În sfârşit, iată o carte bine alcătuită, bine tradusă şi bine tipărită! o carte ce mulţumeşte mintea prin tablourile satirice şi prin duhul filozofic care cuprinde; o carte ce încântă auzul prin armonia versurilor şi prin bogăţia stilului adevărat românesc; o carte ce desfătează vederea prin frumuseţea formatului şi a tiparului: Satirele prinţutui Antioh Cantemir, traduse din ruseşte de d.d. A. Donici şi C. Negruzzi şi ieşite de curând la lumină la Cantora Foaiei săteşti.

Acele Satire care au făcut atât vuiet în Rusia cu un veac mai înainte şi care au fost atât de mult preţuite şi sprijinite de însăşi împărăteasa Elisaveta Petrovna, căreia au fost dedicate; acele Satire care zugrăvesc atât de viu şi lovesc atât de aspru relele năravuri..., acele Satire care au dobândit autorului cinstitorul nume de Boileau al Nordului, trebuie să fie primite cu atât mai mare entuziasm din partea românilor, că prinţul Antioh Cantemir a fost însuşi român şi cu atâta mai mare recunoştinţă că pare să fi fost scrise pentru veacul nostru şi pentru noi!

Noi am tipărit în no. 4 al Foaiei noastre una din acele Satire frumoase, ca exemplu şi ca dovadă de geniul autorului şi de vrednica de laudă nimerire a traducătorilor, dar şi cu prilejul acestei critici găsim o mare plăcere a supune cititorilor câteva pasajuri din ele.

În Satira I, precum am văzut, Cantemir defaimă ignoranţa clerului;

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

În Sat. II arată pre boierul ce se făleşte cu slava strămoşească, ca cioara cu penele străine, şi care pretinde necontenit ranguri, slujbe şi chiverniseli . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Cantemir, cu toate că însuşi era prinţ şi fecior de domn, dispreţuia pre acei nobili îngâmfaţi

. . . . . . . . . . . . . . . . .

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

el înţelegea nobleţea aşa precum trebuie să fie, o „răsplată a meritelor şi a vredniciilor personale“, iar nu un drit sec, moştenit de la părinţi.

Dar să-l ascultăm mai bine pe dânsul vorbind prin organul lui Filaret.

„EUGENIE

Dar simt câtă ruşine, cât de cumplit afront

E pentru noi, boierii, când văd un prost ţăran

Ce poartă semnul muncii pe mâinile-i asprite... ş.c.l.

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Cum au ajuns să fie în cele mai mari trepte,

Iar vechea mea nobleţe tânjeşte amărâtă!

Din vremea Olgăi încă avem strămoşi magnaţi;

De-atunce, până astăzi ei fură tot în slujbe...

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Vezi diplomele mele, hrisoave, spiţe lungi;

Mai jos decât namesnic nici un străbun nu am... ş.c.l.

FILARET

Spune-mi, lăsându-ţi lenea, povara de oştean

Purtat-ai vreodată? Gonit-ai pre vrăjmaşi?

Asigurat-ai ţara lăţind a ei putere?

La masa judecăţii uitat-ai părtinirea?

Norodul uşurat-ai de dări, de asupriri?

Sporit-ai cu-al tău merit al statului venit?

Cu pilda ta-ndemnat-ai pre oameni la virtute,

Stârpind prin sfaturi bune năravurile rele?

Ştii a-ţi păstra curate şi cugetul, şi mâna?

Nu-ţi sunt supărătoare a celor săraci lacrimi?

De eşti drept, nezavistnic, îndurător şi blând,

De crezi că e ca tine fieştecare om,

Atunci cu bună seamă poţi zice că eşti nobil,

Poţi crede că cu Ector şi cu Ahil eşti rudă;

Cezar şi Alexandru şi toţi bărbaţii mari

Că-ţi sunt strămoşi socoate-i de-ţi plac şi de-i voieşti.

Dar nu te foloseşte de-ai fi chiar fiu de rigă

Când n-ai întru năravuri d-un câine osebire!“

Iată sentimente cu adevărat nobile; iată idei drepte şi de care trebuie să se pătrundă tot acela ce vrea să fie cunoscut de nobil. Dea Domnul ca aceste maxime sfinte să se tipărească în minţile românilor şi ca boierii noştri să le înveţe copiilor lor, odată cu Crezul şi cu Tatăl nostru. La sfârşitul acestei satire poetul face următoarea încheiere:

„Adam boieri pre lume nu a născut nici unul:

Doi fii avu, din care unul era păstor,

Iar altul în sudoare cu sapa se hrănea;

Şi Noe, când potopul a înecat pământul,

Scăpă plugari ca dânsul ce-aveau năravuri bune;

Dintr-înşii toţi ne tragem“ ş.c.l.

