PERSONAJELE
PAPURĂ-ÎMPĂRAT
SÂNZIANA
PÂRLEA-VODĂ
LĂCUSTĂ-VODĂ
PĂCALĂ
TÂNDALĂ
BABA RADA
ZMEUL
ZÂNA-LACULUI
ZÂNA-CODRULUI
STATU-PALMĂ-BARBĂ-COT
IARNA
CRIVĂŢUL
ZORILĂ
MURGILĂ
DASCĂLUL MACOVEI
TOMA
MĂRICA
SAFTA
CRAINICUL LUI PAPURĂ
STOLNICUL LUI LĂCUSTĂ
PAHARNICUL LUI PÂRLEA
UN GENIU
AL DOILEA GENIU
UN URS ALB
O PASĂRE MĂIASTRĂ
POPOR, OSTAŞI, ŢĂRANI, ŢĂRANCE

ACTUL I

Teatrul reprezintă o câmpie arsă de soare, în fund o pădure, în stânga o căsuţă între copaci uscaţi, în dreapta, spre fund, un lac.

SCENA I

DASCĂLUL MACOVEI, TOMA, MĂRICA, SAFTA, ŢĂRANI, ŢĂRANCE, PEPELEA (doarme sub copaci lângă căruţă)

COR
Ce secetă, ce foc!
Amar şi vai de noi!
Avem lipsă de ploi
Şi lipsă de noroc. (bis)
SAFTA (arătând pe Toma)
Ce-a fost verde s-a uscat,
Ca şi bietul meu bărbat!
TOMA(arătând pe Safta)
Ce-a-nflorit s-a scuturat,
Ca nevasta mea din sat.
COR
Ce secetă, ce foc!
Amar şi vai de noi!
Avem lipsă de ploi
Şi lipsă de noroc. (bis)
MACOVEI: Uff!... de când trăiesc eu, dascălul Macovei, şi slavă Domnului!... trăiesc de când câinii purtau colaci în coadă... încă aşa arşiţă n-am apucat; să juri că ne găsim în ţara lui Pârlea-Vodă.
TOMA: Dar cum e ţara aceea, jupâne dascăle?...
MACOVEI: O ţară unde-i aşa de cald tot anul, că găinile fac ouă răscoapte.
TOMA: He! He! gogonată o mai spuseşi, jupâne.
MACOVEI: Tomo!... eşti necredincios, o ştie lumea-ntreagă... dar prost,de când?
TOMA: Apoi dă, jupâne, eu nu-s cărturar ca d-neta, care ştii Alexandria pe de rost şi care ai umblat pe unde ş-a-nţărcat dracul copiii.
MĂRICA: Aşa-i; jupânul Macovei, bărbatul meu, cunoaşte şi-Afgatanghelescu.
MACOVEI: Tronc, Mărico!... ai sclintit-o, fata mea, vrei să zici Afgatanghelul!... Da, oameni buni, ştiu multe, de toate... nu că mă laud... căci am fost prin ţara căpcăunilor şi prin ţara năucilor... unde oamenii pătimesc de boala politicii.
TOMA: Dar ce boală o mai fi ş-aceea?
MACOVEI: Boală de balamuc, care seacă toate simţirile şinvră jbeşte fraţi cu fraţi.
TOMA: Fie lor acolo!..
MACOVEI: Ş-am mai fost, oameni buni, pe la Sfânta Vineri, pe la Sfânta Joi, pe la Sf. Mercuri, unde m-am întâlnit cu Statu-Palmă-Barbă-Cot, cel care fuge călare pe un iepure şchiop şi doarme într-un vârf de plop.
TOMA: He! He! asta e şi mai gogonată, şi mare, cât... cât...
MACOVEI: Cât prostia ta.
TOŢI: Ha! ha! ha! te-a păcălit, Tomo!
MĂRICA (râzând): Cred şi eu că l-a păcălit, dacă jupân Macovei, bărbatul meu, ştie şi cerul din toacă... asta... toaca din cer.
MACOVEI: Tronc, Mărico, iar ai sclintit-o, sufleţele. Ş-am mai fost, oameni buni, pe la curtea lui Lăcustă-Vodă.
TOŢI: Lăcustă-Vodă?
MACOVEI: Da! Ce? n-aţi auzit de el?... un domn mare, cu oaste mare... şi cu stomac şi mai mare... El mănâncă, mănâncă, de cum se trezeşte pân’ ce adoarme, şi tot nu se mai satură, vecinic flămând şi slab.
TOMA: Ş-o fi mâncând şi comândul; dar poporul lui?...
MACOVEI: Sărmanul! e şi mai slab şi mai flămând decât dânsul.
TOMA: Halal de el!... Vrea să zică, tot mai bine la noi, în ţara lui Papură-Împărat, deşi se spune că împăratul nostru e cam şovăi, şovăi... ca numele lui.
MACOVEI: Tacă-ţi gura, lehăule!... nu te-atinge de mai-marele tău; împăratul nostru e om cu chibzuială şi are doi sfetnici mari, pe Păcală şi pe Tândală. Unul îl sfătuieşte într-un fel, altul într-alt fel, şi augustatea sa se tot clatină între-amândoi.
TOMA: Ca papura după vânt.
MACOVEI: Ei! Ş-apoi!... Clatine-se papura, broaştele să hălăduiască... nu-i aşa?...
TOŢI: Aşa, aşa, jupâne.
MĂRICA: Cică, pe când trăia împărăteasa, ea cânta cucurigu-n casă?
MACOVEI: Ce-ai spus?
MĂRICA: Ş-acum, se zice că-l poartă de nas fata lui, domniţa Sânziana?
MACOVEI: O fi!... că-i bună şi frumoasă.
MĂRICA: Frumoasă, ce-i drept, pe dânsa poţi căta, dar pe soare ba, asta... pe soare...
MACOVEI: Destul; iar ai sclintit-o, Mărico dragă; dar noi stăm de vorbă şi ziua trece.
TOMA: Şi soarele ne prăjeşte.
ŢĂRANII: Şi sămănăturile pier.
ŢĂRANCELE (văitându-se): Pier, pier, păcatele noastre! Ce-o să devenim?... O să ne moară copiii de foame!
MACOVEI: Tacă-vă ciocul, gaiţelor!... decât aţi urla, mai bine v-aţi apuca să faceţi descântece de ploaie.
MĂRICA: Că doar noi nu suntem vrăjitoare ca Baba Rada, din căsuţa aceea... Numai ea ştie să facă vrăji şi să tragă-n bobi, şi să descânte de dragoste cu ulcica, şi să dezlege norii...
MACOVEI: Da de unde ştii, jupâneasă, că Baba Rada descântă de dragoste cu ulcica? Nu cumva...
MĂRICA: Ferească Dumnezeu, bărbate, nu se află! dar toată lumea ştie că Baba Rada citeşte şi-n stele... şi-i carte de tobă, asta... tobă de carte.
MACOVEI: Tronc, Mărică!... Oameni buni, hai să ne mai sfătuim cu părintele Pricochi şi să-l rugăm să mai iasă cu icoanele.
TOŢI: Hai! hai! (Repetă corul şi iese prin dreapta.)
PEPELEA (trezindu-se): A!... bun somn am tras!... şi frumos vis am făcut!... Eu, Pepelea, băiat sărac, fără tată, fără mamă, venit în locurile acestea din Ţara Românească, părea că mă-nsurasem cu fata împăratului, după ce o scăpasem din ghearele unui zmeu, care-o răpise din palatul tătâne-său. Greu m-am luptat prin somn... dar i-am venit eu de hac zmeului.
ARIE
Frumoasă Sânziană,
Copiliţă Cosânzeană,
Răpită-era d-un zmeu!
Am dat pe el năvală
Şi, cu viteaza-mi pală,
Ucisu-l-am chiar eu.
Iar fata, în uimire,
Mi-a dat a sa iubire,
În schimb pe dorul meu.
Aş! vorbă să fie... împăratul a trimis crainici în tuspatru părţi ale lumii, ca să dea ştire crailor şi împăraţilor că acel din ei care va plăcea Sânzianei îl va lua de ginere; şi-i va da zestre jumătate de-mpărăţie... Ce mai trebuie zestre?... Eu m-aş mulţumi numai cu fata, pre legea mea.

