Aveam 19 ani când ieşii din Universitatea de la Oxford, unde petrecusem multe nopţi visând plăcerile lumii şi descriind în versuri înfocate nesăţioasele dorinţe ce mă munceau. Eram, precum ştiţi, domnilor, la acea vârstă de năluciri aurite şi de prezumţie fără margini, vârstă în care omul, încă necopt, este expus la o sută şi o mie de întâmplări de tot soiul, triste sau vesele, poetice sau ridicole.

Iar de sunteţi curioşi a avea o idee de persoana mea la acea epocă... închipuiţi-vă un butuc uscat, înfipt pe alţi doi butuci cioturoşi, ce purtau prin contrabandă numire de picioare: adăugaţi de o parte şi de alta ale trupului două braţe lungi, care se legănau şi bălăbăneau în toate părţile; puneţi pe umerii lui un lucru rotund sub nume de cap, cu părul lins pe tâmple, cu urechile stacojii şi cu plete în floarea morcovului degerat... şi astfel veţi avea portretul daghereotip al căpitanului Campbel, ce are acum plăcere de a călători cu d-voastră. De atunci m-am schimbat mult... dar atunci mai aveam şi nenorocirea de a fi nepotul unui moş, care prin slăbiciunea lui de rudă pregăti o crudă lovire amor-propriului meu.

El era cel mai bun şi cel mai onorabil om din lume, dar avea un defect grozav! Mă iubea cu o aşa de mare orbire, încât mă socotea un geniu ca lord Byron şi frumos ca un Adonis. La orice cuvânt rosteam, moşul meu cădea în admirare nemărginită şi mă încredinţa că numele meu era menit a face epocă în secolul acesta; el mai adăuga că toate inimile femeieşti din Englitera, precum şi de pe continent aveau a se înflăcăra şi a se topi după mine.

Într-o dimineaţă, iubitul meu moş intră în apartamentul meu cu un aer misterios.

-- Campbel! îmi zise el, bucură-te! Ai făcut fără ştire o conchetă!...

-- Cum?... întrebai plin de mirare şi de mândrie.

-- Ai aprins sufletul frumoasei ledi V.

-- Ce zici? Ledi V. nu m-a văzut niciodată.

-- Dacă nu te-a văzut cu ochii capului, te-a văzut cu ochii sufletului! zise bătrânul cu o zâmbire triumfală.

-- Nu te înţeleg bine, iubitul meu moş.

-- Vreau să zic că a citit minunatele produceri ale geniului tău, şi acum ea visează cu dragoste la autorul lor.

-- Bine, dragul meu unchişor, de unde şi până unde poeziile mele au ajuns în mâinile frumoasei ledi V. ?

-- Eu i le-am dat!

-- Dacă-i aşa... spune-mi, te rog, cum ai aflat că ea mă iubeşte?

-- Nu vreau să-ţi spun alta decât să te găteşti ca să mergem deseară în adunarea ce ledi V. a hotărât înadins să dea astăzi, pentru ca să aibă prilej de a face cunoştinţa ta.

Zicând acestea, moşul meu ieşi de la mine, aruncându-mi o căutătură expresivă, care voia să zică: O! scumpul meu Campbel! ai să întreci şi pe Lovelas, şi pe Don Juan, şi pe toţi cei mai vestiţi biruitori de inimi femeieşti! Nu am nevoie să vă descriu simţirile diverse ce se deşteptară în mine la o veste atât de interesantă; voi spune numai că, prin un efect comic al mândriei ce mă cuprinsese, sprâncenele mi se ridicaseră de două degete, capul mi se plecă înapoi pe spate şi, în această poziţie maiestoasă, toţi ceilalţi oameni mi se păreau pitici.

-- De vreme ce sunt iubit de o ledi atât de nobilă şi frumoasă (îmi ziceam cu mulţumire), se înţelege că sunt demn de a fi iubit; şi dacă sunt demn de a insufla aşa pasiune, se înţelege că negreşit am multe şi mari merite personale!

În adevăr, ledi V. avea pentru mine, pân-a nu mă cunoaşte, o admirare ce s-ar fi putut lesne schimba într-un amor înflăcărat.

