I

A. Russo, trimis de copil într-un institut din Elveţia, săvârşi studiile colegiale şi se întoarse în Moldova la 1838 cu o colecţie de încercări poetice scrise în limba franceză. Printre aceste bucăţi inspirate de amorul libertăţii se găsea şi o imprecare violentă contra tiranilor, ce-i cauza oarecare supărări în Viena din partea poliţiei. Soarta lui îl puse chiar din prima-i junie în faţă cu prigonirea guvernelor despotice, însă această prigonire nu putu să schimbe întru nimic vesela nepăsare a caracterului său.

După întoarcerea sa în ţară, Russo locui vreo doi ani la o moşie părintească din munţi, şi acolo, trăind în frăţie cu natura, el se îndrăgi mult de tot ce purta sigiliul naţionalităţii: obiceiuri, costumuri, dansuri şi mai cu seamă legende şi poezii poporale. Chiar de pe atuncea, adică la 1839, el începu să adune câteva fragmente de cântece bătrâneşti şi să scrie impresiile în limba franceză, însă toate acele manuscripte s-au pierdut.

Singura compunere importantă ce a scăpat, pentru gloria literaturii noastre, este admirabila Cântare a României, tradusă mai târziu în româneşte de N. Bălcescu şi publicată la anul 1855 în România literară. Acel poem în proză a inspirat următoarele strofe adresate lui Russo de către un profesor francez, dnul Storhas:

„Oh! vous qu’un noble zèle a jeté dans l’aréne

Pour écrire en passant une histoire de feu,

Marchez sur les hauteurs où l’âme vous entraine

Sous le regard de Dieu.

L’Europe Aura ses yeux ouverts sur le Moldave,

Sur le Roumain longtemps endormi, malheureux,

Qui s’éveille sans peur de son sommeil d’esclave!...

Peuples! formez des voeux

Pour la jeuné patrie encore dans ses vieux langes,

Pour la liberté sainte et puis pour l’avenir,

Pour les hommes de coeur ici bas, vrais archanges

Qui meurent sans mourir!“

Etc., etc., etc.

A. Russo era poet în toată puterea cuvântului; natura lui avea nevoie de orizonturi întinse, de aerul munţilor, de sunetul doinelor, şi însă guvernul găsi de cuviinţă a-l rândui în slujbă şi a-l închide între pereţii unei judecătorii. Prin decretul domnesc din 22 mai 1843, Russo fu trimis în calitate de membru al tribunalului la Neamţ şi apoi la Piatra. Câţiva ani mai în urmă, adică la 1851, Grigori Ghica-vodă îl numi candidat la Divanul de apel în Iaşi; însă cariera judiciară nu convenea nicidecum aspirărilor sale intime: „Prefer de o mie de ori cărarea de la munte, decât cariera deschisă dinaintea mea!“ zicea el adeseori glumind; prin urmare în loc de a mucezi în nămolul delelor judecătoreşti, el se furişa printre dânsele de câte ori o putea face, pentru ca să cutreiere munţii şi să descopere legende.

Jurnalul său de toate zilele trebuie să fi fost o comoară... însă a avut soarta comorilor! s-a pierdut, nelăsându-ne decât o singură legendă: Piatra corbului, culeasă la Bicaz.

La 1846, Russo compuse pentru teatrul românesc din Iaşi o mică piesă intitulată: Jicnicerul Vadră, în care un ţăran cânta următoarele două versuri:

Din Focşani la Dorohoi

Ţrara-i plină de ciocoi.

Îndrăzneala-i fu mare de a emite o asemenea idee într-o epocă de aristocraţie, precum era sub domnia lui Mihail Sturza! Autorul dramatic o plăti cu un exil de două luni la mănăstirea Soveja.

