În ziua de 1 octombrie 1853, amicul meu Angel şi eu, purtând fiecare câte un sac de voiaj în mână, ieşim veseli din otelul englez Club house, ce se ridica pe piaţa centrală din oraşul Gibraltar, şi ne coborâm la port. O barcă sprintenă ne duce prin mulţime de corăbii la vaporul francez ,,Honfleur", care pleacă în curând, lăsând în urmă-i stânca uriaşă a Gibraltarului, şi se îndreaptă spre ţărmurile Africii. Ieşiţi din golf, intrăm în canalul larg care uneşte marea Mediterană cu Oceanul şi trecem pe lângă Tarifa, oraş vechi aşezat pe coasta Spaniei dinaintea cărui răsare din valuri o insulă fortificată. Vântul suflă puternic, marea-i tulburată şi spumegătoare, cerul e limpede ca o boltă de lapis-lazzuli. Întâlnim mai multe vase făcând bordaje, pentru a naviga contra curentului şi a vântului; una din ele lunecă alăturea cu vaporul şi marinarii acăţaţi pe catarguri ne salută în treacăt cu strigăte voioase, la care noi răspundem prin urări de călătorie bună.

Nimic mai fantastic şi mai interesant decât aceste rapizi întrezăriri de oameni necunoscuţi şi acele preschimbări de cuvinte amicale pe întinderea mărilor!

Mai departe, o barcă mare, venind despre Tarifa, abordează vaporul nostru şi ne aduce o familie întreagă de evrei, compusă de tatăl, două fete mari, un copil de vro cinci ani şi un tânăr ca de 25 ani. Bătrânul poartă pe umeri un cap mic cât o portocală de Malta; însă acest cap ce ar putea servi de minge copilului, este ornat cu un nas lung coroiat, cu ochi de vulpe şi cu buze subţiri care se mişc[...]ncetat.

Căpitanul vaporului pretinde că evreul calculă dobânda ce ar lua pe valurile mării, dacă ar putea să le dea în împrumut lui Dumnezeu!

Fata cea mai mare e naltă, neagră, uscată şi are o fizionomie de cămilă. Copilul seamănă cu o maimuţă speriată, iar tânărul este îmbobocit în vârful nasului cu un negel monstruos, ce aduce mult cu trompa elefantului. Acest mic curios pare a fi înzestrat cu o mare simţire, căci atât prin coloritul, cât şi prin diferitele sale mişcări el destăinuieşte tot ce se petrece în sufletul stăpânului său.

În mijlocul acestei menajerii evreieşti, copila cea mai tânără străluceşte însă ca o minune. Frumoasă, zâmbitoare, veselă, ea produce o dulce impresie asupra tuturor călătorilor. Angel, cuprins de uimire, se apropie în grabă de această fiinţă drăgălaşă, rătăcită printre dihănii, şi începe a-i grăi cu multă simpatie. Copila îi răspunde graţios, iar negelul dă semne de o gelozie furioasă, vopsindu-se când în galben, când în verde, când în pătlăginiu.

Monstruozitate! nelegiuire! lucru de nepovestit şi de necrezut!

Evreul trombagiu este logodnicul copilei încântătoare!!!

Cu toate acestea, vaporul legănat de valuri înaintează rapid intre munţii Africii, acoperiţi cu verdeaţă, şi acei ai Spaniei, arşi de soare. Câţiva delfini se joacă împrejurul lui, sărind pe faţa apei şi rostogolindu-se în fund; ei ne întovărăşesc astfel până în baia Tangerului, unde sosim după patru ore de o minunată preumblare.

Oraşul Tanger, numit de arabi Tangia, prezintă un tablou foarte original prin clădirile sale albe, care se ridică treptat pe coastele a două culmi apropiate. Împrejuru-i se înşiră un brâu de ziduri nalte cu metereze ruinate; iar în mijlocul lui se înalţă două minarele pătrate, a căror cărămizi smălţuite formează felurite arabescuri. Toate casele sunt coronate cu terase, pe care locuitorii petrec nopţile de vară, şi din depărtare ele înfăţişează aspectul unei scări gigantice lipită de coasta culmilor. Albeaţa pereţilor şi lipsa de ferestre produc o uniformitate care ar osteni vederea, dacă acea uniformitate nu ar fi întreruptă prin câţiva copaci, prin coloritul minarelelor şi prin locuinţele consulilor Europei, vopsite în galben, vânăt, pembe şi verde.

Îndată ce aruncăm ancora, zărim venind de la mal un lung caic condus de vro zece arabi cu picioarele şi braţele goale. El se apropie de vapor, săltând pe vârfurile valurilor, iar arabii dau năvală la pod ca o ceată de piraţi, pentru ca să înhaţe atât pe călători cât şi bagajul lor şi să-i coboare în caic. Operaţie grea, periculoasă şi spăimântătoare; căci barca se clatină grozav, acum ridicându-se mai sus de podul vaporului, acum dispărând în fundul unei adânci prăpăstii.

În momentul de a se decide ca să coboare scara vaporului, evreul cel bătrân, cuprins de un tremur spasmodic, începe a murmura mai iute din buze, calculând negreşit folosul ce i-ar aduce suma de groază ce are în suflet, dacă ar putea să o speculeze. Copilul cel mic sare pe umerii lui, strâmbându-se la noi, şi deodată amândoi lunecă şi cad de-a rostogolul în fundul caicului; atunci trombaciul logodit, cu un devotament demn de o soartă mai bună, se repede ca să dea ajutor celor căzuţi; însă pornirea lui nefiind bine cumpănită, el se duce de-a dreptul alăturea cu caicul, în mare, unde se cufundă ţipând. Pe loc doi marinari francezi se aruncă după dânsul, îl pescuiesc în grabă şi-l urcă pe caic, buimăcit de spaimă şi botezat în salamură.

La această privire un răcnet răsună pe pod, un răcnet de adâncă desperare! Ne întoarcem iute şi vedem leşinând fata cea mai mare în braţele surorii sale! O dramă tainică şi profundă se desfăşoară atunci în ochii noştri, un mister sufletesc se descoperă... Cămila e înamorată de elefant, viitorul ei cumnat!...

Pe când aceste scene se petrec pe vapor, o altă barcă soseşte de la mal ca să ieie călători, dar nemaigăsind nimica de înhăţat, arabii ambelor caice se apucă la ceartă, ţipând, gesticulând, sărind peste bănci, ameninţându-se cu lopeţile şi expunându-ne astfel de a fi răsturnaţi în apă. Angel pierde răbdarea sa de englez, se mânie, boxează în dreapta, boxează în stânga şi, în fine, arabii noştri, spăimântaţi de pumnii lui, se pun la vâsle. Caicul pleacă spre mal, însă la o distanţă de 30 paşi departe de el se opreşte, căci au dat de fund; iată-ne pe un banc de nisip! Arabii sar iute în mare şi ne iau în cârcă pe umerii lor.

Angel, văzând că nu se poate cufunda mai mult decât până la genunchi, propune copilei celei frumoase ca să o poarte pe braţele sale, şi, făr' a mai aştepta răspuns, el o ridică pe sus, intră în valuri şi, fericit de a strânge la piept un odor atât de preţios, el păşeşte falnic prin apă ca un Cesar triumfător. Noi cu toţii călări pe spatele arabilor, îi facem un cortegiu demn de nobila şi cavalereasca sa purtare.

Această călărie maritimă îmi aminteşte versurile următoare ale unui poet romantic din şcoala bucureşteană:

Trăiască libertatea! Eu vreau să merg călare

Pe câmpul lui Filaret, pe munţi şi chiar pe mare... etc.

Debarcarea noastră pe pământul Africii este întâmpinată de o populaţie întreagă, compusă de arabi înveliţi cu burnuse stremţeroase, de copii cu capetele rase, care lucesc la soare ca nişte tingiri spoite, şi de evrei ce se furişează prin gloată, dominaţi de frică şi de setea câştigului. Toţi ne înconjoară pe mal, privesc la noi cu o curiozitate comică, şi ne grăiesc delaolaltă, unii arăbeşte, alţii spanioleşte, făr' a se îngriji dacă îi înţelegem sau ba. Angel şi eu le răspundem serios englezeşte şi româneşte, şi astfel reînnoim scena confuziei limbilor din turnul Babelului, scenă ce s-ar fi prelungit mult, dacă dragomanul Consulatului Britanic nu ar fi venit să întrerupă interesanta noastră conversare.

