Într-amurgul unei frumoase zile de vară din anul 1839, amicii mei C... N (Costache Negri), N... D (Nicolae Docan) şi eu coboram încet munţii Apenini care despart Toscana de văile Lombardiei. Un vânt uşor se ridicase, şi plăcuta lui dezmierdare ne trezea din apatia în care ne cufundase căldura nesuferită a atmosferei. Toate simţurile noastre se învioşeau sub înrâurirea acelui vânt răcoritor. Natura ni se părea mai veselă, seninul cerului mai limpede, cântările păsărilor mai dulci! Părea că ni se ridicase de pe ochi un văl întunecos şi de pe inimă o greutate apăsătoare. Într-un cuvânt, apusul soarelui ne făcu să gustăm una din acele tainice mulţumiri ale sufletului, atât de puternice la vârstă de 19 ani, încât mintea pluteşte în mii de visuri aurite şi închipuirea se exaltă până a crede că aude cete de îngeri serbând sfârşitul zilei pe harpe de aur.

În curând am ajuns la satul Petra-Mala, ce se găseşte între Giogo, muntele cel mai nalt al lanţului de Apenini ce petrecusem, şi Filigare, hotarele Toscanei. Când am intrat în sat, noaptea căzuse şi stelele sclipeau vesel pe bolta cerească.

Veturinul nostru, adică stăpânul şi totodată vizitiul trăsurii cu care plecasem de la Florenţa, ne duse la cea mai bună locantă; iar proprietarul acesteia, sinior Antonio, ne primi cu toată ceremonia măgulitoare care aţâţă şi măreşte galantomia călătorilor.

Complimentele şi titlurile de alteţă cu care ne stropi el, când neam pogorât din trăsură, ne înduplecară cu totul în favorul lui; iar când, după o plecată închinăciune, el ne luă de subsuori ca să ne suie la rândul întâi, atunci sinior Antonio câştigă toată încrederea şi toată simpatia noastră, două nobile sentimente de care el făcu abuz, încărcându-ne gros la socoteală a doua zi! Noi am plătit fără a-i face vro observare cât de mică, fiindcă fusesem trataţi de alteţă, dar ne-am decis de atunci a ne pogorî singuri din trăsură şi a ne sui scările locantelor fără ajutor, căci mai aveam încă de întâlnit mulţi siniori Antonio în drumul nostru până la Moldova.

La masă, locantierul ne vorbi despre un vulcan ce s-ar fi aflând în apropierea satului şi pe care locuitorii din Petra-Mala îl numeau Monte di Fo (Munte de Foc). Ne-am hotărât îndată de a-l vizita, şi sinior Antonio, gata la poruncile noastre, ne-a şi găsit pe la vecinii lui trei zmei cu urechile lungi, înşeuaţi şi înfrâuaţi, precum se cuvenea la nişte alteţe.

Ne suirăm călare f[...]ntârziere, şi caravana noastră se porni la pas, cârmuită fiind de sinior Antonio şi urmărită de vro doi copilaşi din sat, care, ţipând şi sărind cu picioarele goale pe pietrele străzilor, zădărau zmeii noştri cu vergi subţiri; însă aceştia, făr'a-i b[...]n seamă, îşi urmau drumul foarte liniştiţi, întocmai ca nişte filozofi ce ar fi trecând cu fruntea senină printre necazurile lumii!

Cărarea ce duce la Muntele de Foc şerpuieşte printre stânci fărâmate şi pe maluri de râpi adânci; şi fiindcă străinii s-ar putea primejdui pe jos, locuitorii din Petra-Mala şi mai ales sinior Antonio au pentru trebuinţa călătorilor locomotive sigure, ce se numesc măgari în limba veche şi asini în cea nouă. Acest animal este trebuitor locuitorilor de munte ca şi cămila arabilor. Blând, supus la glasul stăpânului, el îl duce în spinare pe vârfurile cele mai nalte ale stâncilor, pe gurile celor mai adânci prăpăstii, fără a-l pune vreodată în pericol. Răbdarea lui nemărginită, caracterul său flegmatic şi cumpănirea pasurilor sale sunt calităţi cunoscute şi care ar face din el o fiinţă perfectă, dacă el nu s-ar abate câteodată la un nărav omenesc, la îndărătnicie! Cu toate acestea, însă, marele poet al vechimii, Homer, l-a comparat cu Aiax, unul din cei mai viteji eroi ai poemului Iliadei, şi Delille, poetul francez care a tradus pe Virgiliu şi pe Milton, a făcut portretul măgarului în versuri foarte măgulitoare, zicând printre altele că:

,,Il sert de Bucéphale a la beauté peureuse!" Câţi oameni trec pe faţa pământului făr-a merita de a fi asemănaţi cu Aiax şi cu Bucefal!

Cu cât ne depărtam de sat, greutăţile drumului se înmulţeau, însă bucefalii noştri îşi cumpăneau mersul cu un tact vrednic de laudă; la fiecare pas ei pipăiau drumul cu copitele, făr-a se îngriji de pietrele care fugeau sub picioarele lor şi care se duceau de-a dura în fundul prăpăstiilor. În zadar sinior Antonio îi îndemna cu glasul, şi copiii din urmă cu vergile!... ei dau numai din urechi, iar din pas nu ieşeau! În fine, după o cale acrobatică prin tot soiul de rătăcănii, ne-am găsit deodată lângă vulcan.

Acest Munte de Foc este unul din fenomenele cele mai curioase ale naturii! Pe o suprafaţă de trei stânjeni cvadraţi ard mii de limbi de foc ce seamănă a ieşi din pământ, pe mii de ţevi subţiri; şi, lucru de însemnat! acele pări nu se ridică mai mult decât de o palmă şi au toate însuşirile parei acestui punci, care arde acum dinaintea noastră, colorul şi chiar parfumul ei; astfel, încât de ar sta cineva împotriva vântului şi ar răsufla duhoarea acelui foc, în curând s-ar îmbăta.

Ne puserăm cu toţii împrejurul acestui vulcan; ne aprinserăm ţigaretele la para lui, şi unul din noi începu a grăi cu sinior Antonio:

-- Ce crezi d-ta de focul acesta, siniore ?

-- Eu? răspunse Antonio, cred ceea ce zic bătrânii din PetraMala.

-- Şi ce zic ei?

-- Că Muntele de Foc trebuie să fie vro răsuflătură a iadului.

La cuvântul de iad, sinior Antonio îşi făcu cruce.

-- Foarte bine; dar ce dovadă aveţi că iadul se află tocmai sub munţii Apeninilor?

-- Probe avem multe: l0 că pe la miezul nopţii se aud pe-aici glasuri de cucuveici şi gemete grozave, care par că ies din fundul pământului; 2-lea, că padre Bertolomo şi-a ars barba şi sprâncenele chiar aici unde şedem noi.

-- Care padre Bertolomo?... Ce i s-a întâmplat?

-- El este un călugăr capuţin de la Verona, care, ca şi d-voastră, nu credea că Muntele de Foc este hornul iadului, ci din contra socotea că ar fi cuprinzând comori nesfârşite... Într-o noapte, iată-l că vine singur aici şi, aţâţat de demonul lăcomiei, se apucă de săpat. Sapă el, sapă mereu de cu seară şi până pe la miezul nopţii; iar Satan îl lasă de se munceşte până ce face o groapă adâncă cât un stat de om. Atunci Duhul-răului dă drumul focului din iad, şi sărmanul padre Bertolomo se vede deodată cuprins de pară!

Strigă, se zbuciumă, cearcă să iasă... în zadar! Focul îl învăluieşte din toate părţile şi îi arde şi hainele, şi barba, şi sprâncenele. Din norocire, un călător, trecând pe acolo, aude răcnetele capuţinului, aleargă şi îl scapă, căci altminteri Satan îl prefăcea în friptură pentru ospăţul dracilor.

Zicând acestea, sinior Antonio îşi mai făcu o cruce, iar copilaşii aşezaţi pe lângă el ziseră cu spaimă: Santa Maria!