SCENA II

PEPELEA, BABA RADA
(ea stă pe pragul uşii, sprijinită pe o cârjă, îi gârbovită şi zdrenţuroasă, cu plete albe)
BABA RADA (auzindu-l, în parte): Auzi puşchiul, pe unde-i bat gândurile... chelului îi trebuie chitie de mărgăritar. (Tare.) Pepeleo...
PEPELEA: E!... Iaca şi Baba Rada... vino colea, mătuşică, am să-ţi spun un vis d-ale poznaşe.
BABA RADA: Nu pot, dragul mătuşei; că-s oloagă de-o cârjă.
PEPELEA: Oloagă de-o cârjă?...
BABA RADA: De-abia-mi port tinereţile, cu ajutorul cârjelor... şi mi s-a frânt una astă-noapte.
PEPELEA: Se vede că încălecaseşi pe ea, ca să mergi la nunta lui Statu-Palmă.
BABA RADA: Ba am alungat o pisică neagră care se băgase pe coş la oala cu smântână.
PEPELEA: O fi fost duhul necurat?
BABA RADA: Ucigă-l toaca!... Când am lovit-o cu cârja, a scos foc pe ochi; şi cârja s-a făcut numai ţănduri în mâna mea... bunătate de cârjă... mi-o dedese chiar Strâmbă-Lemne, acu o sută de ani.
PEPELEA: Strâmbă-Lemne?... Alei!... dar de când eşti pe lume, mătuşică?...
BABA RADA: Eu?... Ascultă:

ARIE

I
Eu sunt de când în astă lume
Românul încă n-avea nume;
De când Carpaţii cei măreţi
Erau ca nişte bureţi;
De când lupii la noi
Erau păstori de oi
Şi urşii cu cimpoi
Mânau cirezi de boi.

II
Eu sunt de când pe mândrul soare
Nu erau pete arzătoare;
De când un purice uşor
Purta potcoavă la picior,
Potcoavă grea de fier
Cu care sărea-n cer,
Ş-apoi din cer venea
Şi barba mi-o ciupea.
Pe atunci eram tânără, frumoasă... eram zână... dar m-a scos din minte Făt-Frumos... şi mi-am pierdut darul.
PEPELEA: În adevăr, că eşti cam schimbată la faţă.
BABA RADA: He! He!... Vremea vremuieşte, feţele se zbârcesc, bălămalele slăbesc şi în locul puricilor sprinteni au ieşit pe lume alte jigănii, care sar din gunoi... şi cu-o săritură ajung... sus... sus... sus.
PEPELEA: Hei!... că nu sunt şi eu o jiganie din soiul lor.
BABA RADA: Şi ce-ai face, măi băiete?...
PEPELEA: Aş zbura tocmai lângă fata împăratului.
BABA RADA: (îl trage de urechi): Ţi-e dragă!... Hai?...
PEPELEA: Ca ochii din cap.
BABA RADA: Dar tu ei?...
PEPELEA: Şi ea mie, vorba ţiganului.
BABA RADA: Ei, ştii una?... Pepeleo, hai cu mine în pădure, să-mi durezi o cârjă nouă de alun... Şi eu voi culege flori de năvalnic, ca să-ţi fac o scăldătoare de dragoste.
PEPELEA: Şi crezi că Sânziana m-a îndrăgi, dacă m-oi scălda?...
BABA RADA: De ce nu?
PEPELEA: Oare?... Hai la pădure, mătuşică... Hai la pădure...
(O ia de braţ şi pleacă în fugă.)
BABA RADA: Încet, încet... vai de mine... parcă te-au umflat rusaliile.
PEPELEA: M-au umflat... hai... nu pot sta pe loc... mi s-au aprins călcăiele...
BABA RADA (sare-ntr-un picior): Încet, încet, nebunule, cad, ţinemă, încet, vai de mine! (Ies amândoi şi intră în pădure.)