Romantismul vărsat cu îmbelşugare în versurile mele şi, mai ales, laudele ce-i făcuse moşul meu de persoana mea exaltaseră închipuirea sa. Ea îmi adresa în taină cele mai drăgălaşe visuri ale sufletului său, căci sufletul ei mă împodobise cu toate darurile cereşti. Pentru ledi V., eu trebuia să fiu o fiinţă fragedă, cu părul aurit, cu ochii albaştri ca cerul Italiei, cu faţa palidă şi melancolică, şi zău! nu sunt sigur că nu i-am apărut câteodată sub forma unui înger înaripat şi zburând pin văzduh cu o liră de aur în mână.

Amorul e un zugrav ce are mania să facă portreturi mincinoase.

Ledi V. fusese măritată, la vrâstă de 16 ani, cu un om care putea să-i fie tată şi care o nenorocise, cât au trăit, prin caracterul său aspru şi nemulţumitor. Ea încă nu se îndulcise de fericirile lumii, şi inima sa, însetată de dragoste, era ca o floare lipsită de căldura soarelui...

Această figură de retorică e veche, domnilor, de când retorica... dar ceea ce-i mai adevărat şi decât dânsa este că ledi V. era de o minunată frumuseţe şi că, deşi au trecut 20 de ani de atunci, totuşi îmi aduc aminte de ea cu o dulce bătaie de inimă. Domnilor!... cine vrea să închine cu mine în sănătatea frumoasei ledi V.?

Zicând aceste, căpitanul Campbel ridică păhărelul său de punci şi, salutându-ne după moda englezească, îl deşartă şi apoi urmează aşa cu povestirea:

Cum veni seara, mă îmbrăcai cu haine noi, după cum se purtau pe atunci. Îmi pusei un frac cu cozile lungi până la călcâie; pantaloni strâmţi şi scurţi până la glezne! jiletcă galbenă cu flori late, cusute pe ea; guler crohmolit şi vârtos, care îmi gâdila urechile; şi, ascunzându-mi mâinile într-o pereche de mănuşi verzi, mă pornii cu moşul meu spre otelul ledii V.

Până atunci nu fusesem niciodată în adunări mari, şi măcar că moşul se extazia dinaintea toaletei mele, eram tulburat fără voie. Mulţumirea şi sperarea măgulitoare ce simţeam, gândind că aveam a mă înfăţişa unei persoane care mă iubea, erau amestecate cu o presimţire neînţeleasă, ce amorţea săltările bucuriei mele; şi ideea de a mă g[...]ntr-o societate numeroasă, compusă de cele mai elegante dame din Londra şi din cei mai faşionabili gentelmeni, îmi cauza o sfială foarte nesuferită. Nu ştiam cum trebuia să mă prezent stăpânei casei şi ce să-i zic când m-a recomanda moşul meu.

Prin urmare, îmi închipuii un dialog între ledi V. şi mine şi alcătuii în minte-mi o sută de întrebări şi de răspunsuri nimerite, încât, sosind la otelul acestei dame, suii scările cu hotărâre de a-i rosti fraza următoare: Ladi! de mult căutam prilej de a avea norocire şi onor a fi recomandat unei persoane atât de distinse, ale cărei înalte simţiri se unesc cu o frumuseţe rară şi poetică, pentru ca să compuie un înger rătăcit pe faţa pământului spre fericirea omenirii!...

Acest compliment de colegian era menit, după socotinţa mea, să producă un efect minunat, căci, la vârsta de 19 ani, noi credem că meritul unui compliment stă în lungimea lui.

Când se deschiseră uşile salonului, mă apucă un soi de ameţeală, care mă făcu să rămân înfipt pe prag. Salonul era plin de lumină, de flori, de cordele, de diamanturi, de zâmbete fermecătoare şi de figuri vesele şi plăcute, care cu toate înotau în acel fluid magnetic ce pluteşte în atmosfera unui bal. Ledi V. se găsea în fund pe o canapea de stofă argintie; trebuia dar să trec prin tot salonul, pentru ca să mă apropii de ea şi să-i fiu prezentat. Atunci simţii toate încheieturile mele slăbind, ca şi când m-ar fi pătruns o scânteie electrică; aş fi iubit mai bine să trec printre gloanţele a două armii duşmane decât prin mijlocul grupelor de dame şi de cavaleri împrăştiate în dreapta şi în stânga.

