eugenie Alk... În America!

După un an, găsindu-mă la Iaşi, văd pe amicul meu dând busta în camera mea. El îmi sare în braţe, strigând: ,,Am primit-o!"

-- Ce ai primit?

-- Scrisoarea ta... Iat-o!

Iau răvaşul şi constat c[...]ntocmai acel încredinţat căpitanului Langlois. Mirarea mea nu se poate exprima.

-- Dar cum s-a întâmplat de ţi-a căzut la mână această scrisoare fără adresă, în fundul lumii?

-- Iată cum! răspunde Alk... aşezându-se pe canapea: După multe alergări prin Statele Unite, ajunsesem la Filadelfia şi în timp de şase săptămâni mă duceam în toate zilele la poştă ca să caut scrisori, deşi nu aşteptam nimic; c[...]n străinătate dorul de a primi veşti de acasă devine o monomanie. În toate zilele mă întâlneam dinaintea biroului cu un necunoscut care, ca şi mine, căuta în zădar răvaşe din Europa. Decepţia noastră comună fu un motiv natural de a face cunoştinţă împreună şi de a ne plânge de neglijenţa amicilor noştri.

-- De unde aştepţi d-ta scrisori?... mă întreabă într-o zi acest străin, ieşind cu mine de la poştă.

-- De la Moldova, îi răspund.

-- Cum? replică el, oprindu-se în loc. Eşti român?

-- Dar, domnule.

-- Nu cumva te numeşti Eugenie Alk...?

-- Tocmai.

-- Iată dar o scrisoare pentru d-ta! Şi zicând aceste cuvinte, dnul Langlois scoate din portofoliu şi-mi dă răvaşul tău... Era să cad în mijlocul străzii ameţit, ca de dambla!...

Angel, nevrând să rămâie în urmă de mine cu anecdotele extraordinare, îmi nareaz[...]ntâmplare foarte bizară a unui curier trimis din Englitera în India. Eu cerc a-l întrece prin un roman închipuit, el îşi frământă mintea ca să iscodească o minciună gogonată, şi astfel o ducem, atât în cameră, cât şi pe stradă, într-un şir neîntrerupt de poveşti.

Spre seară don Pedro y Guypuscoa vine de ne propune ca să asistăm la un bal de nuntă evreiască. Ne pogorâm şi vedem strada plină de lume. O mulţime de evrei, bărbaţi, femei şi copii, cu lumânări aprinse în mână, trec în procesie, precedaţi de o orchestră; dar ce orchestră!... o vioară, două tobe mici în formă de căuşe, acoperite cu piele de măgar, şi mai multe dairele vopsite în verde.

Muzicanţii produc o cacofonie sălbatică, evreii cântă un soi de psalmodie trăgănată, copiii sar ţipând sau se dau de-a roata, şi vreo trei femei, înarmate cu badanale, merg de văruiesc pragurile tuturor caselor din stradă, precum şi pereţii casei unde s-a făcut nunta cu o zi mai înainte. În fine toţi intră şi se ticsesc într-o cameră, şi balul începe:

Din grupul nevestelor se detaşează pe rând câte una, vine în mijlocul spectatorilor şi, întorcându-se în loc, se răţoieşte, se şoldeşte, îşi frânge şalele, ridică braţele în sus şi dă ochii peste cap; pe urmă se retrage obosită, lăsând rândul alteia, care o imitează cu aceeaşi lipsă de graţie.

Iar în vreme ce dănţuitoarele se zbuciumă astfel, invitaţii se apropie de ele, se fac a aduna bani în perii lor şi aruncă câte o monedă de aramă într-un talger. Ni se spune că această colectă e destinată muzicanţilor şi aşa trebuie să fie; căci harhalaia lor cacofonică creşte treptat In proporţie cu colecta. După danţ se aduce o masa cu tablale pline de nuci uscate, de turte azămii şi de dulceţuri de harbuz. Toţi gustă din ele şi beau câte un păhăruţ de rachiu în fericirea şi plodirea tinerilor căsătoriţi. [...]

Nemaiavând a petrece decât o noapte în Tetuan, Angel se pune a studia arii arabe şi a le executa pe cornet; iar eu mă ocup de coordonarea unui mic vocabular romano-marocan. Acest rod ştiinţific al voiajului meu pe ţărmurile septentrionale din Africa îl dedic compatrioţilor mei, având deplina convingere că ei nu-şi vor bate capul cu dânsul.