SCENA III

LĂCUSTĂ-VODĂ, STOLNICUL, SERVITORI şi OSTAŞI

(sub costum de lăcuste)
STOLNICUL (vine alergând şi purtând un steag pe care e brodată o lăcustă): Plecaţi-vă, închinaţi-vă, că vine măria-sa Lăcustă-Vodă... iaca, nu-i nimeni? nu face nimica, eu să-mi fac meseria mea. (Strigând.) Plecaţi-vă, închinaţi-vă...
(Stolnicul intră cu servitori care poartă merinde.)
COR(de lăcuste)
Trece-aci Lăcustă-Vodă,
Dintre domni cel mai flămând.
Să-i întindem masă mare,
Chiar în drum, cât mai curând.
(Aşează merindele pe-o masă în dreapta, blide cu mâncări, garafe şi potire.)
STOLNICUL: Grăbiţi, copii, grăbiţi... Măria-sa ne calcă pe urme... Aşa... aşezaţi fripturile-n rând... unde-s piftiile? Puneţi-le la iveală, colea, bine.
(În sunetul unui marş bizar, intră Lăcustă-Vodă, rezemat pe doi curteni.)
LĂCUSTĂ: Mâncare, mâncare, mor de foame! Unde-i ministrul meu secretar de stat la departamentul bucătăriei?
STOLNICUL (închinându-se): Aici, măria-ta!
LĂCUSTĂ: Masa gata-i?...
STOLNICUL: Gata, priviţi...
LĂCUSTĂ: Stolnice, ai binemeritat de la Patrie, te decorez cu ordinul “Frigării de aur”.
STOLNICUL: Să trăieşti, măria-ta.
LĂCUSTĂ (şade la masă): Bune bucate!... îmi fac cu ochiul... de unde să-ncep... A!... de la curcan (mănâncă), minunat!... am un ţigan, bucătar meşter, cinci zloţi pe lună, leafă... (La suita lui.) Vouă vă e foame?
TOŢI: Foame, măria-ta.
LĂCUSTĂ: Bine: priviţi la mine cum mănânc şi vă-ndestulaţi.
TOŢI: Poftă bună, milostive stăpâne!
LĂCUSTĂ: Vă place poate friptura de curcan?
TOŢI: Place, place.
LĂCUSTĂ (lacom mâncând): D-apoi mie!...
TOŢI: Mănâncă-l sănătos, măria-ta.
LĂCUSTĂ: Acum să zic două vorbe astor piftii... Ce miros, ce parfum, (mirosindu-le) ce arom! (Suitei.) Dar piftiile vă plac?
TOŢI: Plac, plac.
LĂCUSTĂ: Cu vanilie, sau... sadea.
TOŢI: Ba cu usturoi.
LĂCUSTĂ: Mă bucur... dar ce s-aude?... (Afară, trâmbiţe.)
STOLNICUL: Se-naintează o oaste mare!
LĂCUSTĂ (înecându-se): O! oa... o oa, oaste... or fi duşmani!... Unde mi-e paloşul? Na, l-am uitat acasă... Cu ce să mă apăr?... Ha! cu furculiţa astă mare. Vie de-acum chiar Pârlea-Vodă... Vitejilor, adunaţivă împrejurul meu şi să muriţi cu toţii, apărându-mi viaţa şi masa.
(Toţi se grupează lângă Lăcustă, care se înarmează cu o furculiţă lungă.)

SCENA IV

Aceiaşi, PÂRLEA-VODĂ, PAHARNICUL, CRAINICUL,
SERVITORI şi OSTAŞI (toţi sunt îmbrăcaţi în roş)
CRAINICUL (venind repede în scenă): Închinaţi-vă, plecaţi-vă, că soseşte măria-sa Pârlea-Vodă.
LĂCUSTĂ: Pârlea-Vodă... Sunt platcă...
(Intră paharnicul, urmat de servitori, care poartă balerce în spinare.)
COR
Iată vine Pârlea-Vodă
Înfocat şi-mbujorat;
Dintre toţi domnii din lume,
Cel mai roş, mai însetat!
PÂRLEA (Intră repede. El e gras şi aprins la faţă.)
ARIE
Eu sunt Pârlea cel aprins,
Care ard în foc nestins
Şi dau foc şi mistuiesc
Inimile ce-ntâlnesc.
Uf! uf! uf! în sânul meu
Curge lavă de vulcan,
Daţi-mi apă ca să beu,
Să tot beu cât un borcan.
PÂRLEA: Apă, apă, mor de sete.
PAHARNICUL: Măria-ta, balercele sunt deşerte; ai băut tot.
PÂRLEA: Nu-i apă?... m-am stins!... Paharnice, te osândesc să-ţi tai capul tu singur, cu mâna stângă. (Vede masa.) A!... iaca chileală.
(Se repede la masă.)
LĂCUSTĂ
Semeţe! un pas numai de-i face cătră masă,
Cazi mort, de astă armă străpuns...
(Îl ameninţă cu furculiţa.)
PÂRLEA
Străpuns?... Nu-mi pasă!
Mai bine mort de paloş, ca un viteaz, decât
De sete, mişeleşte, cu iască-aprinsă-n gât.
(Apucă o garafă şi o deşartă.)
LĂCUSTĂ: Iaca minune... grăim amândoi în stihuri, ca nişte apelipisiţi?... Aferim, vere.
PÂRLEA: Vere?... Cine eşti tu, de îndrăzneşti a mă vărui?
LĂCUSTĂ: Eu sunt domn, ca şi tine.
PÂRLEA: Domn... (Amabil.) Să mă fericesc cu numele?...
LĂCUSTĂ: Lăcustă-Vodă!
PÂRLEA (furios): Lăcustă?... duşmanul meu de moarte?
LĂCUSTĂ: Tocmai.
PÂRLEA (graţios): Sunt prea fericit de cunoştinţă. (Dă mâna.)
LĂCUSTĂ: Şi eu tij, vere... poftim la masă.
PÂRLEA: Mulţumesc; sunteţi prea amabil.
LĂCUSTĂ: Da, mă rog, nu te mai fasoli.
PÂRLEA (şade): N-aş vrea să fiu indiscret.
LĂCUSTĂ: Să mă vezi pe năsălnic.
PÂRLEA: Ba mai bine pe braţe, vere.
LĂCUSTĂ (vesel, ghiontind pe Pârlea): Pe braţe, berbantule? Pe braţele Sânzianei?
PÂRLEA (posomorât): Ba cât despre fata lui Papură-Împărat, pune-ţi pofta-n cui.
LĂCUSTĂ: Şi pentru ce, mă rog...?
PÂRLEA: Pentru că mă duc s-o-mpeţesc.
LĂCUSTĂ (ironic): Ş-ai s-o păţeşti, în adevăr, vere.
PÂRLEA: Ver-vere?... Şi cum asta?
LĂCUSTĂ: Fiindcă şi eu mă duc la curtea Sânzianei, cu gând dea- i face curte.
PÂRLEA (se scoală): Suntem rivali!... unul din noi dar e de prisos pe lume; trebuie să piară.
LĂCUSTĂ (liniştit): Ai dreptate; pieri tu.
PÂRLEA: Ba tu... Scoală şi vin la luptă, să ne ciocârtim cu paloşele.
LĂCUSTĂ: Ce face?... Să ne batem împreună?... cată-ţi de treabă, omule; avem oşti pentru certele noastre, ucigă-se între ele... şi noi să petrecem cu voie bună... Aşa-i rândul crailor ş-al împăraţilor. (Strigă.) Stolnice!... pune-te în capul armatei mele... şi taie bucăţi oastea lui Pârlea-Vodă; de-i scăpa teafăr... de te-i arăta leu... te-oi face “ban”.
PÂRLEA (asemene): Paharnice!... ai auzit?... Să te văd; harceaparcea în oamenii lui Lăcustă-Vodă; de-i fi învingător... te schimb din particular în general.
STOLNICUL (cu glas slab): Nu putem, măria-ta, că suntem morţi de foame.
PAHARNICUL (asemene): N-avem vlagă, măria-ta; suntem morţi de sete.
LĂCUSTĂ: Ei, dar fie pe altă dată.. (Lui Pârlea.) Primeşti, verişorule... să ne ucidem altă dată?
PÂRLEA: Bucuros... acum să plecăm la curtea lui Papură-Împărat.
LĂCUSTĂ: Să plecăm; cunoşti drumul?
PÂRLEA: Ba nu!... m-am rătăcit de vreo şapte ori, de când am pornit de-acasă.
LĂCUSTĂ: Ai umblat în bobote ca şi mine; ne trebuie dar un călăuz. Stolnice, un călăuz cât oi bate-n palme.
STOLNICUL (nemişcându-se): Numaidecât, măria-ta.
PÂRLEA: Paharnice, un călăuz.
PAHARNICUL (stă pe loc): Numaidecât.
(Pepelea se iveşte între copaci.)