Fost-a el însă condamnat de vreun tribunal? Nicidecum! Pe atuncea voinţa domnească ţinea locul procedurii; domnul era legea — iată copia de pe Luminatul ofis gospod din 26 februarie 1846, care dispunea de libertatea individuală a lui Russo. El e un document curios pentru istoria „regimului regulamentar“:

„Încredinţându-ne că Alecu Russo a urmat prin ale sale îndemnă ri de a se pune în tulburare liniştea obştii, îndemnând mai ales şi pe actorii teatrului naţional la rostiri scandaloase pe scena teatrului. Noi am hotărât a se închide pe această faţă spre înfrânare în mănăstirea Sovejei; deci poruncim ispravnicului de Focşani ca, îndată ce numitul va sosi acolo, să-l întovărăşească însuşi cu paza cuviincioasă până la locul însemnat, unde, încredinţându-se egumenului mănăstirii, să puie la cale de a se ţine cu cea mai de aproape priveghere pe post şi rugăciuni în toată vremea cât se va afla acolo. Se va regula totodată ca numitul A. Russo nu numai să fie cu desăvârşire oprit de a ieşi din cuprinsul mănăstirii, dar şi de a corespondui sau de a se întâlni cu nimeni. Iar dacă se va aşeza aceasta prin înţelegere cu egumenul, apoi se vor rândui doi vrednici şi deştepţi slujitori spre pază, poruncindu-le sub aspră răspundere de a fi cu neadormită priveghere. . .“ etc.

Pe temeiul acestui decret, ce merită a fi arătat ca un model de despotism burlesc, A. Russo fu dus la Soveja; însă dreptatea din anul 1846 nu se mulţumi numai cu atâta; un alt Luminat ofis gospod trimise totodată la altă mănăstire întreaga trupă românească! Ridicolul unit cu arbritrariul!

Pe când tronul se credea astfel în pericol, pe când guvernul lua nişte măsuri atât de aspre în contra teatrului naţional, pedepsind orbeşte autor şi actori, eu mă aflam la Bucureşti. Întorcândumă la Iaşi, găsii următoarea scrisoare a amicului meu; ea va da o idee exactă de caracterul său nepăsător şi de spiritul cu care el trata împrejurările cele mai critice:

,,Iubite!

Nu-mi rămâne decât timpul necesar ca să-ţi vestesc că guvernul şi-a pus în gând să facă din mine un om important şi demn de exil.

I s-a năzărit guvernului, precum se năzare cailor cu nărav, şi dar el a găsit de cuviinţă a mă aresta şi a mă condamna ca să capăt simţiri religioase în fundul unei mănăstiri. O! guvern părintesc ! el nu are alt vis decât fericirea noastră, nu are alt ţel decât ane face demni de împărăţia cerului. Iată pentru ce el ne înfundă aşa de ades în sânul sihăstriilor.

Peste un ceas plec cu nepusă masă, cum zic românii, şi întreprind un voiaj gratis, mulţumită îngrijirii guvernului; asadar, iubite, tu nu mă vei găsi, la întoarcerca ta, lungit pe divanul tău şi dându-mi aer de paşă. Când te vei revedea cu plăcere sub cerul patriei şi sub tavanul apartamentului tău, vei simţi un mare deşert în suflet, căci amicul tău Russo îţi va lipsi. Ah! această idee m-ar face să vărs lacrimi amare dacă nu mi-ar plăcea mai bine să râd în faţa prigonirii!

Mângâie-te, frate, căci toţi cei ce poartă numele de Russo sunt destinaţi a fi persecutaţi; omonimul meu Jean-Jacques a pătimit multe în viaţa lui!... Ce asemănare măgulitoare pentru mine! Lucrurile mele sunt în boccea; căruţa de poştă mă aşteaptă în curtea ministrului din lăuntru, de unde am să plec; aga fumează ciubucul său de iasomie şi mă îndeamnă să mântui această scrisoare, în vreme ce fratele tău îmi cântă din vioară aria franceză: Partant puor la Syrie.