În fine, facem o intrare triumfală în oraş, trecând pe sub o poartă cam dărâmată a cetăţii, şi apucăm a ne sui pe o hudiţă rău pavată, dar foarte gunoioasă, care face zigzaguri între două ziduri goale. Această stradă îngustă uneşte portul cu centrul oraşului, prin urmare ea este mai importantă decât toate celelalte.

În ea întâlnim o mulţime de indigeni pe jos sau călări pe măgari, coborând la vale şi strigând: balac! balac! adică: feriţi! feriţi! şi în adevăr ne ferim iute de dânşii, lipindu-ne de pereţi; căci feţele lor palide, ochii lor scânteietori, bărbile lor zburlite, trupurile lor uscate, mişcările lor deşănţate, graiul lor răguşit şi stremţele lor ce-i descoperă mai mult decât îi acoperă, produc o impresie respingătoare. Ici-colea, dinaintea unei uşi ce se deschide în zid sau la colţul unei hudiţe, vedem câte un nenorocit culcat pe pavea într-o nemişcare de cadavru sau şezând ghemuit, cu capul pe genunchi şi ochii ţintiţi pe vârfurile babuşilor săi.

-- Cum îţi pare Tangerul? mă întreabă Angel.

-- Curios şi extraordinar! îi răspund. Lipsa de ferestre în pereţii străzilor şi lipsa de coperişuri pe case mă fac sa cred că am intrat într-un oraş ars de un foc mare, zguduit de vreun cutremur şi care acum adăposteşte în ruinele sale văruite o populaţie întreagă de bolnavi şi de smintiţi. Câţi indigeni am întâlnit pân-acum au un aer de suferinţă şi de mizerie care atristă; nu am zărit încă o singură figură voioasă...

-- Şi eu nici o pereche de babuşi întregi! adaugă tovarăşul meu, oftând cu jale... După o alergare fantastică prin o încâlcitură de hudiţie strâmte, sosim la locanta numită ,,English family hotel" şi ţinută de o văduvă engleză, mistress Ashton. Casa e curată, camerele răcoroase şi mobilate cu crivaturi de fier, ascunse sub muschitere de gază; scările, precum şi parchetele camerelor, sunt plăcuite cu faenză smălţată, care înveseleşte vederea şi ţine răcoare. Salonul este ornat cu un piano vechi şi hârbuit, ce pare a fi oftigat de dorul Europei. Îl găsim ocupat de două domnişoare palide, fetele doamnei Ashton, care, îmbătrânind în singurătate, se sting sărmanele de dorul europenilor. Flori exotice şi uscate de soarele Africii, fiinţe predestinate a trăi şi a muri în haine de vestale, ele poartă zulufi ce atârnă de-a lungul obrajilor, de-a lungul gâtului şi de-a lungul sânului până la stomac. Ochii lor de un azur spălăcit privesc cu melancolie prin ferestrele salonului munţii ce se-nalţă dincolo de baia Tangerului şi marea ce se întinde spre ţărmurile Spaniei, dar în zadar! Tot în zadar!... nici o umbră de mire nu se zăreşte în fundul orizontului!...

Când intrăm în acel sanctuar de durere virginală, ambele fecioare se scoală deodată, ca prin efectul unui resort mecanic, se închină maiestuos şi părăsesc salonul ca nişte năluci înspăimântate.

Printre curiozităţile acestei locante mai descoperim un servitor arab, care-şi închipuieşte că ştie englezeşte ca lord Byron, când jargonul său se compune din câteva cuvinte spaniole, portugheze şi turceşti; un papagal care de dimineaţă până-n seară repetă frazele: hau du iu du, ai lov iu, învăţate de la stăpânele lui, precum şi mille toneres, deprinse negreşit de la vrun călător francez, şi în fine două june servitoare sprintene, frumuşele, cu ochii mari africani, cu părul negru nepieptănat şi cu pielea aurită de razele soarelui. Ele râd vesel de câte ori Angel cearcă a glumi cu dânsele, şi astfel ne arată şiragurile lor de dinţi albi şi ascuţiţi. Amicul meu, încântat, declară că nimic nu înveseleşte mai mult inima omului ca nechezatul unui cal de soi şi ca râsul armonios al unei copile de 16 ani.

Cu toate acestea, poeticul Angel ordonă lui Hamed, servitorul otelului, ca să pregătească dejunul şi să-i aducă jambon, beefteacuri, cartofi, stilton, porter etc., adică tot ce constituie hrana unui englez prozaic. Prânzul fiind gata, ospătăm cu acea poftă de mâncat ce dau călătoriile pe mare, şi apoi ne suim pe terasa locantei pentru ca să bem cafeaua şi să ne facem chieful.

Cine a gustat viaţa orientală ştie că chieful este partea cea mai importantă a vieţii; deci aprinzându-ne ţigările şi aşezându-ne pe jilţuri americane în formă de leagăn, dăm drumul ochilor să rătăcească pe împrejurimile Tangerului şi lăsăm închipuirea să zboare în lumea fanteziei. Sub picioarele noastre se cobor până la malul mării terasele caselor arăbeşti, ca nişte grădini gigantice superpuse treptat; iar în depărtare străluceşte baia, acoperită cu spume argintii, şi în mijlocul ei se leagănă vaporul ,,Honfleur".

-- Cunoşti istoria Tangerului? mă întreabă Angel.

-- Iat-o în scurt, îi răspund. Acest oraş a fost fondat la o epocă necunoscută; el a trecut sub domnirea romanilor şi a goţilor; iar la începutul secolului al VIII a căzut în mâinile arabilor. La anul 1471 au venit portughezii care l-au ocupat până la 1662; pe urmă englezii l-au stăpânit în curs de 22 de ani; însă fiind supăraţi de necontenitele atacuri ale maurilor, ei s-au retras şi l-au părăsit sultanului de Maroc.

-- Compatrioţii mei nu s-au arătat oameni practici în cazul acesta, observă Angel, aruncându-şi ţigara cu mânie.

-- Pentru ce?

-- Pentru că lucrul luat nu se dă îndărăt.

-- Frumos princip! dar fie, să urmăm cursul istoriei. În 6 august 1844, Tangerul a fost bombardat de flota franceză, sub comanda prinţului de Joinville, din cauza protegerei ce sultanul de Maroc, Mulei-Abder-Raman, da pe ascuns califului Abd-el-Cader, care atunci se găsea în luptă cu Franţa pentru apărarea Algeriei.

-- Atunci negreşit s-a dărâmat o parte din zidurile cetăţii?

-- Ai ghicit: prin urmare, haidem să facem o preumblare în oraş pân-a nu se culca soarele.

Întovărăşiţi de Hamed ne ducem prin un labirint de străzi înguste să vizităm... nu saraiuri măreţe şi aurite, nu grădini feerice cu basmuri de marmură, nu minunile halimalei orientale, dar o piaţă mică ce se găseşte în centrul oraşului şi care prezintă un tablou viu de viaţă arăbească.

Pe această piaţă se înşiră două rânduri de dughene, adică de vizunii strâmte, scobite în ziduri, unde stau negustorii cu picioarele crucite şi cu metanii de calembec în mână. Arămii la faţă şi uscaţi la trup, ei apar în umbră ca nişte mumii dezgropate; fizionomia lor păstrează o nemişcare absolută, cât nu trece nimic pe lângă dânşii; dar cum se iveşte un str[...]n depărtare, ochii lor se aprind ca jăraticul şi gurile lor înarmate cu dinţi lungi încep a striga: agiaragel, agiaragel! Setea câştigului învie acele maşini acoperite cu piele zvântată la soare şi le comunică nişte mişcări atât de deşănţate, nişte gesticulări atât de hrăpitoare, încât îţi vine a te crede într-o menajerie de orangutani. În centrul pieţei stau întinse câteva rogojini, pe care sunt aruncate grămezi de curmale putrede, de harbuji necopţi, de smochine de India şi de alune negre ca pământul. Mulţime de arabi, de berberi, de negri şi de evrei se ceartă, se împing, de la acele ticăloase merinde, ce zac într-un roi de muşte; iar de-a lungul pieţei doi santuni aleargă sărind şi ameninţând pe toţi trecătorii cu vârful lăncilor ce poartă în mână; un al treilea stă la soare tremurând şi zbierând ca o capră, un al patrulea se dă de-a tumba, zdrobindu-şi trupul de pietrele pavelei în onorul lui Mohamed, şi un al cincilea strigă toată ziua cuvintele: Sahailic mlihi, împreunându-şi glasul cu sunetul unei cobze cu două strune, numită ghiumbrea. Toate acestea se petrec pe un loc încadrat cu pereţi goi, fără ferestre, fără uşi şi unde soarele Africii varsă torente de foc.