SCENA V

Aceiaşi, PEPELEA
PEPELEA (aparte): Am lăsat pe mătuşa-n pădure să caute buruieni.
PÂRLEA: Găsitu-l-aţi?...
STOLNICUL (zărind pe Pepelea): Iaca unul, pe dânsul, voinici.
(Toţi se reped şi-l apucă.)
PEPELEA: Ho! ţară!... ce este?... ce v-au apucat?
STOLNICUL (trăgându-l): Te cheamă Lăcustă-Vodă.
PAHARNICUL (asemenea): Te cheamă Pârlea-Vodă.
PEPELEA: Minciuni... nu mă cheamă nici Pârlea, nici Lăcustă... mă cheamă Pepelea.
LĂCUSTĂ: Pepelea!... Ha! Ha! Ha! poznaş nume!
PÂRLEA (râzând): Nu-i nume de calendar.
LĂCUSTĂ: Ca ale noastre. (Tare.) Pepeleo, răspunde, poţi să ne duci la curtea lui Papură-Împărat?
PEPELEA (aparte): Or fi peţitori de-ai Sânzianei.
LĂCUSTĂ: Ai auzit?
PÂRLEA (tare): Poţi, mă?
PEPELEA: Pot!... vă duc şi până la “măru roş”, dacă vreţi, şi până la calea-ntoarsă.
LĂCUSTĂ: Nu, că-i prea departe.
PEPELEA: Şi până la dracu-n praznic.
PÂRLEA: Praznic? hai dar cu noi... pleacă-nainte.
PEPELEA: Bine... (Aparte.) Am să-i rătăcesc în pădurea cea deasă, din ea să nu mai iasă. (Servii fură merindele de pe masă.)
LĂCUSTĂ: Mergem?... Poftim, vere.
PÂRLEA: Ce se potriveşte... apucă d-ta înainte, vere, eşti mai cărunt.
LĂCUSTĂ: Cărunt eu?... ştii că te găsesc nostim?
PÂRLEA: Mă-i fi găsind... dă-mi braţul ş-aidem împreună.
(Pârlea şi Lăcustă îşi dau braţul şi cearcă a pleca odată cu piciorul stâng, dar nu nimeresc. Ies cu toţii prin fund şi dispar în pădure cântând.)
COR
Haideţi cu toţi la curtea
Lui Papură-mpărat,
Atraşi de Sânziana
Cu nume lăudat.

SCENA VI

DASCĂLUL MACOVEI, TOMA, MĂRICA, ŢĂRANI,
ŢĂRANCE (care vin prin dreapta)
TOMA: Aşa o fi, jupâne dascăle... sfântă să-ţi fie vorba, mare adevăr ai rostit... nu plouă pentru că-i secetă.
MACOVEI: Şi-i secetă, pentru că nu plouă.
TOMA: Dar fă bine de ne spune, pentru ce-i şi secetă şi lipsă de ploaie?
MACOVEI: O fi trecut prin văzduh un zmeu cu limbă de foc.
TOŢI (speriaţi): Un zmeu?
MACOVEI: Sau poate că zidarii şi cărămidarii or fi legat norii.
TOMA: Dar nu cunoşti d-ta vreun chip de-a-i dezlega?
MĂRICA: Bărbatul meu să nu cunoască... ai pripit de te-ai vorbit; asta... ai vorbit de te-ai pripit.
MACOVEI: Tronc, Mărico!... Oameni buni, este un leac de secetă care nu dă greş.
TOŢI: Care, care?...
MACOVEI: Să-necaţi o babă.
TOŢI: Ş-a ploua?
MACOVEI: Cu cofa.
TOŢI: Hai, măi, să găsim o babă. (Arătând femeile.) Pe care din ele s-o alegem?
FEMEILE (arătându-se una pe alta): Pe Catrina, pe Safta, pe Tudora, pe Tofana, pe jupâneasa dăscăliţa...
MĂRICA: Pe mine?... Eu babă?... (Lui Macovei.) Babă-s, jupâne dascăle? babă?
MACOVEI: Ba! ba...
BĂRBAŢII: Pe dânsele, măi! (Se luptă bărbaţii cu femeile; ele dau ţipete.)
BĂRBAŢII
Degrabă, degrabă
Să prindem o babă
Şi-n apă s-o dăm.
Degrabă printr-însa
De foc şi de dânsa
Acum să scăpăm.
FEMEILE
Hoţilor! pieriţi de-aici,
Că v-om bate cu urzici,
V-om zgâria ca pisici
De-ţi fi toţi numai beşici.