Nimic nu este mai greu pentru un tânăr de 19 ani decât de a se prezenta bine într-un salon şi a înainta cu un pas sigur, fără a da motive de observări ironice persoanelor străine. Dacă se întâmplă să fie neîndrăzneţ, amar de el!... ii pierdut. Uimirea lui se face într-o clipă subiectul favorit de luare în râs al tuturor celor ce n-au decât un spirit râzător. Închipuiţi-vă dar în ce poziţie falsă mă găseam eu: semănam cu un lup într-o claie de zăvozi.

Moşul meu mă luă de mână, mă trase după el de-a lungul salonului şi, adresându-se ledii V., mă prezentă el după toate formele uzitate. Frumoasa ledi V. se îngălbeni, auzind numele meu, şi îmi zise cu glas tremurător:

-- Sir Campbel, sunt prea fericită de a primi în adunarea mea un tânăr poet de un talent aşa de frumos ca al d-tale.

La aceste cuvinte mă tulburai cu totul; salonul începu a se învârti împrejurul meu şi îmi aduc aminte că rămăsei cu trupul plecat înainte, cu ochii ţintiţi pe parchet şi mormorăsind din buze câteva cuvinte din complimentul ce pregătisem. ,,Ledi! simţirile trupeşti şi frumuseţea înaltă... care m-au făcut... să doresc de multă vreme... pentru fericirea omenirii... de a mă înfăţişa... alcătuiesc un înger..."

Nu putui zice mai departe, căci sângele mi se suise în cap şi îmi ţiuiau urechile grozav. Moşul meu mă trase de cozile fracului şi îmi şopti ca să-mi ridic capul. Tocmai atunci ledi V. se cam plecase înainte pentru ca să dea nişte ordine unui lacheu ce adusese o tabla cu limonadă. Când vrui să urmez sfatul moşului meu, lovii cu nasul în fruntea frumoasei ledi V., şi o lovii astfel de tare, încât sărmana femeie căzu pe canapea, jumătate ameţită.

Această tristă întâmplare adună îndată pe toţi lângă ledi V. şi mă făcu să salt înapoi cu înfiorare, ca un om ce, din greşeală, ar fi împins pe altul într-o prăpastie. Din nenorocire, lacheul cu tablaua de limonadă se găsea tocmai din dosul meu, şi mişcarea mea îl lovi peste mâini. Paharele atunci începură a juca polca, a s[...]n sus, a se răsturna zângănind, şi multe din ele se vărsară pe rochiile damelor!

Era să nebunesc!... din toate părţile se ridicau ţipete şi plouau ocări asupră-mi; damele nu ştiau cum vor şterge petele de limonadă de pe toaletele lor şi se uitau la mine cu ochi de pantere furioase, cavalerii păreau gata să se arunce ca să mă sfâşie; moşul meu, sărmanul! alerga de la unii la alţii, cerând iertare pentru greşeala mea, şi numai ledi V. semăna pătrunsă de milă pentru poziţia mea atât de critică!

Cât pentru mine, turbat de ruşine, mă aruncai ca un nebun printre dame şi cavaleri împingând pe toţi, călcându-i pe picioare făr-a mai cere pardon, mă trântii cu desperare pe un jilţ, în colţul salonului, dar răsării îndată cu înfiorare, căci simţisem ceva plesnind pe jilţ şi dând un sunet jalnic.

Ghiciţi, domnilor, ce era?... Bucăţile zdrobite ale unei ghitare, pe care mă trântisem fără a o zări. Nenorocitul instrument sta acum lăţit ca o turtă, cu toate strunele sale rupte!

Dacă aţi văzut vreodată un chip de idiot, vă puteţi imagina aerul dobitocit ce se tipări pe faţa mea la acea privelişte. Toate simţirile, toate ideile mă părăsiseră; mă prefăcui în statuie.

Salonul vuia de hohote aţâţate prin luarea în râs a adunării.

-- Iată un poet plin de melodie! zicea un tânăr gentelmen, arătându-mă la dame.

-- Însă el pare a fi foarte desperat, adăuga altul, căci a rupt strunele lirei sale.

-- Şi chiar lira sa a zdrobit-o sub picioare! Damele râdeau de leşinau, iar eu, păcătosul! primeam în tăcere acele trăsnete pe capul meu, căci mă credeam bun de spânzurătoare. Bietul moşul meu, roş ca o sfeclă şi ştergându-şi fruntea, sta deoparte, cufundat într-o posomorâtă meditare. Numai nobila ledi V. nu râdea, ci căuta să potolească împroşcarea acelor sarcasme; însă neputând reuşi prin rugăminte, ea se apropie de mine, mă luă de mână şi zise cavalerilor: Domnilor! iau pe sir Campbel sub protecţia mea!