Dezgustaţi de spectacolul pieţei, ne depărtăm, apucând pe o stradă care duce afară din oraş. Lângă poarta pe care trecem se întinde un câmp, pe care se face târg (sauc) de două ori pe săptămână şi unde sosesc caravanele dinlăuntrul Africii; iar alăturea, de-a lungul zidului cetăţii, pământul răsună sub picioare, fiind scobit cu gropi adânci, în care arabii păstrează grâul. Hamed ne arată în treacăt una din acele gropi părăsită şi prăbuşită, care a servit odinioară de mormânt la sute de tidve de evrei, decapitaţi pentru plăcerea nu ştiu cărui sultan de la Fez. Capetele au fost răscumpărate de neamurile acelor nenorociţi şi duse în cimitirul evreiesc, iar groapa a rămas ca o pomenire îngrozitoare, cu care şi ast[...]ncă înspăimântă pe strănepoţii lui Abraham.

De atunci poate israeliţii marocani au adoptat următoarea zicală spaniolă: ,,Con los Moros plomo o plata."

Îns[...]ndrăznind să arunce plumb în capul arabilor, ei dau bani pentru ca să cumpere dreptul de a fi tiranizaţi pe pământul Africii. În adevăr ei pun toată silinţa de a nu se despărţi de idolul lor, aurul, şi dezvelesc un geniu rar întru apărarea lui; însă barbaria indigenilor face adeseori crunte razzia în colonia israelită.

Cu cât un evreu e mai bogat, cu atât el caută să-şi dea o aparenţă mai săracă; cu cât el ar putea să trăiască mai bine, cu atât se osândeşte la o viaţă de lipsuri şi de mizerie; căci de cum se naşte şi până ce moare el e dominat de o groaz[...]ncetată. Simţirile care nu adorm niciodată în sufletul lui sunt spaima şi zgârcenia; prin urmare, când întâlneşti un evreu în hudiţele Tangerului, îl vezi trecând ca o umbră de-a lungul pereţilor, cu ochiul pândaci, cu urechea dreasă, cu inima-n dinţi, ca un om ce ar fi comis o crimă şi s-ar teme de a fi recunoscut. Obligat de a-şi scoate babuşii când trece pe lângă o geamie, el îi ţine totdeauna în mână, atât de economie cât şi de frică, temându-se ca vuietul paşilor săi să atragă luarea aminte a vreunui arab mahmur şi să-i aducă maltratări, sau mai cu seamă pagubă!

Evreul din Tanger, precum şi acel din toate oraşele Africii, este fiinţa cea mai îngrijită din lume; pentru el chiar umbra unei păsări trecătoare este un motiv de spaimă! El nu grăieşte, ci şopteşte, nu râde, ci zâmbeşte, nu calcă, ci lunecă pe pământ, căci nu are curajul fiinţei sale; veşnic prigonit, veşnic umilit, el îşi răzbună însă prin viclenie, speculând lenea apăsătorilor săi şi parvenind încet, încet a monopoliza tot comerţul oraşelor.

În zadar arabii îi dispreţuiesc şi-i închid noaptea într-un cvartal deosebit, ca pe nişte vite în ocol; în zadar îi pradă şi-i măcelăresc din timp în timp; coborâtorii lui Solomon pleacă capul cu răbdare şi reîncep traficul lor, făr-a avea de scop nici îmbunătăţirea soartei, nici luminarea neamului lor, ci numai şi numai strângerea de aur!

Prin urmare ei se găsesc încă într-un grad de superstiţie ridicolă, confundând pe Moisi cu Cabala şi pe profeţi cu rabinii.

Un călător francez, dnul Charles Didier, zice: ,,Prejudiciile cele mai nebune sunt pentru evrei articole de lege şi de credinţă, şi chiar cântecele sublime ale psalmistului sunt traduse în nişte harhalaie atât de monstruoase, încât ascultându-le crede cineva că aude sălbaticii din Oceania urlând şi zbierând împrejurul fetişelor la care se închină".

Şi însă femeile lor sunt frumoase, precum au trebuit să fie Agar, Iudita, regina de Saba şi toate poeticele figuri din istoria antică a evreilor. Nalte, albe, graţioase, ele reprezintă tipul adevăratelor fiice ale Răsăritului. Talia lor mlădioasă şi elegantă ca trestia verde mişcată de boarea dimineţii, părul lor stufos şi luciu formează o mândră cunună pe frunte; ochii lor negri şi lungăreţi ard ca o flacără misterioasă; zâmbirea lor are un farmec atrăgător care uimeşte inima, mâinile lor fragede şi albe ţin cheia fericirilor raiului, după o expresie arăbească.

Cum se face dar că evreii, cu asemenea frumoşi tovarăşi de vieţuire, să nu aibă cele mai nobile simţiri? cum de nu li se înalţă sufletul, şi nu li se preface caracterul în compania acelor fiinţe încântătoare? Mister psihologic neînţeles!! Departe de a primi înrâurirea cerească a frumuseţii, evreii le-au comunicat ei din contra mârşavele lor instincte, şi astăzi strănepoatele reginei de Saba întind mâinile cu lăcomie, pentru ca să culeagă aurul oriunde l-ar găsi. Angel le numeşte Schillve în rochii, deşi el le apreţuieşte mult, foarte mult.

La întoarcerea noastră în oraş avem prilej a ne convinge de acest trist adev[...]ntrând în mai multe case evreieşti.

Aceste locuinţe se compun de o tindă, care dă într-o curte mică parchetată cu cărămizi smălţuite. În curte se deschid câteva camere întunecoase, care servesc de bucătărie, spălătorie, salon etc.; iar pe dinaintea camerelor se întinde o galerie cu coloane, unde familia petrece ziua şi nopţile de vară.

Evreii din Maroc grăiesc spanioleşte, fiind originari din Spania, de unde au fost izgoniţi la diferite epoci. Ei poartă anterie de postav închis cu nasturi mulţi şi rotunzi, brâie de mătase şi chitii negre. Cât pentru femei, cele mai sărace sunt îmbrăcate cu rochii de cit şi legate la cap cu tulpane simple; iar cele bogate au un costum mult mai elegant, brâiele lor fiind de fir, legăturile capului de mătase şi rochiile lor de stofe grele cu broderii de aur; aceste haine însă ies la iveală numai în zile de sărbători mari.

Mai în toate saloanele unde intrăm, avem plăcerea de a vedea două sau trei femei, unele mai frumoase decât altele, care ne primesc foarte graţios, privesc la noi cu ochi galeşi, ne dau zâmbirile lor cele mai dulci, şi apoi mişcând buzele ca nişte frunze de flori trandafirii... ne cer parale! Grecii vechi aveau între dumnezeiri pe Afrodita fermecătoare; evreii de astăzi au pe Afrodita cerşetoare!

Noaptea cade fără veste şi ne surprinde pe hudiţe, c[...]n Africa amurgul este necunoscut; ne întoarcem deci la locantă, încântaţi de ideea ce am avut de a veni la Tanger şi promiţându-ne de a vizita a doua zi castelul ce dominează oraşul, precum şi Alczarul, adică palatul sultanilor de Maroc. La otel suntem primiţi cu demonstrări foarte expresive din partea papagalului, care ne asigură că ne iubeşte, repetând: ai lov iu, miile toneres! şi dar uimiţi de această declarare de amor, ne suim iarăşi pe terasă, pentru ca să asistăm la răsăritul lunii.