SCENA VII

Aceiaşi, BABA RADA (se iveşte-n fund)
BABA RADA: Să trăiască Pepelea!... bună cârjă mi-a durat... am să-i descânt de dor.
FEMEILE: Iaca o babă, iaca o babă!
TOŢI: Baba Rada, vrăjitoarea!
MACOVEI: Ea o fi legat norii... pe dânsa, oameni buni... şi uştiuluc! în baltă. (Bărbaţii se reped de apucă pe babă, luând-o-n sus.)
BĂRBAŢII: În baltă!
BABA RADA: Ce-i? ce-i?
FEMEILE: În baltă!
BABA RADA: În baltă? Vai de mine... dar ce v-am greşit eu, oameni buni?...
MACOVEI: În baltă, talpa iadului!
BABA RADA: Ajutor! ajutor! Pepeleo!

SCENA VIII

Aceiaşi, PEPELEA (aleargă prin fund)
PEPELEA: Cine mă cheamă?... Mama Rada?...
BABA RADA: Nu mă lăsa, Pepelaş dragă, vor hoţii să mă-nece.
PEPELEA: Să te-nece, pentru ce? Staţi, oameni buni... nu faceţi păcatul.
TOŢI: În lături, mă sfrijitule.
PEPELEA: Nu mă las de voi, cihar de m-aţi ucide... Mama Rada-i nevinovată.
MACOVEI: Cum îndrăzneşti, măi ţingăule, să te împotriveşti voinţei poporului?... Nu ştii ce spuneau strămoşii noştri: ”Box, pipili, Box...”
PEPELEA: Ce box, mă, na box!... (Trage un pumn în ghigilicul lui Macovei.)
MACOVEI: Aoleo! m-a necinstit.
TOMA: Iii!... a ridicat mâna asupra lui jupân Macovei.
MĂRICA: I-a turtit nasul pe ghigilic? asta...
MACOVE I: Legaţi-l, măi, să-l ducem la procuror. Cât pentru babă, uştiuluc în baltă. (Ţăranii leagă mâinile lui Pepelea.)
PEPELEA (luptând): Hoţilor, ticăloşilor!... vă puneţi o sută pe un om, ca corbii şi ca judanii. (Ţăranii lasă pe Pepelea legat şi se-ntorc la Baba Rada.)
BABA RADA: Pepeleo, Pepeleo... (Ţăranii ridică pe babă şi se îndreaptă spre lac cu ea.)
PEPELEA: Ticăloşii... ucid pe biata babă, fără vină, şi pe mine m-au legat, ca să mă ducă la închisoare... s-au dus cu toţii... nu-i nime, p-aici mi-e drumul. (Fuge-n căsuţă.)
ŢĂRANII (pe malul lacului): Una!
BABA RADA: Pepeleo!
ŢĂRANII: Două, trei... hup, uştiuluc. (O aruncă pe babă şi deodată s-aude un tunet depărtat, cerul s-acopere de nouri negri.)
MACOVEI: Parapanghelos! De-acum umflaţi pe Pepelea şi hai la procurorul.
ŢĂRANII (revenind în scenă): Dar unde-i?
ŢĂRANII: A pierit!
MACOVEI: Pierit să fie! (Începe furtună mare, tunete prelungite.) Iaca, măi!... vedeţi? cum aţi înecat vrăjitoarea, a şi-nceput a ploua.
TOMA: Plouă cu fulgere, jupâne dascăle, dar apă — tufă.
FEMEILE: Vai de noi! o să ne trăsnească.
MĂRICA: Hai s-aprindem Paşti de la lumânare... asta... lumânare de la Paşti.
MACOVEI: Tronc, Mărico!
TOŢI: Hai pe-acasă, la sănătoasa, voinici. (Un fulger cade-n lac, toţi fug în dreapta speriaţi.)

SCENA IX

PEPELEA (ieşind din căsuţă): Să se fi înecat biata mătuşă?... deaş şti că aş găsi-o, m-aş arunca înot. Ia să vedem. (Vine în scenă şi găseşte o cârjă.) Iaca una din cârjele ei... poate să-mi fie de ajutor... (La mal). A!... pare că zăresc ceva... ea-i... pluteşte... dă, Doamne, s-o scap. (Întinde cârja-n apă şi scoate sumanul babei.) Nu-i ea. Sărmana, e numai sumanul ei, a murit! S-a dus pe ceea lume, şi eu am rămas iar singur. (Plânge.) Rău mă doare inima după ea... dar ce aud!... ce văd!
(Furtuna trece, norii dispar şi luna se înalţă de după copaci, în fund... pe suprafaţa lacului răsar mai multe flori mari de nufăr şi în fiecare din ele stă închisă câte-o zână; în cea mai frumoasă se găseşte Baba Rada, metamorfozată în Regina Zânelor; razele lunii luminează tainic tabloul.)

SCENA X

PEPELEA, ZÂNE, BABA RADA (schimbată în zână)
COR DE ZÂNE
Frumoasă Zână cu dulce nume
Din sânul apei iese la lume.
Ferice omul care pe ea
La foc de stele o va vedea.
(Florile de nufăr se deschid, zânele ies de formează împreună un grup artistic în lumina electrică. În floarea din mijloc apare Baba Rada sub figura şi sub costumul unei zâne tinere şi frumoase şi încununată cu plante acvatice.)
ZÂNA
Pepeleo, blând suflet, tu singur cu-ndurare,
Ai vrut să-mi aperi viaţa de-a proştilor turbare.
Pe tine eu din umbră te-oi scoate la lumină,
Căci fosta Baba Rada de-acum e a ta zână.
(Zâna, ieşind din floare, păşeşte pe faţa apei şi vine în scenă.)
PEPELEA (cade-n genunchi): O!... ce minune cerească.
ZÂNA: Pepeleo!... de azi începe o viaţă plină de lupte pentru tine... dar să n-ai grijă, vei fi pretutindeni apărat şi susţinut de mine. Ţine acest fluieraş de trestie, el te va ajuta la orice nevoie... când îi cânta din el... ţine ş-acest inel de logodnă cu Sânziana.
PEPELEA: Ah!... zână frumoasă şi milostivă, mă logodeşti cu norocul.
ZÂNA: Norocul să te însoţească în calea vieţii. Acum te las, Pepeleo... rămâi cu bine, eu mă-ntorc în împărăţia zânelor.
(Zâna se-ntoarce în floarea ei, toate florile s-afundă încet, în sunetul simfonic al orchestrei. Corul repetă refrenul de la început.)
(Sfârşitul actului I.)