„Alea jacta est !“ a zis Cezar când a trecut Rubiconul; eu am să trec Bahluiul! prin urmare voi zice: amice ! gândeşte la bietul exilat şi declamă ades versul celebru:

„L’amitié d’un grand homme este un bienfait des cieux.“ Adio! Mă duc să gust plăcerile vieţii contemplative a sfinţilor apostoli şi mă despart de lume fără amărime în contra oamenilor, fie domn sau... creditori!

Singura mustrare de cuget ce cearcă a mă munci în acest moment este că bieţii actori împărtăşesc osânda mea. Teatrul românesc la mănăstire!... Ferice de ţara al cărei guvern luminat produce asemene deşănţate întâlniri! Adio ! încă o dată, spune amicilor că îi scutesc de a se îmbrăca în haine negre...“etc.

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Russo gustă plăcerile vieţii apostolice până în primăvară, însă el nu se mulţumi numai cu extasul contemplării, ci profită de timpul arestării sale pentru ca să culeagă câteva balade de la un bătrân lăutar ce se găsea în mănăstire şi scrise totodată Jurnalul unui prizonier, care s-a publicat în Revista română din Bucureşti.

II

Mişcarea din Iaşi de la 1848 sili o mare parte din tinerimea Moldovei să emigreze. A. Russo fu din numărul proscrişilor. El trecu în Bucovina şi merse la Viena, unde se întâlni cu alţi români, ce veneau din Paris ca să intre în ţară. Plecând cu toţii pe Dunăre, ei se găsiră pe vapor în societatea zgomotoasă a unui mare număr de maghiari înarmaţi. Ungaria răsuna de tocsinul revoluţionar şi strănepoţii lui Arpad făceau visuri de cucerinţe. [...]

În luna lui iulie trecând prin Transilvania, el fu arestat la Dej şi condus sub escortă în închisoarea de la Cluj; [...] Deşi viaţa lui era în pericol într-o epocă unde toate oraşele şi

satele erau ilustrate cu numeroase spânzurători şi ţepe, totuşi el nu-şi pierdu cumpătul.

„Iubite A... îmi scrise el din închisoare, în Ungaria liberă miam pierdut libertatea! Strigătul maghiar: Ellyen sabaciag însemnează: lanţuri pentru români. Ergo, am fost arestat la Dej, şi chiar acum mi se pregăteşte un alai de naţionalişti-gardişti ca să mă ducă la Cluj ; însă nu fi îngrijit, dragul meu, căci am o tainică şi sigură presimţire că nu mi se va întâmpla nimic. Această siguranţă îmi vine din credinţa că românul nu piere cu una, cu două... Furia ungurească e atât de deşănţată şi de comică; lungimea pintenilor şi a mustăţilor maghiare e atât de exagerată încât, departe de a mă înspăimânta, ele îmi inspiră un râs nebunesc... etc.“

Pentru ce însă Russo a fost arestat? Aceasta o aflăm din pasajele unei lungi protestări adresate de el contelui Vay, comisarului din Cluj.

„Domnule conte! — Refugiat de trei luni în Ungaria, am asistat ca un spectator la evenimentele acestei ţări, bucurându-mă de ospeţia ce-o primisem, şi dorind în fine ca să mă întorc în patria mea, am luat drumul cel mai drept, adică pe la Dej; se vede însă că în Ungaria drumul cel mai direct nu-i nici cel mai scurt, nici cel mai sigur, căci deodată m-am trezit arestat, despuiat de lucrurile mele, cercetat până la piele, şi întemniţat! Trist şi neaşteptat efect al ospeţiei maghiare!

În zadar am protestat, în zadar am cerut să mi se spuie motivul unei asemenea maltratări; nici un membru al autorităţii nu a găsit cu cale să-mi răspundă oficial. Iată însă prepusurile geloşilor impiegaţi, care mi-au deschis porţile închisorii:

l-ul prepus. — O femeie m-a văzut făcând semne misterioase în Dej!... Cui?

2-lea prepus. — Sunt român!

3-lea prepus. — Corespondenţa găsită în valiza mea este în limba franceză!