Palida făclie a umbrelor se ridică în orizont cu numerosul său cortegiu de stele, întocmai ca o regină strălucită în mijlocul curţii sale de dame elegante. Ea răspândeşte pe munţii Africii şi ai Spaniei un văl luminos şi fantastic; iar pe sânul mării întinde o punte de aur, care uneşte orizontul depărtat cu malul pe care ne găsim. O dulce răcoreală adie împrejurul nostru şi ne îmbată de plăcere, făcând a crede că pe lângă noi fâlfâie aripile nevăzute ale geniilor de noapte.

-- Ascultă! îmi zice Angel, apucându-mă de braţ.

-- Ce?

-- N-auzi pe valuri glasul armonios al copilei celei frumoase din vapor?

-- Visezi, amice, îi răspund. E glasul unui marinar francez.

-- Dar nu zăreşti o barcă în razele lunii?

-- Ba zăresc.

-- Şi în barcă nu vezi o umbră de femeie?

-- Văd doi marinari care vâslesc; dar chiar aşa să fie cum zici, crezi că o femeie ar îndrăzni să facă serenadă în baia Tangerului? mai cu seamă o israelită?

-- Ea-i!... strigă Angel fără a asculta observările mele şi, strigând, el dispare pentru câteva minute; apoi se întoarce iar pe terasă, aducând instrumentul său favorit, cornetul de argint.

-- Ce vrei să faci? îl întreb cu mirare.

-- Vreau să dau un concert marocanilor şi să răspund graţioasei cantatriţe din caic.

Dominat de această idee fixă, Angel începe a suna din cornet o arie din Lucia, neauzită încă de urechile africane. Notele jalnice şi melodioase se răspândesc în tot oraşul, făcând pe arabi a-şi închipui că aud trompeta lui Anael. Ca prin un efect magic, toate terasele caselor se acoperă cu oameni, care, când se mişcă speriaţi, când se opresc înmărmuriţi. Înseşi vestalele doamnei Ashton, atrase de farmecul armoniei, apar la lună lângă noi, întocmai ca fantasmele care ies din morminte în scena mănăstirii din opera lui Meyerbeer, Robert diavolul. Ele stau în extaz, suspinând adânc şi exprimând uimirea lor prin clătinarea zulufilor şi prin un haao foarte prelungit.

Succesul artistului este deplin; un oraş întreg îl ascultă, două vestale îl admiră şi chiar junele servitoare din locantă, Asterica şi Lunica, ghemuite într-un colţ al otelului, arată la lumina stelelor mărgăritarii ce poartă în locul dinţilor.

Pe la o oră după miezul nopţii, Angel, finind concertul şi primind aplauzele noastre, îşi ia adio de la umbrele teraselor, prin câteva note care imită foarte bine cucurigul cocoşilor; apoi ne coborâm cu toţii în salon, ne zicem noapte bună în diferite limbi şi ne retragem în camerele noastre de culcat.

-- Good night, my dear Alecsandri.

-- Good night, dear Angel.

-- Are you sleepy?

-- Oh, yes! Noapte bună şi somn dulce!

A doua zi Hamed vine de ne trezeşte şi cu un aer serios de lord ne zice spanioleşte: buen dies, seniores, crezând că ne dă ziua bună englezeşte, pe urmă el ne propune să ne întovărăşească la Alczar. Cererea lui e încuviinţată cu majoritatea absolută a voturilor, şi îndată după dejun plecăm tustrei, Hamed înainte şi noi după el. Reîncepem dar o babă-oarbă prin încâlcirea hudiţelor oraşului şi în fine ne suim pe culmea coronată de ruinele vechiului castel ce domină Tangerul.

Poziţia lui e foarte frumoasă şi înlesneşte ochilor un zbor întins pe un orizont nemărginit. În depărtare se arată ca nişte nouri munţii Andaluziei şi stânca Gibraltarului; în dreapta se înalţă munţii Africii şi se zăreşte drumul care duce la Fez, capitala Marocului; la picioarele noastre străluceşte în soare marea, brăzduită de corăbii, şi albeşte oraşul Tanger cu casele sale cubice.

Câţiva arbori, câţiva butuci de vie, câteva maldări de stuh verde, precum şi vopselele caselor consulare, completează acest tablou învestit cu diferite culori. După un lung repaus şi o lungă admirare a priveliştii, intrăm în castel prin o poartă dărâmată şi apoi în curtea Alczarului, înconjurată cu ziduri nalte şi metereze. Palatul sultanilor de Maroc se ridică în stânga curţii; trecem pe din dosul lui, apucăm prin nişte hrube întunecoase şi deodată ne găsim într-un patio, salon mare, descoperit, pavat cu plăci de cărămizi smălţuite şi ornat pe laturile lui cu coloane de marmură albă. Aceste coloane formează de jur împrejur galerii, în care se deschid uşile mai multor camere săpate în stil mauresc. Tot geniul oriental se arată în frumuseţea bolţilor de lemn scobit şi în fantezia arabescurilor de pe pereţii acelor camere.

Vizitând cu de-amăruntul rândul de jos al palatului, ne suim la cel de deasupra pe scări smălţuite, ca să vedem haremul aşezat deasupra mării. Câte mistere, câte suspine înfocate, câte daruri tainice, câte scene dramatice au avut fiinţă odinioară, în această închisoare strălucită! Câte minuni de frumuseţi au veştezit acolo! câte suflete june şi amoroase s-au stins ca stelele cerului; câţi ochi drăgălaşi au zburat de sus pe întinsul valurilor şi al orizontului, urmărind un vis plăcut, o sperare înşelătoare!

În sânul acestui pustiu palat închipuirea se exaltă şi recheamă trecutul strălucit, pentru ca să piardă din vedere mizeria timpului de faţă; ea întrevede pe acei mauri cavalereşti, care au domnit în Andaluzia şi au zidit geamia cu sute de coloane din Cordova, Alczarul şi Giralda din Sevilia şi mai cu seamă Alhambra din Grenada, trei minuni de arhitectură feerică. Iar când de la măreţul tablou al trecutului, ochii se cobor pe litoralul Africii de astăzi, ce văd ei oare? Văd sate mizerabile şi oraşe compuse de hudiţe stricate şi pline de gunoi; [...]

Guvernatorii oraşelor, paşii, sunt tirani absoluţi; iar sultanul de la Fez este considerat ca umbra lui Allah! El trăieşte închis în saraiul său ca un zeu misterios, la al cărui nume toţi tremură şi se închină. Rareori acest personaj se arată în public, şi când se întâmplă ca el să facă vreo scurtă călătorie sau să-şi schimbe reşedinţa, iată cortegiul ce-l însoţeşte:

1) În capul cortegiului un escadron de mauri ai gardei împărăteşti.

2) Doi călăreţi purtând haine scumpe şi lănci otrăvite.

3) Sultanul cu manta albă şi cu cealma verde.

4) Sclavii care agită apărători pe lângă sultanul, pentru răcorirea atmosferei.

5) Patru funcţionari mari ai statului, purtând: cel întâi cortelul, cel al doilea ornicul, cel al treilea lancea şi cel d-al patrulea sabia sultanului.

6) Miniştrii.

7) Medicii.

8) Doi imami, preoţi cu semnele rangului lor.

9) Doi ofiţeri mari ai imperiului.

10) Patru călăi, având denumirile caracteristice de: intendentul, biciuitorul, înţepătorul şi despintecătorul. Mai mulţi sclavi duc instrumente de moarte dinaintea lor.

11) Garda neagră cu săbiile goale în mâini, precedată de muzică.

12) Două escadroane de gardă maură.

13) Două baterii de artilerie uşoară, purtată pe spinare de cămile.

14) Sclavii, servitorii şi femeile.

Femeile în urma cortegiului, ca unele ce nu au nici o însemnătate în ochii marocanilor!

Un asemenea ceremonial grotesc nu exprimă oare îndestul starea de barbarie în care se găseşte această parte a Africii?... Şi dacă Marocul megieşit cu Europa prezintă acest spectacol, în ce grad de sălbătăcie trebuie să zacă popoarele dinăntrul continentului Africii?