Voiţi să vedeţi pe ipocritul în toată făţărnicia lui, îl veţi găsi în Satira III. El

„Când intră într-o casă se-nchină până jos,

Pre toţi îi salutează şi-ntr-un ungher se pune,

Plecându-şi în jos ochii, grăind din vârful limbii

Mătăniile trage, păşeşte-ncetinel... ş.c.l.

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

El carne nu ia-n gură la mesele străine.

Nici vin nu vrea să guste, dar nu e de mirat;

Un gras clapon acasă întreg îl ospătă,

Spălându-l cu-o butelcă de vin unguresc dulce.

Pre cei supuşi la pofte trupeşti îi tânguieşte,

Deşi el pe sub gene cu ochi scânteietori

La sânul alb şi gingaş se uită pe furiş;

Eu însă-mi spun păcatul, nu mi-aş lăsa nevasta

C-un cuvios ca dânsul să facă cunoştinţă.“

În această satiră găsim pre zgârcitul, care

„Când vinde, este ieftin numai la jurământ.“

Pre cheltuitorul desfrânat, care

„De-a purure plăcerii deschide drumuri nouă.“

Pre curiosul limbut, care din zori de zi

,,... aleargă, urmăreşte,

Ascultă ce se face prin case şi prin târg;

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Apoi când novitale destule-a adunat,

Întocmai ca o bute umplută cu vin nou

Ce fierbe, sfârâieşte şi dând afară dopul

Spumosul vin cu vuiet pe vrană năbuşeşte,

Asemene Meandru nu poate mistui

Nimic de câte ştie.

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Minciuna lui o crede adese însuşi el

. . . . . . . . . . . . . . . .şi crede-n gândul său

Că limbă n-ai în gură, eşti totul o ureche.“

Pre linguşitorul înjosit, care

„Pân’ şi ce pute zice că are miros bun.“

Şi, în sfârşit, alte câteva portrete asupra cărora Cantemir a vărsat cu îmbelşugare colorul ridicolului.

Satira IV e adresată către muza poetului şi, cu toate că este o imitaţie despre Satira lui Boileau către muza sa, dar se deosebeşte ca şi celelalte prin idei ghimpoase şi prin versuri bine întocmite, ce cuprind totodată şi îndreptarea autorului, şi defăimarea năravurilor rele. Însă bucata prin care Cantemir s-a ridicat la cea mai naltă treaptă în arta satirei şi prin care s-a încoronat de laurii lui Pers, Iuvenal, Oraţiu şi Boileau este Satira V.

E cu neputinţă a arăta năravurile în toată sluţia lor şi a descrie urmările beţiei cu culori mai vii şi mai fioroase. Iată un tablou al norodului prost în vreme de sărbătoare:

„Unii ameţiţi numai se-mpiedecă-n picioare,

Mergând fără să ştie în care parte-aleargă;

În danţuri desfrânate alţi spulberă gunoi,

Pre trecători mânjindu-i, în glod se tăvălesc.

Uitând ruşinea toată şi buna-cuviinţă,

Se dezgolesc de haine şi cu obrăznicie

Nu dau macar cinstire la sexul ruşinos.

Ici unul plin de drojdii păşeşte şovăind,

Cu capul se izbeşte d-un zid ce-i stă-nainte:

De sânge umple locul şi toţi de dânsul râd.

Iar dincolo un sfadnic se-ncaieră la pumni

Cu cine se-ntâlneşte; în luptă-şi scuipă dinţii

Cu vinul dimpreună, din gura-i puturoasă.

Cântările cu chiot, strigările cu zgomot,

Păn’ şi pe-un surd îl face să-i ţiuie urechea“ ş.c.l.

Satira VI zugrăveşte defectele ambiţiei, necazurile şi supărările la care ea este supusă şi din împrotivă mulţumirea unei vieţi liniştite şi mărginite în gusturi simple.

„Acela este numai ferice în viaţă,

Ce ştie a petrece în linişte şi pace,

Şi cu puţin ce are se află mulţumit!“

Satira VII ne arată neîngrijirea părinţilor la educaţia copiilor şi ideea ruginită a unor bătrâni ce nu nădăjduiesc nimic de la cei juni şi îi dispreţuiesc pentru că nu au bărbi albe.