-- Dacă voieşti numaidecât, sinior Antonio, să dai în seama lui Satan pârlirea lui padre Bertolomo... fie! spune-mi însă, de mult s-a ivit acest foc pe munte ?

-- Ivirea lui se ţine de o întâmplare ce mi-a istorisit bunul meu, care şi el o ştia de la bunul său, Dumnezeu să le ierte păcatele!

-- Amin!

Sinior Antonio tuşi de trei ori, îşi drese glasul şi ne spuse următoarea legendă. În vreme ce para vulcanului răspândea lumini fantastice pe vârfurile stâncilor de pe-mprejur.

-- Pe când Veneţia se bucura de avuţiile şi de libertatea sa, Petro Foscari era unul din cei mai nobili şi mai însemnaţi patricieni din Lombardo-Veneţia. Veniturile sale de milionar, poziţia şi numele lui îl puneau în cea întâi linie din societăţile aristocratice; dar pe cât soarta îl înzestrase cu tot ce poate contribui la fericirea unui om, pe atâta natura îl tratase fără milă, dându-i o figură urâcioasă, doi ochi mici care pătrundeau cu răutate, nişte buze vinete şi subţiri, ce semănau vopsite cu venin, şi o pieliţă zbârcită ce bătea în două flori, în galben şi în verde.

Această nedreptate a naturii avu o fatală înrâurire asupra contelui Foscari. Toate plăcerile lumii erau amărâte pentru dânsul prin ideea sluţeniei sale. Nu avea, sărmanul! nici un minut de linişte, căci, oriunde mergea, i se părea că aude în vorbele altora aluzii crude asupra nenorocirii sale. Dacă intra într-un salon şi da cu ochii de vro oglindă, ideile sale se tulburau; el îşi închipuia că stăpânul casei ar fi aşezat înadins oglinda în locul acela, pentru ca să-i aducă aminte de asemănarea lui cu un strigoi rătăcit printre cei vii. Dacă vreo damă zâmbea tocmai când el se apropia de dânsa, Petro îşi muşca buzele de mânie şi ţintea asupra nenorocitei dame o căutătură grozavă ce o înfiora; iar dacă împingea păcatul pe un bărbat să-i zică măcar un cuvânt cât de puţin atingător, atunci stiletul său căuta îndată răzbunare în vărsare de sânge.

Toţi se fereau de el ca de un ciumat; toţi se dau în lături când îl vedeau; convorbirile se întrerupeau; veseliile se stingeau.

Apropierea înfricoşatului Bravo din Veneţia nu producea un efect atât de respingător, precum ivirea contelui Foscari!

El însemna toate scenele tăcute ce se petreceau împrejurul lui, şi mizantropia sa creştea în proporţie cu ura ce insufla el societăţii veneţiene. Într-un cuvânt, nenorocitul conte ajunsese a se urî chiar pe sineşi şi a fi nesuferit nu numai străinilor, dar chiar lui însuşi.

Într-o zi, contele Foscari zări la o primblare de gondole, în Canalul de Judeca, pe fata ducăi Orloni, ce sosise numai de trei zile de la Neapoli, şi frumuseţea ei îl înnebuni. Din minutul acela el o iubi ca pe o madonă! o iubi mai mult încă... ca pe un chip frumos! el, care şi-ar fi dat toate comorile, toată nobleţea, toată strălucirea numelui său pentru un chip frumos! Din minutul acela el simţi un nou şir de suferinţe necunoscute lui până atunci: sperarea înşelătoare şi gelozia crudă! însă, ca un om ce pân-în ora de pe urmă tot se măguleşte că va scăpa de moarte, contele uita ades nenorocirea lui şi se lăsa a fi ademenit de cele mai drăgălaşe năluciri, căci era veşnic îngânat de glasul sufletului său, ce îi vorbea de Letiţia, fiica ducăi.