4-lea prepus. — În acea corespondenţă nici nu se pomeneşte numele de Ungaria!

5-lea prepus. — Trebuie să fiu comisar rus!

6-lea prepus. — Trebuie să fac parte din Comitetul croato-slovaco-sârbo-valaco-saxon format în contra Ungariei!

Pe temeiul acestor grave prepusuri domnii judecători îşi frecară mâinile cu mulţumire şi mă întemniţară cu convingerea cel puţin naivă că şi-au salvat patria!

Domnule conte! veţi găsi, negreşit, că am tot dreptul să protestez în contra unui asemenea act arbitrar al autorităţilor subalterne din Dej, care, după ce au pus mâna pe mine, şi-au apropiat totodată şi valiza mea, ca una ce, după socotinţa lor, conţinea destinul şi viaţa Ungariei!

Protestez dar în numele legilor, în numele libertăţii individuale, în numele dreptului ginţilor, şi cer o satisfacere deplină în contra agenţilor care au atacat în persoana mea principiile cele mai sacre ale dreptăţii etc., etc.

Această protestare a mea va părea poate cam lungă, domnule conte, însă nu cred să vă pară atât de lungă precum mi-au părut mie lungi aceste opt săptămâni de captivitate etc., etc.“

Pe când Russo protesta din fundul închisorii şi adresa Comitetului revoluţionar din Cluj scrisoarea sumeaţă, ce este publicată în Revista română, amicii lui emigraţi în Cernăuţi scriau guvernului din Pesta cerând libertatea captivului şi în sfârşit porţile se deschiseră dinaintea lui.

— Nu e nimic mai dulce pe lume decât o duşcă de aer liber, ne zise el când ne revăzurăm.

III

În timpul captivităţii sale, Russo avea obicei să scrie pe bucăţele de hârtie cugetările care îi treceau prin minte. Multe din ele s-au pierdut şi e o mare daună, căci amicul meu avea o judecată profundă şi un spirit cu totul original.

Nepăsarea caracterului său l-a susţinut necontenit în lupte victorioase cu soarta. 0 singură dată, cât a fost el în închisoare, puterea sufletească l-a părăsit şi atunci el a început o scrisoare tristă către amicii săi, însă nu a sfârşit-o...

„Fraţilor! le zicea, nenorocirea care prigoneşte ţara noastră mă apasă şi pre mine. De săptămâni întregi stau închis fără a cunoaşte culpa mea. Am aşteptat dreptatea, şi dreptatea nu vine! Iubiţii mei! Socotiţi-mă de azi ca mort, căci de nu voi muri de mâhnire sau de boală, pierderea libertăţii mele mă opreşte de a fi ţării de folos... şi dar eu mă consider ca un om şters din cartea vieţii.

De trei zile cânt necontenit aceste versuri din balada lui Toma Alimoş; să fie oare o presimţire?...

„Închinare-aş şi n-am cui,

Închinare-aş murgului;

Dar mi-i murgul cam nebun

Şi de fugă numai bun.

Închina-voi ulmilor,

Uriaşii culmilor,

Că sunt gata să-mi răspunză

Cu freamăt voios de frunze

Ulmii că s-or clătina,

Frunza că s-a scutura,

Trupul că mi-a astupa.“

Afară de aceste rânduri, găsesc între puţinele hârtii rămase de la el următoarele fragmente, demne de a fi publicate ca unele ce cuprind cugetări adânci.

A. Russo avea multe scrieri începute, însă cruda moarte nu i-a permis să le termine. La anul 1859 el s-a stins cu zâmbirea pe buze în mijlocul entuziasmului naţional de pe atuncea şi a lăsat o dureroasă jale în inimile celor ce l-au cunoscut şi l-au iubit. Trecut-au junele poet ca un meteor de-abia zărit pe cerul patriei sale, însă numele lui va creşte cu timpul şi va străluci glorios în fruntea poemului Cântarea României.