ACTUL II

Teatrul reprezintă sala tronului lui Papură-Împărat... Vasuri mari cu plante acvatice sunt aşezate în colţuri... un tron mare de aur în stânga, alt tron mai mic alături, spre public... o uşă în stânga, ce duce în apartamentul împărătesei... în dreapta, uşi mari... în fund, arcade largi şi înalte, ce se deschid pe terasă, deasupra grădinii.

SCENA I

PEPELEA (se iveşte cu sfială pe terasă, apoi intră în scenă): Nu mă vede nime? M-am furişat prin grădina împărătească, doar oi zări pe Sânziana... dar toate ferestrele palatului sunt închise... Ce bogăţii... Ce locaş fermecător!... Bine m-aş deprinde a trăi aice... alăturea cu fata împăratului. Dacă m-ar ajuta Zâna-Lacului să mi se împlinească dorul... Ian să-mi încerc norocul, sunând din fluierul ăsta!... Să vedem ce poate el!... (Privind fluierul, cântă.)

ARIE

I
fluieraş frumos,
Mult zici tu duios.
Scumpe fluieraş,
Mult zici drăgălaş,
Zi cu glasul tău,
Zi pe gândul meu,
Versul cel cu foc,
Ce-aduce noroc.

II
fluieraş de fag,
A! spune cu drag,
Spune de-al meu dor
Scumpului odor,
Că inima mea
Vecinic pentru ea
Bate ne-ncetat
D-un amor curat.
(El vrea să cânte din fluier, dar se opreşte, zărind în dreapta pe Tândală.) Dar vine cineva... mă închin cu cântecul şi, la fugă... să mă ascund în grădină. (Dispare după arcade.)

SCENA II

TÂNDALĂ, pe urmă PĂCALĂ
(amândoi în haine brodate cu fir ş-acoperite cu decoraţii pe piept şi pe spate)
TÂNDALĂ (venind din dreapta): Stăpânul meu, augustatea-sa marele împărat Papură doarme... Doarmă sănătos şi fără grijă, cât mă are pe mine, Tândală, prim-ministru... Toată sarcina statului e pe spinarea mea... Sarcină grea!... (Cu emfază.) Însă mă simt mândru de-a o purta pentru gloria, prosperitatea, propăşirea şi moralitatea poporului ce se adăposteşte la umbra sceptrului împărătesc al augustăţii-sale...
(Zărind pe Păcală.) Dar pare că găsesc pe Păcală, colegul meu de cabinet... un şiret de frunte, care ades mă păcăleşte!... Cum să mă dezbar de el?... Am cătat să-l trimit departe, peste nouă mări şi nouă ţări, într-o ambasadă... dar n-a primit... Ce tertip să mai iscodesc?... (Stă pe gânduri.)
PĂCALĂ (intră pe sub arcade): Doarme augustul nostru, şi soarele-i sus... Însă are şi dreptate să-şi odihnească bătrâneţele. (Zărind pe Tândală.) A!... iaca Tândală, perechea mea de la carul statului... cum să-l dau peste cap?...
TÂNDALĂ: Ce văd? Excelenţa-voastră la curte aşa de dimineaţă?
PĂCALĂ: Datoria-mi fac, urmând pildei excelenţei-voastre.
TÂNDALĂ: Datorie sacră... când stăpânul trage la aghioase... Sluga credincioasă veghează, pentru gloria...
PĂCALĂ: Propăşirea...
TÂNDALĂ: Prosperitatea...
PĂCALĂ: Şi moralitatea poporului, ce s-adăposteşte...
TÂNDALĂ: La umbra sceptrului părintesc.
AMÂNDOI (înclinaţi): Al augustăţii-sale...
PĂCALĂ: Bine, acuma ad-o colea jumătatea milionului ce-ai câştigat astă-noapte.
TÂNDALĂ: Ce milion? Care milion? de unde milion?
PĂCALĂ: Care? (Îi şopteşte la ureche.) Cel care ai câştigat ruşfet de la concesionarii baloanelor.
TÂNDALĂ (cu mirare): De unde o ştii?
PĂCALĂ: E scris pe nasul excelenţei-voastre, ad-o...
TÂNDALĂ: Ei, ştii una? Lasă-mi mie milionul ăsta, şi eu îţi făgăduiesc alt milion la anul.
PĂCALĂ: Cum?
TÂNDALĂ (îi vorbeşte la ureche): Din răscumpărarea concesiunii baloanelor.
PĂCALĂ: Parol?
TÂNDALĂ: Parol!
PĂCALĂ: Ba, ba, ba, mai bine azi un ou decât la anul un bou; adă!
TÂNDALĂ: Bine, om regula socotelile mai pe urmă, acum să ne ocupăm de afacerile politice... Ştii că domniţa Sânziana e fată mare?...
PĂCALĂ: O fi; şi, prin urmare, i-a abătut să se mărite numaidecât.
TÂNDALĂ: Fată mare nu-i? Trebuie să-i credem.
PĂCALĂ: Şi împăratul, care se supune la toate voinţele ei, a trimis crainici pe la toate împărăţiile ca să le ducă această veste.
TÂNDALĂ: O ştiu.
PĂCALĂ: Şi chiar au început a sosi în oraş mai mulţi din acei ceau auzit de frumuseţea domniţei.
TÂNDALĂ: Care şi care?...
PĂCALĂ: Zorilă, craiul Răsăritului; Murgilă, craiul Apusului... şi Pârlea-Vodă, şi Lăcustă-Vodă, şi alţi mulţi din toate părţile lumii.
TÂNDALĂ: Minunat; şi unde au tras la gazdă?
PĂCALĂ: La “Grand Hotel”, la “Trei sarmale”.
TÂNDALĂ: Cred c-om căpăta ceva decoraţii de la ei... decoraţii cu briliante primprejur... iar nu ca potcoavele astea, care cântăresc zece oca... de aramă... Priveşte: ordinul Hipopotamului!... ordinul Urangutanului!... ordinul Bivolului... ordinul Bibilicului... etc...
PĂCALĂ: Acestea sunt decoraţii zoologice... dar unde le-om mai anina şi pe celelalte?...
TÂNDALĂ: Pe dinăuntrul livrelei... ca căptuşală.
(S-aude-n stânga un căscat lung.)
PĂCALĂ: Taci... s-anunţă împăratul.
(Papură-Împărat vine în halat şi papuci galbeni... şi cu coroana peste scufă.)