Sub impresia acestor gânduri, Angel şi eu părăsim Alczarul, destinat a cădea în ruine cu toate monumentele mahomedane, şi ne coborâm în oraş. La colţul unei străzi ne împiedicăm de o rogojină întinsă pe pavea, lângă o scobitură făcută într-un zid dărâmat şi menită de a servi de cafenea. Pe rogojină stau ghemuiţi câţiva arabi înveliţi în burnuze rupte şi un turc mai alb la faţă şi mai curat îmbrăcat decât tovarăşii lui.

Cum îl zăresc încep a-i debita toate cuvintele câte le învăţasem în diferitele mele preumblări prin Orient; iar el, lăsând să mă încurc în hoj ghioldum, safa ghioldum, efendi, îmi replică franţuzeşte:

-- Bonjour, monsieur; voulez-vous prendre une tasse de café?

Cuprins de mirare, îl întreb de este francez.

-- Ba nu, îmi răspunde el râzând: eu sunt turc de la Algeria şi am servit în regimentul de zuavi.

-- Cum te numeşti?

-- Hagi-Mustafa-Ben-Aali-Cuniali.

-- Ai călătorit înăuntrul Marocului?

-- Am fost de trei ori la Fez.

-- Poţi să ne întovărăşeşti ca dragoman într-o preumblare ce vroim să facem prin munţii Uadras?

-- Bucuros; când plecăm?

-- În curând; ocupă-te să ne găseşti cai, să ne pregăteşti provizii de drum şi să ceri de la paşa un soldat vrednic care să vie cu noi.

-- Toate vor fi gata pe poimâine. Acum poftim câte o cafea.

Invitarea cordială a lui Hagi-Mustafa ne decide a lua loc pe rogojină. Angel cearcă a-şi cruci picioarele, pentru a imita pe arabi, însă nu reuşează decât a cădea răsturnat pe spate. În timpul acesta sosesc, alergând, vro patru băieţi ca să ne ceară câte un felu, ban prost de aramă. Mustafa le aruncă câteva de aceste monede, care devin pe loc un motiv de război; băieţii se reped ca să le culeagă de pe jos, se împing, se înjură şi se apucă la bătaie; dar ce bătaie?

Bătaie de berbeci! Retrăgându-se îndărăt cu trei-patru paşi, ei se aruncă unii asupra altora şi se ciocnesc cap în cap cu o pornire furioasă; tidvele răsună grozav, dar nu se sfărâmă; căci ele fiind rase şi expuse necontenit la soare şi la ploaie, dobândesc o tărie extraordinară. Pentru un felu, fiecare băiat din Tanger e în stare să strice pe capul său o cărămidă de cele mai groase şi mai bine arse. Câte capete de europeni ar zdrobi el pentru o sumă de 20 de franci? Angel caută să rezolve acest problem de statistică şi găseşte cifra colosală de 9 876 543 210 (?).

Osteniţi de preumblarea noastră pedestră, ne întoarcem la otel, unde ne iese înainte drăgălaşa Asterica şi ne spune cu un aer cam îngăimat că stăpânele ei, domnişoarele Ashton, ar fi prea recunoscătoare, dacă am vroi să le dăm un concert seara în salon.

-- Nu numai un concert, dar şi un bal, răspunde Angel, dezmierdând bărbia copilei care se depărtează veselă; apoi el mă întreabă dacă ştiu să cânt din piano?

-- Nici o notă, îi răspund.

-- Prea bine, replică el, deseară îi improviza un vals.

De pe la 9 ore, salonul fiind iluminat a giorno, dominişoarele Ashton intră în el, urmărite de Lunica şi de Asterica. Vestalele s-au prefăcut în silfide, îmbrăcate cu rochii albe de tiul, strânse la mijloc cu cordele albastre şi încoronate cu ghirlande de flori false. Cea mai mare poartă subsuoară un album, iar sora ei aduce pe umăr papagalul Ghioali, care-i ciugulea urechea dreaptă şi-i zice cu dragoste I love you, mille toneres, senorita. Junele servante, pieptănate astă dată, ţin în mâini dairele şi merg de se pun jos într-un colţ al salonului, şoptind şi chicotind între ele, ca două maimuţe graţioase.

Concertul începe! Angel execută din cornet mai multe arii din operele lui Rossini şi Meyerbeer; apoi, deodată şi fără nici o tranziţie, sună o polcă zburdalnică. În auzul acestor note vesele, ochii vestalelor se aprind, figurile lor se iluminează şi piepturile lor suspină câte un haaaao lung şi înduioşat. Sărmanele! de cinci ani erau postite de plăcerile dansului.

Dorul exprimat prin acea exclamare ieşită din fundul inimii mă pătrunde adânc; compătimirea îmi dă curajul devotamentului şi mă îndeamnă să fac începutul balului. Ambele vestale sar pe rând în salon, abandonând braţelor mele talia lor virginală şi îmbătându-se de plăcerea polcii, până ce mă obosesc ca pe un cal de poştă. Angel însuşi nu mai are destulă suflare în piept pentru ca să continue funcţia de orhestră şi, prin urmare, el mă roagă să mă pun la piano asigurând pe nobilele dănţuitoare că aş fi un artist de mare talent. Un nou haaao răsună în salon; o nouă compătimire mă cuprinde, şi dar făr'a mai sta la îndoială deschid vechiul piano.

O! geniu al armoniei! tu, care ai inspirat pe Mozart, pe Weber, pe Bellini, pe Meyerbeer, pe Rossini şi mai cu seamă pe Strauss, îndreaptă degetele mele pe tuşele clavirului, pentru ca să improvizez un vals necunoscut încă în analele muzicii instrumentale!!

După această invocare întind mâinile şi las să cadă într-un noroc pe bucăţelele de fildeş îngălbenit... Ce monstruozitate cacofonică produc în timp de jumătate de oră, nu se poate spune; însă ştiu că Angel a profitat de aceste acorduri sălbatice, pentru ca să învârtească fericitele vestale în vârtejul unui vals fantastic.

Balul ţine tot astfel până dincolo de miezul nopţii, animat neîntrerupt şi condus, când de sonurile metalice ale cornetului, când de sunetele discordante ale clavirului. Înseşi Asterica şi Lunica iau parte la această petrecere improvizată, dănţuind împreună un soi de pas original, jumătate spaniol, jumătate arăbesc, o mimică în care şoldurile lor se leagănă şi se mlădie cu o mişcare foarte expresivă şi voluptoasă. Însuşi Ghioali dă semne de o mare mulţumire, râzând cu hohot, bătând din aripi şi debitând un nou vocabular de cuvinte poliglote precum: Very vel...

Coco... joli, joli, cocorico, sacrebleu!

În fine se aduce ceaiul!... picioarele se astâmpără, şi limbile intră în dans la rândul lor. Timidele vestale au reîntinerit, ele devin comunicative, graţioase, şi după o convorbire interesantă asupra ţării mele, ca asupra unei insule necunoscute din Oceania, ele mă roagă să scriu în albumul lor câteva versuri române.

-- Ce soi de poezie doriţi? le întreb.

-- O romanţă! îmi răspund amândouă.

-- Bucuros! Însă vă mărturisesc că zbuciumările balului nostru au cam speriat muza şi că mi-a fi greu de a o găsi, neştiind unde s-a ascuns.

-- Cocorico!... replică papagalul.

Nemaiputând nimica răspunde la un asemenea puternic argu­ ment, deschid albumul şi compun următoarele strofe:

ROMANŢĂ TRISTĂ DUPĂ UN BAL VESEL

Îmi place pe mare sa fiu legănat;

Îmi place prin lume s-alerg ne-ncetat,

Să vad ţări şi oameni, şi munţi şi câmpii,

Şi albe deşerturi, şi mări albăstrii.

 

Departe de ţărmul acel înflorit

Pe care m-aşteaptă un înger iubit,

Ca valul de spume eu sunt călător

Şi veşnic mă-ngână al patriei dor.

 

Văzut-am Europa cu-a sale minuni,

Şi Asia Mică. Şi marea-n furtuni;

În Africa neagră venit-am acum

Şi peste tropicuri doresc să-mi fac drum;

 

Dar cât de departe voi fi pribegit

De ţărmul poetic în care-s iubit,

Ca valul de spume, sărman călător,

Ah! veşnic mă-ngână al patriei dor!

 

După mine, Angel scrie câteva versuri engleze, pe care le-am tradus cât se poate mai literal, pentru a păstra originalitatea improvizării amicului meu. Iată-le:

 

Ce-i mai plăcut decât un bal?