Cum se întinseră umbrele nopţii pe canalurile Veneţiei, contele Foscari se sui într-o gondolă şi se duse sub ferestrele palatului Letiţiei. Nefericitul! Îşi pusese în gând să dea o serenadă tinerei ducese şi să-i răpească sufletul prin farmecul glasului său, căci am uitat a vă spune, domnilor, ridicolul cel mai mare al bietului conte. El se credea a fi muzic desăvârşit şi îşi închipuia că are un glas îngeresc, când, dimpotrivă, avea un glas de motan răguşit.

Apucând dar o mandolină în mâini şi ridicându-şi ochii spre balconul Letiţiei, unde se zărea o umbră, el începu a miorlăi o barcarolă veneţiană foarte cunoscută pe atunci în Veneţia:

Marea-i lină

Ca zâmbirea-ti

Şi senină.

Ca privirea-ti

Vină, vină

Fără frică

Să te primbl-în luntrea mică ş.c.l.

Nu sfârşi bine versul de pe urmă al barcarolei, şi pe balcon se ivi o altă umbră mai mare, care, plecându-se pe canal, împreună finalul cântecului cu un hohot de râs răsunător!... B Mandolina căzu din mâinile contelui, glasul i se tăie pe loc, şi el rămase ca un om trăsnit de fulger, în vreme ce umbrele amândouă din balcon se făcură nevăzute.

-- Amalteo! Amalteo! strigă deodată contele, ameninţând balconul deşert cu stiletul său; Amalteo! râs-ai tu de mine, dar te-oi face eu să plângi amar! Rostind această ameninţare în turbarea ce-l cuprinsese, nenorocitul conte pică obosit pe perinele gondolei şi se depărtă de acel loc, făcând şi desfăcând o sută de planuri de răzbunare asupra lui Amalteo. Cine era însă acest Amalteo?

Amalteo Peroni se trăgea din una din cele mai mari familii din Neapoli; tânăr, frumos, elegant şi bogat, el venise de vro două luni în Veneţia şi se făcuse favoritul tuturor damelor prin delicateţea purtării sale, prin gustul distins ce prezida la toate faptele lui şi prin o gingăşie copilărească, de care era întipărită natura sa delicată. El era iubit de multe patriciene, pe cât nobile pe atât frumoase, dar mai cu seamă era iubit de fata ducăi Orloni, care îl cunoscuse la Neapoli.

Asemene Amalteo admira multe frumuseţi veneţiene, dar mai cu deosebire el adora pe Letiţia, căci Letiţia le întrecea pe toate cu minunile îngereştii sale figuri şi cu încântările spiritului său.

Toţi străinii îi priveau pe amândoi cu o mulţumire adevărată şi îi admirau, aşteptând ziua nunţii lor ce era să se facă în curând.

Contele Foscari singur le purta pizmă şi căuta mijloace de a dărâma fericirea lor!

A doua zi după scena balconului, el se duse la palatul ducăi Orloni şi, suind scările cu repejune, se găsi deodată faţă-n faţă cu Letiţia, în cel întâi salon. La vederea lui, tânăra copilă îngălbeni, tremurând de spaimă; iar contele Foscari, pierzându-şi minţile, se aruncă în genunchi dinaintea ei, cu mâinile întinse spre dânsa.

-- Letiţio, Letiţio, îi zise, ia stiletul şi mă ucide, căci fără tine viaţa-i o pedeapsă nesuferită... Toate chinurile iadului le simt în sufletul meu de când te iubesc, căci te iubesc cu desperare, cu gelozie, cu nebunie...

Cum declama însă aceste cuvinte deşănţate, o mână străină se înaintă pe deasupra lui şi îi puse în faţă o oglindă mică.

Contele se v[...]ntr-însa cu tot ridicolul poziţiei sale, îşi întoarse iute capul şi zări pe Amalteo! Înfuriat la vederea rivalului său, el răcni ca un tigru rănit şi se izbi crunt asupra lui. Tânărul căzu jos, străpuns de stiletul contelui, iar contele, din ziua aceea, se făcu nevăzut din Veneţia.