Îmi venea să mă arunc în genunchi dinaintea ei, dar ea mă opri prin o căutătură rece, care îmi îngheţă inima. Nu voi uita niciodată acea căutătură, în care era scrisă soarta mea! Ea îmi arătă o prefacere cumplită în simţirile frumoasei ledi. Sărmana!...

Îşi pierduse, într-o clipă, toate nălucirile cele mai încântătoare asupra mea, şi acum poate că se ruşina de slăbiciunea ce avusese pentru un colegian ridicol.

Moşul meu, înţelegând acea schimbare în ideile ei, făcea toate chipurile ca să redobândesc favorul ce pierdusem; şi, când liniştea se restatornici în salon, el căută în mai multe rânduri să aducă vorba asupra poeziei, sperând că poate voi fi rugat de a rosti versuri de ale mele, dar în zadar! Societatea grăia despre cea de pe urmă operă a lui Rossini.

-- Apropo, strigă moşul meu, cunoaşteţi romanţa cea mai nouă a lui Auber?

-- Care? întrebară damele.

-- O romanţă foarte frumoasă, răspunse bătrânul, şi foarte sentimentală. Nepotul meu o cântă prea bine, şi dacă voiţi s-o ascultaţi...

La această propunere, damele şi cavalerii căutară unii la alţii cu un aer ironic şi, voind negreşit să mai aibă motiv de râs, mă rugară ca să binevoiesc a-i încânta prin glasul meu. Eu blestemam în mine ideea moşului meu, dar n-avui ce mă face, căci o damă mă luă de mână ca pe un copil şi mă duse la piano, făgăduindu-mi să mă acompanieze chiar însăşi.

După multe bătăi de inimă, mă hotărâi să încep şi deschisei o gură largă pentru ca să atac notele în plin. O! prigonire a soartei!...

O! fatalitate grozavă!... Tocmai atunci o muscă rătăcită se speria de sunetul clavirului şi, năvălind chiorâş în gură-mi, se opri bâzâind în gât!

Vă las să gândiţi râsul adunării, desperarea moşului meu şi dispreţul scris în ochii ledii V. Iar eu, domnilor, cuprins de nebunie, mă aruncai cu capul gol afară din salon. Câtă vreme am alergat pe uliţele Londrei şi pe malurile Tamizei, nu ştiu; dar, când se făcu ziuă, mă trezii pe podul unei corăbii ce pleca la India!... Astfel am început călătoriile mele pe mare, şi de atunci n-am mai văzut nici pe moşul meu, nici pe frumoasa ledi V.

Cine ştie care ar fi fost soarta mea pe lume dacă nasul meu nar fi făcut carambol cu fruntea unei dame elegante; dacă nu vărsam o tabla cu pahare de limonadă pe toaletele unei adunări întregi; dacă nu turteam un instrument menit a împreuna cântece de amor şi dacă o muscă chioară nu şi-ar fi ales loc de scăpare în gâtul meu!... De nu mi s-ar fi întâmplat toate aceste catastrofe, poate ca nu aş fi ajuns căpitan al vaporului ce comandez şi n-aş avea acum plăcere de a vă umplea paharele cu mâna mea... Dar frumoasa ledi V. unde să fie acum?... Oriunde s-ar găsi, în lumea aceasta sau în ceea lume, domnilor, beau încă o dată în suvenirul ei!

• * *

Povestirea nenorocirilor căpitanului Campbel ne făcu mult să râdem, şi convorbirea noastră, aţâţată prin plăcuta înrâurire a punciului, se prelungi până la două ore după miezul nopţii. Cu toate acestea, a doua zi, noi eram pe podul vaporului la răsăritul soarelui, răsuflând aerul învietor al dimineţii şi privind în dreapta noastră malurile Spaniei. Marea limpede şi albastră se întindea până la poalele munţilor ce se înşiră de-a lungul orizontului, de la marginea Franţei şi până la hotarele Portugaliei. Ea oglindea seninul cerului, şi iluzia era atât de mare, încât ni se părea că pluteam între două ceruri.