Însă unele cuvinte din el, le supun spiritului investigator, critic şi analitic al sapienţilor filologi, etimologişti şi lingvistici, care negreşit se vor servi de ele, pentru ca să probeze că arabii marocani se trag din strămoşii noştri romani, de exemplu:

• Lella, sinonim de lelea română, precum Nena-Saďb din India a fost Nenea Saďb.

• Ard, pământ, aşa numit pentru că arde focul vulcanic în sânul lui.

• Phar, marea. -- Ce este oceanul decât un vas imens, un pahar plin de saramură?

• Ras, capul. -- Arabii îşi rad capul; ergo: fiecare poartă pe umeri un cap-ras.

• Fum, gura. -- Arabii fumează necontenit, gura lor e numai fum.

• Nif, nas. -- Cuvânt de origine latină, din care francezii au format verbul renifler, adică a trage pe nas.

• Enuar, floare. -- Sub clima Africii plantele înfloresc în luna enuar, ienuar, ianuar. Numele florii caracterizează timpul înfloririi.

• Lira, flaut. -- Cuvânt latinisim!

• Ihâd; jidov. -- adică e hâd, urâcios etc.

• M'buz, sărutat. -- Lipire de buze, îmbuzare... Arabii sărută mult mai etimologic decât noi românii etc., etc.

9 octombrie. -- Pe la 10 ore, don Pedro ne aduce doi cai frumoşi, care umplu cartierul de nechezuri şi de tropote de copite pe pavea... Ne luăm adio de la familia lui Salomon Nahon şi lăsăm pe gentila Clara fericită de completarea zestrei sale. Angel scrie numele noastre pe albumul locantei şi adaugă un distih în versuri englezeşti, pe care eu le traduc alăture în limba română:

Am văzut în Tetuan

Un hagiu despot, ţigan,

Patru capete tăiate

Şi gârbace pentru spate!...

Deci în grabă, fug de el,

Subsemnatul, eu, Angel!

Ieşind din oraş, apucăm pe un şes nisipos, mărginit în stânga de colnice acoperite cu livezi şi cu tufe de cactuşi colosali, iar în dreapta, apărat de munţii Beni-hasan, munţi de formă bizară şi înveliţi cu păduri. În faţa noastră sticleşte la soare marea albastră şi lină, ca un lac de smarald lichid. Ea ne atrage cu farmecul ei misterios... O fugă de cal, şi iată-ne la vamă, adică la o hardughie ruinată şi înghesuită de cai, de măgari [...] şi de alte multe lighioi.

Această companie puţin sociabilă ne obligă a căuta un refugiu sub un copac, pe malul unui râu ce curge aproape, râul Uad Marţin, ca să aşteptăm barca ce ne va duce la feluca lui Spadacelli.

Dincolo de apă stau culcate pe genunchi vro zece cămile, rumegând în linişte; mai departe, trec în zbor un cârd de păsări de mare, ce se întorc de la pescuit şi se duc să se odihnească în cuiburile lor. Un vultur colosal se roteşte deasupra noastră, la o înălţime unde apare de-abia cât un porumbel. Peştii se alungă pe sub mal şi prin mişcările lor ne fac a uita că aşteptăm de mai multe ore.

În fine, barca soseşte, ne suim în ea şi, aruncând o ultimă privire asupra panoramei de primprejurul nostru, observând că de aici oraşul Tetuan are aspectul unui şioi de ziduri albe, ce s-ar pogorî între două dealuri, începem a luneca pe nesimţite în cursul apei.

Râul Uad-Marţin ne duce lin până la vărsătura lui în mare, şi marea ne primeşte cu blândeţe.

Un orizont larg şi limpede se deschide în calea noastră; pare că răsuflăm mai uşor, cu cât ne depărtăm de ţărmurile barbare ale Africii... Zece lovituri bune de vâsle şi abordăm feluca, adică o mică corăbioară ce nu are decât un catarg. Iată-ne acum pe pod, în prezenţa căpitanului Spadacelli şi a tovarăşilor lui, care ne primesc fără nici o demonstrare de mulţumire, dar ce ne surprinde mult este că regăsim acolo pe evreul cel cu muc de curcan pe nas şi pe juna evreică frumoasă, care făcuseră voiajul cu noi de la Tarifa până la Tanger. Ei se cununaseră la Tetuan şi se duceau acum să se aşeze la Algesiras, în faţă cu Gibraltarul. Feluca era închiriată de dânşii, prin urmaj, înghesuită de boccelele lor cu zestre, mărfuri şi obiecte de menaj, până şi cuşti pline de găini.