Un cal!

Şi cal şi bal, te duc în zbor

Uşor!

Ferice de cine-i condus

Pe sus

Lângă un sân alb şi tinerel!...

... Angel !

• * *

3 octombrie. Această zi este întreagă consacrată domnului Reade, viceconsul englez din Tanger, care vine să ne viziteze după dejun şi ne invită la masă, promiţându-ne vestitul cuscusu, mâncarea favorită a indigenilor africani. Reade este un tânăr de o înfăţişare blândă, însă melancolică.

Şederea lui de patru ani în Maroc i-a învăluit faţa cu o umbră de tristeţe; spleenul, această boală engleză, cunoscută la noi sub numele de urât, a pătruns în sufletul lui ca un vierme ascuns, care-l roade pe nesimţite. Pentru el zilele sunt de o lungime desperatoare, şi lumea-i un deşert fără umbră, fără flori, fără nici o atragere. În starea morală în care a ajuns bietul Reade, se vede pe fiecare zi adâncindu-se într-un neant care îi seacă facultăţile; ideile sale şi-au îngreuiat zborul, graiul său e trăgănat ca o plângere monotonă, şi toate frazele lui sunt punctate cu suspinuri şi cu căscări, care te adorm încetişor şi te fac să intri cu ochii jumătate deschişi în lumea visurilor. Dacă am crede în metampsihoză, am putea afirma f[...]ndoială că sufletul lui Reade a locuit într-un mac, pân-a nu se răt[...]n trupul lui de om. În timp de patru ani traiul său a fost o lungă, lungă, lungă căscare ce i-a diformat fălcile şi i-a dat o aparenţă de mastodont. Sărmanul! singura lui distracţie pe pământul barbar al Africii a fost vânatul; nu însă vânatul la lei, la tigri, la hiene, la elefanţi, dar un vânat comic şi original, vânatul la mâţe! înaintea sosirii lui Reade în Tanger, acest oraş foia de motani roşi şi de mâţe albe, vinete, negre şi chiar albastre, care, bucurându-se de o libertate absolută, săreau de pe o casă pe alta, miorlăind de amor în întunericul nopţilor. Arabii adormeau cu mulţumire în acel miaut general, şi fiecare din ei avea satisfacerea de a recunoaşte notele motanului său favorit în concertul general. Fatalitate! fatalitate! de trei ori fatalitate! acea stare fericită trebuia să înceteze. Decretul prin care maiestatea-sa regina Victoria numi pe Reade viceconsul la Tanger fu verdictul de moarte a neamului felin din acest oraş:

Consulul vine, păşeşte pe al Africii pământ

Ş-a lui Raton seminţie se coboară în mormânt!

Puşcă, pistoale, laţuri, capcane, măciuci, arcuri, până şi hapuri de pâine otrăvite, toate instrumentele de ucidere au fost întrebuinţate de neîmpăcatul Reade spre stârpirea animalelor miorlăitoare.

Şi ce este mai grozav încă!... Acest Nemrod britanic a avut cruzimea să deprindă a imita chiar suspinele cele mai amoroase ale motanilor cu scop de a înşela pe naivele pisici şi de a le atrage astfel în cursele lui. Câte nenorocite gingaşe de inimă au fost jertfa acestei stratageme perfide şi ademenitoare!... Câte drame tainice s-au petrecut prin întunericul uliţelor Tangerului! Hecatombe întregi au fost sacrificate în patru ani de nopţi, şi astăzi pieile victimelor, dubite, tăiate, cusute cu măiestrie, îmbrăcă mobilele călăului ce le-a scurtat viaţa.

Pe fiecare divan este întins un covor de piei, formând desene variate, împrejurul unui medalion, unde zace blana întreagă a unui frumos motan. Taburetele sunt acoperite cu adevărate mozaicuri din bucăţile de blăni; căci Reade este un artist de întâiul ordin. El a trimis la expoziţia de la Londra un tapet, product al vânatului său şi lucrat de el însuşi, care a fost admirat de o lume întreagă, şi astăzi acest cap d-operă de blănărie figurează, de nu mă înşel, în salonul Clubului de vânători.

Iată personajul curios în a cărui companie aveam să petrecem ziua. Tot ce dorim este ca el să nu aibă vreo distracţie, în timp cât vom fi împreună, şi să nu-şi închipuiască că suntem motani!

Ne ducem dar mai întâi de-i vizităm casa, un adevărat muzeu de arme orientale, de obiecte de marochin cusute cu fir, de narghilele arăbeşti, de felegeane lucrate în filigramă, de dinţi de elefant, de pene de struţ etc. şi mai ales de toate varietăţile de piei de mâţe, întinse pe pereţi. Acea casă este de stil mauresc, cu uşi în ogive sculptate, ca acele din Alczar, şi cu o curte mică în mijlocul ei. De jur împrejurul acestui salon descoperit se înşiră coloane de marmură ce formează o galerie cu balcon deasupra; toate camerele se deschid pe balcon şi primesc lumina din curtea interioară.

Păşind pragul acelui cafarnaum, suntem salutaţi de nechezatul puternic al unui armăsar roib, favoritul lui Reade ce are privilegiul de a locui în salon. Ochii lui mari şi inteligenţi, nările sale largi şi trandafirii, picioarele lui subţirele şi nervoase, coarda lui pletoasă, neastâmpărul său sălbatic şi totodată blândeţea lui sub mâna omului sunt probe vederate de sângele arăbesc ce curge în vinele lui. Şi în adevăr, Boabdil este un fiu curat al Africii, născut dincolo de deşertul de Sahara.

-- Iată, ne zice Reade, singurul meu amic în astă ţară blestemată. Boadbil este sufletul meu şi nu l-aş schimba chiar pe tronul sultanului de Maroc.

Nobilul armăsar pare c[...]nţeles cuvintele stăpânului său, căci el răspunde prin o nechezare veselă şi răsunătoare.

-- Mai am încă doi cai frumoşi, adaugă Reade.

-- Unde? întreabă Angel, în camera d-tale de culcat?

-- Ba nu; Boadbil singur are dreptul de a şedea în apartamentul meu; ceilalţi sunt într-un grajd alăturea cu casa. Vroiţi să-i vedeţi?

-- Bucuroşi! răspundem Angel şi eu.

Ceilalţi doi armăsari, unul alb şi altul negru, sunt de aceeaşi talie ca Boadbil, bine potriviţi, vioi, sprinteni, cai de lux, care s-ar plăti scump în Europa. Reade ordonă lui Aali, seizul ce-i grijeşte, ca să puie şeile pe dânşii.

Acest Aali trăieşte zi şi noapte în grajd, în compania cailor şi a trei şacali domesticiţi; el a vizitat Franţa şi Englitera, cu prilejul trimiterii unor cai arăpeşti regelui Ludovic-Filip şi reginei Victoria, de către sultanul de la Fez. Aali a văzut productele geniului european; a fost purtat pe la teatre, pe la grădini, prin muzee etc., şi s-a întors în patria sa, după o absenţă de patru luni. Negreşit că acest om trebuie să fi primit o impresie mare în sufletul lui, găsindu-se deodată în centrul luminilor; el, care până atunci vieţuise în întunericul barbariei; mintea lui a fi luat o dezvoltare fericită la razele civilizaţiei.

-- Ce impresie ţi-a făcut Europa? îl întreb.

-- O grozavă durere de cap! îmi răspunde Aali.

-- Şi altă nimic ?

-- Şi dorinţa de a mă întoarce la Maroc.

-- Ca să fii seiz?...

-- Dar; ca să-mi petrec viaţa cu Hafir şi cu Aslan, numele cailor. Iată efectul ce produc minunile secolului nostru asupra naturilor musulmane; o mare durere de cap! Răspunsul lui Aali îmi aduce aminte de un ambasador turc care asista la o operă din Paris întâia oară:

-- Cum v-a plăcut, exelenţă? îl întreabă ministrul afacerilor străine.

-- Frumos, prea frumos! răspunse ambasadorul; pe urmă, întorcându-se către secretarul lui, îi zise oftând: unde-i caraghiosul nostru!!...