În călătoriile pe mare, unde pasurile omului sunt mărginite în lungimea podului corăbiei, unde ochii lui nu întâlnesc de jur împrejur decât întinderea pustie a valurilor; unde toată viaţa e concentrată pe nişte scânduri plutitoare şi numai prin ele este despărţită de prăpastia îngrozitoare a mării... acolo cea mai mică întâmplare este interesantă şi atrage luare-aminte. Răsăritul voios al soarelui, corăbiile ce se zăresc trecând în depărtare cu pânzele lor albind în lumină, lucrul marinarilor acăţaţi pe funiile catargurilor, jocul peştilor în faţa apei, sosirea unei păsăruici rătăcite ce se opreşte puţin pe vârful catargului, cântă drăgălaş şi apoi se face nevăzută în văzduh... toate aceste incidenturi dobândesc o mare importanţă în ochii călătorului, căci ele rup monotonia zilelor. Pe mare omul devine un copil, căruia lucrul cel mai neînsemnat produce mirare şi prilejuieşte o nevinovată petrecere. Din această cauză mai toate jurnalele călătorilor pe mare cuprind aceleaşi însemnări, de pildă:

24 sept. -- Soarele se ridică măreţ din sânul valurilor şi, razele lui poleind orizontul cu o linie strălucitoare, marea limpede şi albastră pare ca un smarald încadrat într-un inel de aur.

Un vânt răcoritor începe a sufla: întinderea mării se acoperă de lungi şiruri de valuri ce se înaintează asupra corăbiei ca o armie duşmană; dar corabia, însufleţită prin geniul omului, dă năvală printre movilele de apă, se înalţă pe vârfurile lor, se clatină în văzduh şi apoi, lunecând cu repejune, pare a se adânci în fundul prăpăstiilor.

Mişcarea vaporului îmi produse deocamdată un efect displăcut; mă simt puţin ameţit şi de-abia pot să-mi cumpănesc pasul pe pod.

Un arap de la Fez, care călătoreşte cu noi, pătimeşte de boala mării şi se vaietă, invocând pe Allah! Mă apropii de el şi îl întreb turceşte: Chief ioc?... El se mânie şi îmi întoarce spatele.

Angel râde cu căpitanul Campbel, cercând a juca polca în clătinarea corăbiei, în vreme ce marinarii, acăţaţi pe funiile catargurilor şi legănaţi în văzduh, desfac pânzele.

Spre seară, vântul conteneşte, marea se linişteşte, şi când stelele răsar, ele se prevăd pe faţa apei ca într-o oglindă. Un fenomen foarte curios se produce în întunecimea nopţii: mii de globuri luminoase strălucesc împrejurul vaporului, ieşind din valuri şi dispărând în brazda largă şi spumegată ce lăsăm în urma noastră. Acel fenomen, netălmăcit până acum, se numeşte: fosforescenţa mării.

25 sept. -- Zi frumoasă; marea albastră; orizont luminos.

Mulţime de corăbii se zăresc în depărtare, unele mergând spre răsărit, altele spre apus; unele având forma de păsări uriaşe cu aripile întinse, altele semănând cu nişte catedrale.

Zărim insula Ivice de-a stânga noastră, şi, pe la 8 ore, trecem între insulele Baleare şi coastele Spaniei, în fata capului SanMartin şi în canalul Balearelor.

Cu cât ne apropiem de capul San-Martin, malurile se arată mai vederat în limpezimea atmosferei. Un lanţ de munţi goi şi arşi de soare închide orizontul de-a dreapta noastră şi se confundă în depărtare cu norii cerului.

Câteva păsărele vin de ne vizitează. Arapul cearcă să prindă una din ele, suindu-se ca o mâţă pe scările de frânghie care spânzură de-a lungul catargurilor; dar, ajungând la jumătatea scării, pierde cumpătul şi rămâne aninat în văzduh, deasupra valurilor, vreo cinci minute. Angel şi căpitanul pun rămăşag că a cădea şi că n-a cădea... dar, în sfârşit, bietul Haji-Ab-el-RahmaLahlo îşi adună toate puterile în desperarea sa şi scapă din poziţia primejdioasă în care se găsea. Angel a prăpădit rămăşagul, adică doua butelci de şampanie, şi ne pofteşte ca să le deşertăm în sănătatea arapului.

26 sept. -- Podul corăbiei, spălat cu săpun şi grijit, luceşte ca parchetul ceruit al unui salon; bronzurile şi alămurile de la cutia busolei strălucesc în razele soarelui ca bucăţi de aur.