Un an după această întâmplare, pe locul unde arde acum focul ce vedeţi aici chiar, erau aşezaţi vro doisprezece hoţi înarmaţi din cap pân-în picioare. Toţi stau grămădiţi împrejurul căpitanului lor, Marco Brojio, care de o bucată de vreme împrăştia spaimă în toată partea aceasta a munţilor Apenini şi în văile îmbelşugate ale Lombardiei.

Nu era pe atunci vorbă în toată Italia decât despre sumeţiile şi cruzimile lui Marco Brojio. Unii ziceau că el era nalt cât un brad de munte, că avea braţe groase de uriaş şi o barbă neagră ce îi acoperea obrazul întreg; alţii spuneau că el era mic de stat, cu ochi de veveriţă, cu buzele subţiri şi galbene, cu părul roş ca para focului. Iar deşi opiniile asupra acestui hoţ vestit erau deosebite, nime nu-i pomenea numele fără a-şi face cruce!

În noaptea ajunului de Crăciun, Marco Brojio, precum am spus, sta lungit cu tovarăşii lui pe iarba verde ce acoperea locul din care acum ies limbi de foc. Nori negri se întinseseră pe ceruri, aducând groază şi împrăştiind o întunecime cumplită în lume; tunetul vuia din vreme în vreme în partea munţilor despre Giogo; iar fulgerele se alungau pe faţa norilor ca nişte săgeţi înflăcărate şi acopereau codrii, munţii, prăpăstiile cu o lumină fantastică.

O mare furtună se pregătea!... Dar Marco Brojio părea că nici însemna ameninţările cerului. El răspundea la tot tunetul prin un răcnet îngrozitor şi deşerta câte o cupă de vin de Monte-Fiasconi în onorul fiecărui fulger. Fizionomia sa lua o expresie mai diavolească, cu cât furtuna lua o întindere mai mare; şi cu cât vântul vâjâia mai fioros, cu atât glasul hoţului răsuna mai puternic prin munţi, cântând aşa:

,,Varsă-n cupa mea de aur

Acest vin ce desfătează

Şi m-aprinde, mă turbează,

Precum sângele pe taur!

Varsă, varsă tot aice,

Şi când eu destul voi zice,

Pe-al meu cap trăsnetul pice!

Beţi, voinici! până la moarte!

Şi-n ceas vesel de plăcere,

Să uităm orice durere,

Orice chin al relei soarte!

Beţi, copii, toţi după mine,

Şi-nchinaţi cupele pline

L-a fulgerelor lumine!

Cerul tună şi răstună,

Munţii urlă, Satan râde;

Iadul acum se deschide

Şi cu noi cântă-mpreună!

Vântul geme, vâjâieşte,

Lumea-ntreagă se-ngrozeşte,

Inima-mi saltă şi creşte!

Tremure-se tot în lume

Cât va fierbe sânge-n mine!

Facă-şi cruce şi să-nchine

Cel ce-aude de-al meu nume!

Eu sunt Brojio..." s.c.l.

Cântecul hoţului fu întrerupt prin sosirea grabnică a unui om învelit într-o manta neagră şi care, oprindu-se dinaintea lui Marco Brojio, îi zise:

-- Sinior căpitane! tovarăşii care sunt rânduiţi la pândă pe drumul despre Jiogo au oprit o caretă înhămată cu şase cai.

-- Şi în caretă nu era nimeni ? întrebă Brojio.

-- Ba se găseau înlăuntru un cavaler şi o damă.

-- Şi unde sunt ?

-- Iată că-i aduc tovarăşii dinaintea exelenţei voastre. La noi, în Italia (adăugă sinior Antonio), titlul de exelenţă se dă fără osebire la toţi acei care au mijloace de a plăti asemene titluri.

Aici, oricare om bine îmbrăcat are drept la numire de exelenţă, şi, mai ales pentru mine, tot călătorul care trage la locanta mea.

Îl socotesc de alteţă... Dar să ne întoarcem la Marco Brojio.