„Când văd pe unul care ceaslovul nu mai lasă,

Biserica păzeşte, se-nchină, ţine postul,

Nu doarme cu nevasta şi duce lumânări,

Dar ia chiar şi cămaşa de pe un biet sărac,

De-i zic: „ascultă, frate, te rătăceşti cu mintea,

Mergând pe astă cale în rai nu poţi să intri;

Iar dacă ai dorinţă ca să te mântuieşti,

Dă înapoi aceea ce ai luat nedrept“.

Atunce l-a mea râvnă el mânios răspunde:

„Nu-i treaba ta, băiete, să dai bătrâne sfaturi!“

Şi bine zice omul; eu încă n-am ajuns

A iernii înturnare să văd de treizeci ori,

Şi nici un păr din capu-mi nu şi-a schimbat colorul;

Cum dar în aşa vrâstă să-ndrept eu barbe albe

Şi căzături cinstite ce poartă ochelari?

Aş răguşi zadarnic vrând să le dovedesc

Că mintea-n om nu creşte cu lunile şi anii.

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Mulţi nătângi în lume vor crede ne-ncetat,

Că un bătrân cu mintea întrece pe trei juni!“

Această satiră e plină de sfătuiri înţelepte pentru creşterea copiilor şi de maxime filozofice pentru educaţia lor. În Satira VIII poetul îşi zugrăveşte portretul său; el ne spune însuşi câtă cumpănire pune în lucrarea versurilor sale.

„Ca nu defăimând aspru năravul acel rău,

Să dezvelesc că singur sunt rău şi pătimaş.“

Satiristul se aseamănă însuşi cu un chirurg când sloboade sânge unui bolnav. „Văzut-aţi, zice el:

. . . . . . . . . . . . . . Cu ce luare-aminte

La mâna cea legată tot pipăie cercând

Să afle unde-i vina, apoi loveşte-ncet.

Păzind cu scumpătate ca rana să nu fie

Mai mare decât trebuie. Această îngrijire

Şi eu când scriu la versuri întocmai imitez:

Îmi pare că iau sânge la demoralizaţi.“

Aceste sunt satirele prinţului Cantemir! Numărul lor e mic, dar cuprinsul şi meritul lor e mare. Ele, afară de însuşirile poetice de care sunt pline, au întreita calitate de a înfăţişa portreturi vii, de a lovi în năravuri cu tot duhul cel mai iscusit al satirei şi, în sfârşit, de a rosti maxime înţelepte după care să se poată îndrepta societatea.

Celelalte poezii tipărite în acest volum sunt vreo câteva ode în lauda ziditorului, vreo două epistole către prieteni, şi vreo câteva fabule şi epigrame, toate compuse după regulile acestor deosebite soiuri de poezie şi cuprinzând idei înalte, naive sau şăgalnice, fieştecare în felul său. Pre acestea domnii traducători le-au pus în versuri rimate, şi isprava le-a fost asemene deplină.

Volumul în întregime înformează o carte nepreţuită şi vrednică de a deştepta interesul românilor; ea este îmbogăţită cu portretul prinţului Cantemir, litografiat la Leipţig, şi cu viaţa sa, pe care dl C. Negruzzi a scris-o cu condei iscusit. Acum ne rămâne a vorbi de traducţie! Ea este foarte bine nimerită în toate privirile; stilul e limpede, bogat şi înţeles; versurile sunt bine întocmite, armonioase şi vădesc că au fost lucrate de doi poeţi; cadenţa lor e pretutindene plăcută. Mulţumim deci domnilor traducători care au întreprins un lucru atât de greu şi l-au desăvârşit atât de bine; dlor prin aceasta au dovedit că versurile albe sunt foarte plăcute la citire când sunt bine lucrate (acest soi de versificaţie a fost de neapărată trebuinţă la traducerea Satirelor, spre a nu se depărta de compunere), şi că limba românească este o limbă bogată, sonoră şi plină de frumuseţi originale.

Dnii A. Donici şi C. Negruzzi, cunoscuţi între români prin compuneri literare, au adăugat prin acest uvraj un nou stâlp literaturii româneşti; şi aceasta le va fi recunoscătoare, atât pentru lucrul lor vrednic de laudă, cât şi pentru scoaterea la lumină a unei scrieri minunate, alcătuită de un prinţ mare şi înţelept, ce face cinste neamului său.