Mulţime de goelanzi (păsări de mare) zboară pe deasupra valurilor şi deodată se azvârl în ele cu repejune şi apoi ies cu peştişori în pliscuri. Aripile lor mişcate în albastrul mării par ca o spumă argintie.

Vaporul lasă în urmă-i o brazdă verde, iar împrejuru-i plutesc pete albe de spume care seamănă cu vinele marmorelor.

Un curcan bătrân, menit de a fi prefăcut în friptură, iese din cuşcă, şi, pentru ca să scape de foc, se azvârle în apă! Îl vedem plutind pe valuri, şi, după o luptă eroică de câteva minute, sărmanul! cufundându-se în noianul mării, ne amintează trista imagine a lui Leandru. O mare jale cuprinde tot vaporul la o privelişte atât de dramatică! iar mai cu seamă bucătarul nostru rămâne desperat peste măsură!

27 sept. --Pe la 8 ore dimineaţa, o minunată panoramă se înfăţişează ochilor noştri. La lumina aurită a soarelui zărim, în dreapta, ţărmurile Andaluziei, în faţă, stânca măreaţă a Gibraltarului, şi în stânga, munţii Africii, dintre care cel mai înalt se numeşte arăpeşte: Jvelmussa. Spectacol maiestuos! Două continente, Europa civilizată şi Africa sălbatică, despărţite prin canalul de Gibraltar, şi două mări, Oceanul şi Mediterana, unite prin acelaşi canal într-o tainică însoţire. Munţii Spaniei şi ai Marocului, formând în fundul orizontului un măreţ amfiteatru, seamănă a fi martorii uriaşi ai acelei însoţiri.

Stânca Gibraltarului ni se arată încinsă cu un brâu de nori trandafirii, în vreme ce creştetul ei alb se scaldă în seninul albastru al cerului, şi poalele sale în albăstrimea valurilor. Ea seamănă, de departe, cu un leu gigantic culcat pe labele sale la picioarele Spaniei.

Peste două ore de o plutire nesimţită, trecem lângă capul Europa, pe care este ridicat un far, şi intrăm în baia Gibraltarului, ce se îndoaie ca un arc, format de munţi arşi de soare şi de capurile Europa şi Cabruta.

Vaporul se înaintează de-a lungul fortificărilor engleze ridicate pe maluri, şi în curând soseşte şi aruncă ancora dinaintea oraşului Gibraltar, în faţă cu târgul Algesiras, ce albeşte dincolo de baie, pe coasta Spaniei.

Ne coborâm într-o barcă şi, trecând prin o mulţime de corăbii venite din toate părţile lumii, sosim la mal şi sărim pe cheiuri, în mijlocul hamalilor lungiţi la soare. Trecem pe sub două porţi de cetate şi intrăm voioşi în oraş, după îndeplinirea formalităţii paşapoartelor.

Întâlnim un mare corp-de-gardie de scoţi, în îmbrăcămintea lor neisprăvită, adică purtând căciuli mari cu pene negre, spenţere roşii, fuste scurte de materie în dungi, ghetre, şi alta nimică.

Apucăm strada mare a oraşului, ce are cu totul fizionomia oraşelor engleze şi, în fine, sosim la locanta numită Club house (clob hauz) pe piaţa Commercial Square.

Ferestrele salonului meu se deschideau asupra mării şi asupra ţărmurilor Africii şi, de când sosisem la locantă, nu mă puteam sătura de priveliştea minunată ce se desfăşura în faţa mea.

-- La ce gândeşti? mă întrebă Angel.

-- Gândesc că Africa e foarte aproape, că Marocul ne întinde braţele şi că mare greşeală am face să trecem alăture făr'a-l băga în seamă.

-- Au!... vrei să mergem la Maroc?

-- Astfel de mult o doresc, că de-ar fi vro barcă gata de plecat, aş purcede chiar astăzi.

-- Este un vapor francez care merge la Tanger.

-- Când?

-- Peste trei ore.

-- Hai dar cu el şi vom vizita Gibraltarul la întoarcerea noastră.

-- Bucuros; eu merg şi în Hina, dacă vrei.

-- Poate să dăm o raită şi pe acolo, mai târziu; dar acum deodată, hai să vedem marocanii de-aproape.

-- Ol rait! strigă Angel cu bucurie, sărind ca un copil pin casă.

Şi în adevăr, peste puţine ore, ne îmbarcam amândoi pe vaporul francez ,,Honfleur", care face călătorii regulate între Gibraltar şi Tanger.