În curând se auzi în apropiere un vuiet de mai multe pasuri şi de arme, şi şase hoţi se iviră ca nişte fantasme din întuneric, aducând în faţa căpitanului pe nenorociţii care căzuseră în mâinile lor. Un fulger atunci lumină cerul, şi Marco Brojio cunoscu pe Amalteo Peroni şi pe frumoasa Letiţia.

Hoţul sări ca un leu pe picioare, ţinti asupra tinerilor ochii săi prefăcuţi în două limbi de foc şi se porni deodată la un râs spasmodic, care îi zbuciuma tot trupul şi da figurii lui o expresie de fiară sălbatică. Amalteo şi Letiţia se ţineau strânşi unul de altul, cuprinşi de groază şi de cumplite presimţiri.

-- Ha! strigă în sfârşit Brojio, cu un glas de altă lume; Satan v-a adus în ghearele mele!... Momentul răzbunării a sosit pentru mine!

Şi iar îl apucă acel râs nebunesc atât de grozav, încât hohotele sale, răsunând prin codrii munţilor, înfiora chiar pe tovarăşii lui.

-- Amalteo Peroni! zise hoţul turbat, îţi aduci aminte de o noapte la Veneţia, când, de pe balconul Letiţiei Orloni, ai îndrăznit a răspunde cu un râs batjocoritor la o serenadă ce se da tinerei ducese?

Amalteo Peroni! Îţi aduci aminte de oglinda ce ai îndrăznit a pune sub ochii contelui Petro Foscari, când el sta în genunchi dinaintea Letiţiei Orloni?

Atunci ai primit o dreaptă răsplătire, spălând cu sângele obrăznicia ta; dar se vede că moartea n-a voit atunci de tine; se vede că soarta îţi păstra alte chinuri, un sfârşit mai aspru, de vreme ce te-a adus iar[...]n faţa mea!

-- Dar cine eşti tu? întrebă Amalteo tulburat.

-- Cine sunt eu?... Eu sunt contele Petro Foscari!... Eu, căpitanul hoţilor cu care vieţuiesc acum sub numele de Marco Brojio; eu, care mi-am părăsit familia, poziţia şi patria, pentru ca să mă răzbun asupra oamenilor ce m-au adus în desperare... Ştii tu, Amalteo, ce te aşteaptă? Nu socoti că vreau să-ţi ridic viaţa, nu!...Vreau să te fac a suferi toate muncile iadului, privind pe Letiţia ta jertfită hoţilor ce râd acum de tine, fără milă, precum ai râs tu de mine.

-- Ticălosule! strigă Amalteo. Cine din voi a pune mâna pe Letiţia, îl întind mort la picioarele ei.

-- Ucide-mă dar pe mine mai întâi, dacă poţi!... răspunse contele Foscari, repezindu-se ca să răpească pe Letiţia din braţele lui Amalteo; dar nu apucă a face un pas şi căzu trăsnit de un fulger ceresc! Tot muntele se cutremură!... şi de atunci se aprinse pe locul acesta focul ce vedeţi.

Astfel se mântui ţara de un hoţ care nu visa decât omoruri; aşa scăpară Amalteo şi Letiţia de prigonirile contelui Foscari. De aceea şi credem noi, locuitorii din Petra-Mala, că locul unde a fost fulgerat Marco Brojio şi din care ies acum mii de limbi de foc nu poate fi alta decât o răsuflătură a iadului!

Sfârşind această anecdotă, închin un păhărel de punci căpitanului Campbel, ce mă ascultase cu mare luare-aminte, şi adaug:

Punciul d-tale e de minune! însă un lucru îi lipseşte pentru ca să fie perfect.

-- Care lucru? întrebă Campbel.

-- Povestirea întâmplării comice care a fost cauza că te-ai făcut marinar.

-- Dacă doriţi a o cunoaşte... eu sunt gata a vă o spune, mai ales că nici nu avem altceva de făcut mai interesant în astă seară.

Marea-i lină; vaporul merge bine; punciul e fierbinte. Ol rait!...

Iată ce mi s-a întâmplat cu vro douăzeci de ani mai înainte.