Angel se bucură mult reîntâlnind pe graţioasa Rahila şi devine pe loc cavalerul ei servant. El îi promite să o scoată înot până la marginea Spaniei, dacă ar face naufragiu feluca lui Spadacelli; însă adaugă că pe bărbatul ei l-ar lăsa bucuros în seama peştilor amatori de carne cuşer. Rahila se roşeşte puţin, dar în fine râde şi pare că nu descuviinţează simţirea egoistă a lui Angel. Cât pentru jupânul Manas, gelozia lui de însurăţel e înăduşită prin grija ce-l domină în privirea boccelelor.

Pe la asfinţitul soarelui feluca întinde două pânze triunghiulare, ca o pasăre care-şi deschide aripile şi se îndreaptă de-a lungul malurilor spre Capul Negru. Vântul suflă destul de tare şi-i dă o mişcare destul de rapidă. Ea trece alăture cu un fort vechi, rotund, şi se apropie de Insula Porumbilor. Mii de hulubi şi-au ales domiciliul pe această stâncă îngustă şi nelocuită, însă ades vizitată de ofiţerii garnizoanei din Gibraltar, care iubesc vânatul... În faţă cu Capul Negru, vântul cade, iar feluca se leagănă molatic între fosforescenţa mării şi fosforescenţa stelelor. Luna răsare pe creştetul munţilor Africii, întocmai ca un monolit înfocat şi azvârlit în văzduh de un vulcan. Noaptea e lină, caldă, poetică şi îndemnătoare de visuri plăcute. Toţi pasagerii stau pe pod, unii fumând, alţii cântând încet, alţii şoptind, fiecare alegându-şi tovarăşul sau tovarăşii săi: căpitanul Spadacelli cu oamenii lui lângă cârmă, Angel cu Rahila în capătul felucii, iar jupânul Manas cu boccelele lui aproape de catarg. Din timp în timp ţipete de păsări legănate pe valuri surprind auzul şi deşteaptă cotcodăcitul găinilor din cuşti.

Din distanţă în distanţă, pe maluri, clipeşte câte-o lumină misterioasă. Una din ele arată stânca de care s-a zdrobit o corabie franceză în săptămâna trecută; iar celelalte sunt focuri împrejurul cărora se aţin la pândă arabi care trăiesc din prada vaselor naufragiate.

Dincolo de Capul Negru vântul se stârneşte din nou, însă astă dată cu furie; răcoarea nopţii devine pătrunzătoare, luna se ascunde după un nour lung, marea se încreţeşte şi feluca saltă ca o strecheată, luând direcţia spre oraşul Ceuta, ce apare ca o fantasmă prin întuneric. Pasagerii se ghemuiesc de-a lungul podului, Spadacelli şi marinarii lui aleargă, răcnesc, se înjură în toate dialectele neolatine, sub pretext de a schimba poziţia pânzelor, găinile ţipă, ca şi când le-ar fi apucat istericale, iar jupânul Manas se vaietă de stomac, fără a se preocupa de soarta Rahilei... şi a lui Angel. Amândoi au dispărut!... Unde?... Căzut-au în mare?...

Eu mă pogor sub pod şi mă întind pe o pătură de bob uscat, care, urmând plecările felucii, curge ca o apă şi se grămădeşte când pe-o lature, când pe cealaltă a corăbioarei, strămutând cu ele teancurile de mărfuri ale jupânului Manas. La lumina unei mici lămpi mă afund în visuri, reamintind diversele incidente ale primblării mele pe litoralul Marocului, apoi gândirea mea zboară la Moldova, în mijlocul persoanelor legate de mine cu tainicele lanţuri ale iubirii.

Legănarea felucii mă aduce pe nesimţite într-o somnolenţă uşoară, prin care aud două glasuri şoptind în taină. Unul zicea:

-- Cum gândeşti, Antonio?... Manas e bogat?

-- Foarte bogat, răspundea celălalt, toată marfa din felucă e a lui.

-- Ştii una, Antonio?