SCENA III

Aceiaşi, PAPURĂ
PAPURĂ: A... a... a!... Bine am dormit.
AMÂNDOI: Să vă fie de bine, augustate.
PAPURĂ: Aici sunteţi, miniştrii mei isteţi!
TÂNDALĂ: La uşa augustă a iatacului împărătesc...
PĂCALĂ: Precum se cuvine...
PAPURĂ: Vine... bine vreau să zic, ne place să vă vedem aproape de tron, pentru că sunteţi ageri.
AMÂNDOI (închinându-se): Măria-ta...
PAPURĂ: Credincioşi!
AMÂNDOI: Augustate...
PAPURĂ: Întegri.
AMÂNDOI: Luminate împărate...
PAPURĂ: Deşi nu prea frumoşi...
AMÂNDOI: Milostive stăpâne...
PAPURĂ: Destul, nu vă mai frângeţi şalele... câte ceasuri sunt?...
TÂNDALĂ: Câte porunceşte augustatea-voastră să fie.
PAPURĂ: M-am trezit destul de dimineaţă, nu-i aşa?
TÂNDALĂ: Aşa! v-aţi trezit odată cu zorile.
PAPURĂ: Oare?... Ce crezi şi tu, Păcală... îmi pare că soarele-i sus.
PĂCALĂ: Zorile au mai întârziat astăzi, pentru plăcerea augustăţii voastre.
PAPURĂ: Bine-au făcut, pentru că eram foarte obosit... trebile statului...
TÂNDALĂ: Vă prea osteniţi, augustate; şi nu se cade să compromitaţi augusta voastră sănătate. Nouă, servitorilor tronului, ne incumbă truda; pentru gloria...
PĂCALĂ: Propăşirea...
TÂNDALĂ: Prosperitatea!
PĂCALĂ: Şi moralitatea poporului ce s-adăposteşte...
TÂNDALĂ: La umbra sceptrului părintesc...
AMÂNDOI: Al augustăţii-voastre!
PAPURĂ: Frumoasă imagine!... umbra sceptrului... mi-o repetaţi în toate zilele... e cam monotonă, însă plăcută... şi ce mai face poporul?... nu l-am văzut de mult...
TÂNDALĂ: Nu-şi încape în piele de fericire.
PAPURĂ: Aşa să fie, Păcală, îşi încape sau nu-şi încape?
PĂCALĂ: Nu-şi încape... e burduf...
PAPURĂ: Burduf!... A!... mulţumirea mea este deplină... adică tocmai deplină nu... pentru că tarafurile politice se-nmulţesc pe toată ziua... Câte avem pân-acum?
PĂCALĂ: 57, augustate.
PAPURĂ: Numai atâtea?... le credeam mai plodoase... care au mai ieşit la maidan?...
PĂCALĂ (desfăşurând o hârtie lungă): Iată lista.
PAPURĂ: Breee!... ce pomelnic!... citeşte-l, Păcală.
PĂCALĂ: Categoria-ntâi.
PAPURĂ: Cum?... Sunt pe categorii?
PAPURĂ: Dar, categorisiţi.
PAPURĂ: Zi-nainte.
PĂCALĂ: Categoria-ntâi! Tarafuri colorate.
PAPURĂ: Colorate?...
PĂCALĂ: Da!... pentru ca să bată mai bine la ochi. (Citind.) Taraful verde.
PAPURĂ: Verde? Pentru ce verde?
PĂCALĂ: Pentru că-i spanac. (Citind.) Taraful galben.
PAPURĂ: Galben?... O fi taraf de dovleci?...
PĂCALĂ: Tocmai... e un taraf care a prins gălbeaţă. (Citind.) Taraful alb.
PAPURĂ: Alb?... Se vede că-i mai spălat?
PĂCALĂ: Şi pătimeşte de albeaţă pe ochi. (Citind.) Taraful stacojiu.
PAPURĂ: Stacojiu?... pentru ce?
PĂCALĂ: Pentru că cu cât e mai fiert, cu atât e mai roş.
PAPURĂ: Ca racii.
PĂCALĂ: Raci progresişti etc. Categoria a doua... Taraful naţionalliberal, taraful liberal-naţional, taraful liberal-naţional-moderat, taraful moderat-naţional-liberal.
PAPURĂ: Treci la altă categorie, asta-i cam într-acelaşi păr.
PĂCALĂ: A treia categorie... Taraful aristocrat, democrat, burtocrat, pungocrat, postocrat...
PAPURĂ: Destul... m-am ameţit şi simt că devin prostocrat ca dânşii... Şi care-i deviza politică a tuturor?
PĂCALĂ: Una ş-aceeaşi... “Scoală-te de la locul tău, să mă pun eu.”
PAPURĂ: Adică, cu alte cuvinte... Să vă dau afară pe voi şi să-i iau pe dânşii în loc?
PĂCALĂ: Cam aşa!
PAPURĂ: Ş-aşa se poate... să vă dau afară... să nu vă dau?... Ba să vă dau.
AMÂNDOI: Ferească Dumnezeu, auguste.
PAPURĂ: Dar dacă vă voi păstra... Cum să salvăm situaţiunea?...
TÂNDALĂ: Trântind tarafurile la puşcărie.
PAPURĂ: Bună idee, să le trântim... oare să le trântim?... şi pentru ce să nu le trântim?... Ce zici şi tu, Păcală?...
PĂCALĂ: Zic să nu le trântim, maiestate... pentru că o asemenea trântă ar fi o măsură în incompatibilitate cu abilitatea guvernamentală.
PAPURĂ (aiurit): Aşa... (Aparte.) N-am prea înţeles. (Tare.) Apoi dar să-i lăsăm în pace, mai cu seamă că am altă belea pe capul meu... Sânziana mi-a declarat că vrea să se mărite pe placul ei... iar nu după convenienţele politicii statului... Eu chibzuisem să fac alianţă cu vecinul meu, cu Piperuş-Craiul... dar fata-l găseşte prea iute... şi nu-l vrea.
TÂNDALĂ: Asta poate să nască mari complicaţiuni.
PĂCALĂ: Poate chiar şi războaie.
PAPURĂ: Ş-apoi?... nu mi-e teamă de-un Piperuş. Câţi pipăruşi am mâncat eu, de când împărăţesc!... Au început să curgă peţitori pentru Sânziana?
TÂNDALĂ: Început... Hotelul “La trei sarmale” e plin de crai, domni şi împăraţi, care aşteaptă să fie invitaţi a se prezenta la Curte.
PAPURĂ: Bine, faceţi-le cunoscut că-i voi primi chiar astăzi... Gătit-aţi tot pentru ceremonialul primirii lor?
PĂCALĂ: Totul e gata.
PAPURĂ: Mergeţi dar să-i aduceţi în prezenţa noastră, hai, marş!
AMÂNDOI: Numaidecât, auguste... (Ies închinându-se.)
PAPURĂ (singur): Un cap încoronat trebuie să aibă caracter ferm şi voinţă nestrămutată... altminterea se-ncurcă rău iţele politice... Eu am hotărât să fac pe voia Sânzianei... şi nu mă schimb odată cu capul (o pauză), şi însă prudent de-a expune împărăţia la cine ştie ce calamităţi, pentru capriciul unei copile alintate... Ce-ar fi, adică, dacă n-aş mărita-o acum?... ar plânge ş-atâta tot... dar de ce s-o fac să plângă, drăguţa?... Vrea să se mărite, lucru natural. (Schimbă tonul.) Vrea, vrea... multe vrea omul... de m-aş potrivi... ea are voinţa ei... dar şi eu am pe-a mea... şi, în sfârşit, cine-i împăratul? Eu!... cine are dreptul de a porunci?... Eu! prin urmare, s-o mărit... alta n-am ce face. (Stă pe gânduri, numărând pe degete.) S-o mărit?... să n-o mărit?...