În curând caii sunt gata; încălecăm tustrei. Reade pe Boabdil, Anghel pe Aslan şi eu pe Hafir şi plecăm urmăriţi de şacali ca de nişte câini. Paveaua suna sub copitele armăsarilor, oraşul răsuna de nechezatul lor, iar noi, ca cei trei Crai de la Răsărit, trecem mândri prin strâmtoarea hudiţelor şi ieşim din cetate. Fugarii noştri, văzându-se la largul lor, se încordează, se aprind, muşcă zăbala şi privesc orizontul cu mare neastâmpăr. Ei se frământă în loc, zburdă, saltă din tuspatru picioarele în văzduh ca nişte mingi elastice; nu mai e chip de a-i stăpâni; trebuie să le lăsăm frâiele.

-- Avay! strigă Reade, şi Boabdil se izbeşte ca un vultur. Aslan şi Hafir deschid nările, aspiră puternic aerul viu al mării şi pleacă într-un zbor.

Alalah! cai arăpeşti!

Alalah! cai voiniceşti!

Cum mişcau copitele

Ca şoimii aripele.

(Balada lui Serb sărac)

După o alergare de zece minute pe malul nisipos al mării, ne întoarcem şi ne îndreptăm spre un deal acoperit cu măslini, smochini, cactuşi, palmieri, fistici etc., din a cărui vârf se arată o privelişte minunată. Calea ce urmăm e mărginită cu cactuşi şi cu trestii înverzite şi trece alăturea cu mormântul unui santun. Câteva femei, învelite în burnusuri albe şi ascunse la faţă, stau în nemişcare lângă acel Marabu; ele apar ca nişte statui.

Nu departe de Tanger se găseşte capul Spartel, vechiul Ampelunium; el priveşte Marea întunecimilor, Bahr-el-Dholva după cum arabii numesc oceanul. Acest promontoriu se coboară în valuri ca un zid de stâncă şi este scobit cu multe peşteri, dintre care cea mai spaţioasă era odinioară consacrată lui Ercules.

Odihnim caii la umbra unui mare arbor ce încunună capul

Spartei, ascultăm mugetul bătrânului ocean, fumăm câte o ţigaretă în onorul coloanelor lui Ercules, şi apoi, zicând adio acelui măreţ spectacol al naturii, luăm drumul către oraş. Reade însă ne conduce pe o altă parte a muntelui, pentru ca să trecem pe la grădinile consulului Europei. El are mai cu seamă interes a se abate la grădina consulului de Suedia; căci prin acele de portocali, de alămâi, de lauri, de crini roşii străluceşte un crin alb şi drăgălaş cu ochii albaştri, cu părul auriu şi cu dulcele nume de miss Lucy, fiica consulului.

O! taină a inimii omeneşti! Fie un om cât de barbar, fie cât de crunt, fie în stare de a ucide cu nepăsare o poporime întreagă de motani, destul e ca să întâlnească în cale-i o copilă cu primăvara pe frunte, pentru ca sufletul lui să se îmblânzească, pentru ca asprimea caracterului său să dispară! Reade, care a făcut să tremure o lume întreagă de mâţe, tremură acum dinaintea frumoasei miss Lucy!!

Pe la cinci ore suntem sosiţi la casa noului nostru amic şi ne punem la masă foarte bine dispuşi a ospăta după preumblarea ce am făcut. Vestitul cuscusu apare pe un blid de argint, adus fiind în triumf de însuşi Aali. Această mâncare arăpească e făcută cu un soi de grisă fiartă cu legume şi cu carne de pasăre sau miel; gustul ei nu e r[...]nsă Angel declară că se împacă mai bucuros cu rosbeeful şi cu friptura de fazan.

De gustibus non disputandum!

După fructe se aşează o altă faţă de masă şi se aduce un paner cu diferite vinuri străine şi un pachet de ţigări havane. Acum începe adevărata petrecere, butelcile se deşartă pe rând, ţigările se consumă, producând un nour albiu, şi mesenii se afundă în convorbiri variate, până ce, ameţiţi, ei cad sub masă.

-- În sănătatea dumneavoastră! zice Reade, ridicând un pahar de Malaga.

-- În sănătatea frumoasei miss Lucy! răspunde Angel.

-- În sănătatea lui Boabdil! adaug eu.

-- În sănătatea reginei de Englitera! reîncepe Reade.

-- În sănătatea viceconsulului care o reprezintă la Tanger!

-- În memoria numeroaselor victime ale căror piei dubite se înşiră aici pe pereţi ca literele de foc ce au tulburat festinul lui

Baltazar!

-- În sănătatea lui Baltazar! etc., etc., etc.

Toasturile se succed cu răpejune, luând forme din ce în ce mai bizare. Angel într-o pornire entuziastă ajunge pân-a striga: în sănătatea sănătăţilor! Închipuirea ia aripi, limbile se dezleagă, inimile se destăinuiesc; toţi grăim delaolaltă, făcând observări judicioase asupra cailor arăpeşti, asupra frumuseţii evreicelor din

Tanger, asupra politicii Franţei şi a Engliterei, asupra comodităţii babuşilor orientali etc. După aceste vin la rând anecdotele comice, apoi povestirile scandaloase şi, în fine, fiecare spune ce-i trece prin minte, fără a mai da ascultare altuia. Astfel Angel, cu ochii scânteietori şi cu faţa roşietică, istoriseşte incidentele celei din urmă alergări de cai de la Epsom, Reade, palid, cu fruntea pe mână şi cu genele plecate, ne mărturiseşte tragic că adeseori, în tăcerea nopţii, un grozav concert de miorlăituri se deşteaptă în cugetul său înspăimântat. Eu descriu o întâmplare curioasă din voiajul meu în Asia.

Iată un specimen de acel trio vorbareţ.

EU: Scumpii mei amici!...

READE (întinzându-mi mâna): O yes, amici... scumpii mei amici...

ANGEL (deşertând un pahar de şampanie): În sănătatea amiciei!...

EU: Ascultaţi ceea ce mi s-a întâmplat în Asia...

Angel: În ziua alergării de cai de la Epsom am avut un noroc neaşteptat... închipuiţi-vă... Ai fost vreodată la Epsom? Închipuiţivă ca în ziua aceea sir Arthur Holvay a pierdut zece mii livre sterline.

EU: La anul 1845 sau 46 am fost să vizitez vechea capitală a

Imperiului Otoman. Cunoaşteţi Brusa cu numeroasele sale geamii, cu băile sale antice, cu pădurea sa de aguzi? Nu o cunoaşteţi? prea bine! Aveam doi companioni, doi tineri belgi, cu care am mers de la Brusa, cale de patru zile înlăuntrul Asiei, trecând prin văi romantice, prin păduri umbroase şi prin sate mizerabile de musulmani.

READE: O! yes, mizerabile!... parcă le văd expirând sub ochii mei.

EU: Satele ?

READE: Ba, mâţele... mâţele!

ANGEL: Peste patru sute de mii erau faţă la acel spectacol.

READE (tresărind): 400. 000 de mâţe?

ANGEL: Ba, de spectatori, căci era să alerge celebrul cal Plum al lordului Derby; tribunele erau înghesuite cu ladies şi cu gentlemani purtând ochene. Mii de trăsuri stau înşirate de-a lungul ipodromului, şi mii de amatori cu butelci de şampanie sau de paleale în mâini aşteptau începutul alergării.

READE (adâncit în gânduri): O! yes! alergau sărmanele ca să scape de moarte, dar măciuca mea le ajungea din fugă şi le oprea pe loc!

EU: Timpul însă nepermiţându-ne a înainta mai mult în fundul Asiei, am hotărât a ne întoarce la Ghemlic, oraş mic de pe malul Mării de Marmara, spre a ne sui pe vaporul ce duce la Constantinopol. Revenind deci la Brusa, am tocmit cai odihniţi şi am plecat spre Ghemlic. Drumul sau, mai nimerit zicând, cărarea ce uneşte aceste două localităţi trece peste câmpii goale şi pustii; iar spre paza călătorilor este aşezat pe o culme un pichet de albanezi, înarmaţi cu şuşanele şi iatagane. Înfăţişarea lor însă e prea hoţească pentru ca să inspire cea mai mică garanţie în contra hoţilor... Către seară auzim în urma noastră un tropot rapid de cai şi în curând suntem ajunşi de un curier turcesc pe care-l întovărăşeşte un cavas încărcat de arme. Ei veneau în fuga mare, căci astfel se face serviciul poştei în Imperiul Otoman.