-- Dacă l-am arunca în mare pe jidan, cu tot neamul lui, marfa ar rămânea a noastră,

-- M-am gândit şi eu la asta, însă...

-- Ce însă?...

-- Englezii cei doi ne stinghiresc.

(N.B. Acei englezi erau Angel şi eu.)

-- Corpo di Bacho!... De n-ar fi ei în felucă, bună treabă am face şi nimeni n-ar şti nimică.

-- Sangue de la Madona!... Din cauza lor pierdem o comoară întreagă!

Această conversaţie mă deşteaptă, însă un simţământ de curiozitate mă face a simula că dorm. Privind printre gene, văd pe doi dintre tovarăşii lui Spadacelli ghemuiţi între boccele. Ei se încearcă a le deschide, pentru ca să fure obiecte din ele; dar neizbutind şi temându-se de a fi surprinşi, se apucă de o altă operaţie. Luând fire de bob uscat, le tăciunează la focul lămpii, şi cu aceşti cărbuni zugrăvesc tot soiul de cruci pe învelitorile teancurilor; apoi, săvârşind această lucrare artistică, ei se duc pe pod, râzând şi zicând: să vezi mâine dimineaţă ce strâmbături are să facă Manas, când şi-a vedea averea creştinată!

Gluma acestor doi asasini mă trezeşte şi-mi alungă somnul.

Ies pe pod şi zăresc în stânga un deal nalt cu oraşul Ceuta în poale.

E miezul nopţii! oraşul doarme, pasagerii dorm, găinile dorm, chiar jupânul Manas stă lungit lângă cuşcă şi horăieşte ameţit de boala mării, însă Angel şi cu Rahila nu apar nicăieri. Negreşit şi ei dorm acum în fundul mării.

De-aici feluca, zgâlţâită ca de friguri, cârneşte în dreapta, având a traversa canalul de Gibraltar şi a se feri de numeroasele corăbii ce trec din Mediterană în ocean şi viceversa. Pericolul e mare, neîncetat, căci la tot momentul suntem ameninţaţi de a vedea un vapor sau o corabie cu trei catarge trecând peste noi şi trimiţându-ne în lumea stacoşilor!... Dar, în fine, geniul protector care ne-a scăpat din mâna arabilor ne scapă şi de această ruşine.

Peste câteva ore de o navigaţie grea şi tulburată, răsare în ochii noştri stânca măreaţă a Gibraltarului, cu farul ei aprins în frunte.

Ne mai luptăm câtva timp cu valurile şi cu vântul ce ne împotrivesc, şi odată cu faptul zilei intrăm în port... Hosanna! iată-ne iar în Europa civilizată!

Feluca lasa ancora în mijlocul unei flote întregi de vase de război şi de negoţ; toţi pasagerii se trezesc în mulţumire; însuşi Angel mi se arată, ieşind de nu ştiu unde... însăşi drăgălaşa Rahila apare trandafirie ca raza dimineţii...

Iar cât pentru jupânul Manas, în vreme ce amicul meu şi eu debarcăm din felucă, îl auzim scoţând ţipete de curcan şuierat la vederea crucilor zugrăvite pe marfa lui! Decât semnul crucii, el ar fi preferat mai bine coarnele dracului!

Post-scriptum. -- După voiajul nostru în imperiul Marocului şi după vizitarea stâncii Gibraltarului, unde în loc de vegetaţie cresc tunuri, 800 de tunuri, ne decidem a intra în Spania. Luând dar adio de la amicii noştri din garnizoana Gibraltarului, bravii ofiţeri Ingham, Hancooke şi Derey, cu care am făcut minunate primblări

Ia Algesiras şi la San-Rocco, două oraşe mici spaniole din vecinătate, ne îmbarcăm pentru Cadix pe vaporul francez ,,Pericles".

Iată itinerarul acestei noi şi mult interesante călătorii:

De la Cadix la Seviglia, pe râul Guadalquivir.

De la Seviglia la Cordova, în diligenţă înhămată cu 12 catâri.

De la Cordova la Baylen şi Grenada.

De la Grenada la Jaen, Val-de-Penas, Aranjuez, Madrid.

De la Madrid în Franţa, prin Biscaia.

Însă acest voiaj îl voi descrie pentru petrecerea amicilor mei, când a binevoi condeiul să mai alerge pe hârtie, cum am alergat eu vesel şi bine dispus în patria lui Cid-Campeador şi a lui Don Quichotte.