READE (melancolic): Mai cu seamă una! o pisică albă! ea se găsea de-abia în primăvara vieţii! graţioasă, dezmierdătoare, crescută negreşit pe braţele unei frumoase copile din harem... oh! horror! horror! horror! iată pielea ei... iat-o colo în covorul cel din faţă.

ANGEL: Deodată bariera ipodromului se deschide...

EU: Caii noştri, auzind acel tropot, mişcă urechile, prind zăbala în dinţi şi se pun pe fugă... Ce fugă!

ANGEL: Deodată bariera se deschide...

EU: Câmpul părea că se întoarce împrejurul nostru, aerul vâjâia pe la urechi; aş fi jurat că un vârtej ne luase pe aripile sale...

ANGEL: Deodată bariera se deschide!... 14 alergători ies în arenă, purtând pe spinarea lor jochei îmbrăcaţi cu jiletce de diferite culori. Hurra! toţi pleacă întocmai ca un cârd de grauri; 400.000 spectatori ţintesc ochii lor la dânşii şi fiecare urmăreşte cu sufletul calul pentru care a pariat.

READE (întunecat): Astfel, sufletul meu le urmăreşte în lumea fantastică a umbrelor, o! fiinţă inocentă!...

EU: Însă chingile de la şaua mea slăbindu-se, mi-am oprit calul, lăsând pe tovarăşii mei să-şi urmeze drumul înainte. Aproape de locul unde mă găseam, era un izvor limpede; mi-am răcorit obrazul, mi-am adăpat calul, l-am închingat bine şi m-am suit pe el; dar când am aruncat ochii pe câmp, n-am mai zărit pe nimeni, companionii mei şi curierul dispăruseră în orizontul întunecat!...

Închipuiţi-vă poziţia mea critică; eram singur, pierdut în câmpiile Asiei, fără ştiinţă de limba turcească, ca să mă pot explica, fără arme, ca să mă pot apăra... Ce să fac?

ANGEL (cu entuziasm): Hura! hura! hura!

READE (cu durere): Alas! alas! alas!

EU: Lumina scădea; pământul începea a se înveli cu acea culoare fantastică, care dă obiectelor forme înspăimântătoare...

Nu-mi rămânea timp de pierdut... Reped deci calul pe o movilă apropiată şi din vârful ei îmi fac ochii roată împrejurul orizontului.

Vivat! În depărtare zăresc nişte umbre ce mi se par a fi un grup de călăreţi; inima mi se înveseleşte şi prinde la curaj. Ei sunt! tovarăşii mei!... o fugă bună de cal, şi-i ajung! Calul mă înţelege, pleacă, şi în câteva minute soseşte, nu lângă amicii mei, ci lângă o caravană de opt cămile poposite; câţiva turcomani stau întinşi pe iarbă alăturea cu ele şi se pregăteau de somn; însă, cum mă văd, ei sar în picioare, se apropie de mine, şi cel din frunte pune mâna pe zăbala calului. Eu strâng frâul, cu stânga, iar cu dreapta trag o vargă de nerv de bou peste capul turcomanului, şi pe loc reped calul îndărăpt. Hoţii, furioşi de a scăpa o pradă sigură din gheare, se iau la fugă după mine, răcnind, înjurând, descărcând vro două pistoale: însă eu fiind călare şi ei pe jos, dispar lesne din ochii lor!

READE: Ea însă nu dispare din conştiinţă... nu dispare de pe perete! Iat-o pe covor... colo, ca o veşnică mustrare!... O!... God!

ANGEL: Hip, hip, hura! Caii se întrec în zbor ca rândunelele.

Unii rămân în urmă, alţii fug înainte aţâţaţi de aplauzele privitorilor. Jiletcile jocheilor strălucesc în arenă ca nişte fluturi coloraţi; toţi aleargă cu inimă şi se apropie de barieră... O lume întreagă stă în uimire, care cal va sosi mai întâi ? That is the question!

READE: Oh, yes! To be or not to be, that is the question!.... Miaau. Oh! Shakespeare!

EU: În fine, mă opresc!... Acum noaptea căzuse, mii de stele clipeau deasupra mea; însă misterioasa lor lumină nu-mi arăta nici un drum bătut în pustietatea acelor câmpii... La asemenea cazuri cea mai nimerită măsură este să te încrezi instinctului animalelor. Am lăsat deci frâul pe gâtul calului şi pe loc inteligentul meu tovarăş, mirosind aerul, pleacă încet prin întuneric şi după o oră mă scoate chiar la malul Mării de Marmara.

ANGEL: Doi se află în frunte: Plum şi Ghipsi! încă zece paşi şi învingătorul va face a se pierde şi a se câştiga rămăşaguri de milioane de shelingi în toată Englitera, încă cinci paşi, încă trei, încă doi, încă unul... Hura! Plum iese înaintea lui Ghipsi cu o lungime de patru degete; Plum este triumfătorul! 400.000 de glasuri se ridică în văzduh cu entuziasm, şi mii de butelci se deşartă în onorul lui! Hura! În sănătatea lui Plum!

EU: La poalele acelui mal foarte nalt, valurile se legănau molatic, cu un vuiet surd; pe suprafaţa lor razele stelelor presară scântei argintii, iar în dreapta mea se zăreau luminile caselor din Ghemlic. Calul se apropie de muchia malului, întinde un picior, cearcă pământul cu copita, şi apoi începe a se coborî încet pe o cărăruşă de capre. Voiaj spăimântător şi periculos!... Mi se părea că la fiecare pas o să cădem împreună de-a lungul stâncilor, până în fundul prăpăstiei. Inima tremura în mine, pieptu-mi se răsufla greu, ochii se păinjeneau... Deodată....

ANGEL: Cât pentru mine...

READE (cu ochii închişi): Oh! miss Lucy!

EU: Deodată mă trezesc cu calu-n valuri! El sosise devale şi apucase pe nisip în direcţia Ghemlicului; însă prin unele locuri era silit să treacă prin apă.; căci marea se întindea până sub mal.

În fine am intrat teafăr în oraş şi am găsit pe tinerii belgi lungiţi pe taraba unei cafenele, foarte îngrijiţi de soarta mea şi mângâindu-se cu două narghilele turceşti.

ANGEL: Cât pentru mine, Plum mi-a adus o mie de livre sterline, câştigate de la amicul meu Arthur Holvay, Hip, hip! în sănătatea lui Arthur!

READE (lunecând de pe scaun sub masă): Miss Lucy! miss Lucy! Miaaau!!!. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Astfel se mântui convorbirea noastră! Un orologiu ascuns bate două ore după miezul nopţii. Angel, ridicând faţa de masă şi adresându-se la Reade, îi zice cu glas uimit: ,,Adio, scumpule amice!... Umbrele victimelor tale să te lase în pace, şi frumoasa miss Lucy să-ţi răsplătească cu amorul ei îngeresc momentele de plăcere ce tu ne-ai făcut să petrecem în casa ta, noi, călători rătăciţi pe ţărmurile Africii... Adio!"

După această poetică şi călduroasă improvizare, Angel şi eu ne întoarcem la locantă, bâjbâind prin întunericul hudiţelor, ne culcăm obosiţi, şi până în zori ne luptăm în vis cu motanii ucişi de Reade. Somnul nostru însă nu ţinu mult, căci trebui să ne sculăm şi să plecăm. Hagi-Mustafa-Ben-Aali-Cuniali, întovărăşit de un soldat marocan, aduce caii sub ferestrele noastre, doi pentru noi, doi pentru ei, şi unul pentru panerele cu merinde. Totul fiind deci gata de pornire, ne coborâm în stradă, strângem mâinile domnişoarelor Ashton, dăm câte un bănuţ spaniol de aur Lunicăi şi Astericăi, ne închinăm papagalului Dgiali şi încălecăm.

Iată-ne ieşiţi din Tanger!... Africa cu misterele sale se întinde dinaintea noastră. Dumnezeu ştie ce întâmplări ne aşteaptă! Fie într-un noroc şi cale bună!!!