SCENA IV

PAPURĂ, SÂNZIANA (iese din apartamentul ei)
SÂNZIANA: Tătucă. (Vine de-l sărută.)
PAPURĂ: Copila mea, te-ai trezit?...
SÂNZIANA: Ce fel? trezit?... Soarele-i amiazi, şi d-ta tot în halat şi cu scufa de noapte?...
PAPURĂ: Am avut multe de pus la cale cu miniştrii.
SÂNZIANA (zâmbind): Înţeleg... aţi organizat ceremonialul de astăzi... Scumpul meu părinte, cât mă doare să mă despart de d-ta.
PAPURĂ: Apoi dacă te doare aşa de mult, pentru ce vrei numaidecât să ieşi din casa părintească?
SÂNZIANA: Pentru ca să mă duc şi eu la casa... aşa a făcut şi mama.
PAPURĂ: Dumnezeu s-o ierte... însă, pe vremea ei, fetele se măritau după placul părinţilor.
SÂNZIANA: S-au schimbat lucrurile de-atuncea, tătucă. Astăzi suntem libere şi independente.
PAPURĂ: Formaţi şi voi un taraf?...
SÂNZIANA: Dar, găsim că e drept să ne alegem noi înşine tovarăşii vieţii noastre.
PAPURĂ: De aceea s-au înmulţit despărţeniile... Ascultă, Sânziană... n-ai putea să mai rabzi vreo doi-trei ani?...
SÂNZIANA: De ce nu zece?... să-mpletesc coadă albă.
PAPURĂ: Pân’ la coadă albă mai ai mult, fata mea.
SÂNZIANA: Tătucă, vrei să afli adevărul?... mi-a prezis o vrăjitoare că, de nu m-oi mărita în anul acesta, am să mă găsesc întro primejdie de moarte.
PAPURĂ: De moarte!... să mori?... ferească Dumnezeu! să nu faci una ca asta... mai bine te mărit de 17 ori, cu cine ţi-a cere inima... chiar c-un zmeu, dacă ai poftă de zmei.
SÂNZIANA: Bunul meu părinte!... Tocmai de zmei mi-e teamă, pentru că ei fură fete de-mpăraţi... şi mi-a spus vrăjitoarea că sunt ameninţată...
PAPURĂ (speriat): Ce?... să te răpească o dihanie de pe ceea lume?... Merg să dau porunci ca să pună străji împrejurul palatului...
(Strigă:) Păcală, Tândală... iaca, uitasem că ei sunt duşi la “Trei sarmale!”
SÂNZIANA: Nu te turbura, tătucă, mai bine mergi de te găteşte, ca să primim oaspeţii veniţi la noi de prin fundul lumii.
PAPURĂ: Ai dreptate; mă duc să-mi lepăd halatul şi să-mi pun hlamida... Pupă-mă frumos... Pupă-mă încă o dată. (După ce-o sărută iese zicând:) E frumoasă... ruptă din soare! Şi-mi samănă mie, bucăţică tăiată. (Iese-n stânga.)

SCENA V

SÂNZIANA (singură): Azi trebuie să-mi aleg un mire!... pe care?... pe cel mai viteaz, mai tânăr şi mai frumos.
RECITATIV
De multe nopţi mi-e somnul agitat
Şi până-n zori ades nu pot dormi.
Un glas ascuns îmi zice ne-ncetat
Că am ajuns în timpul de-a iubi.

ARIE

I
Fără dor, fără iubire,
Nu e-n lume fericire,
Spune doica mea.
Ea-i bătrână, ispitită;
Ca să fiu dar norocită,
S-o ascult pe ea.

II
Făt-Frumos, o, dulce mire,
Te aştept, vin’ cu grăbire,
Vino de mă ia,
Ca să ducem împreună
Viaţă dulce, viaţă bună
Cum inima vrea.
Ah!... când ar veni Făt-Frumos... (Stă gândind. Un zmeu trece călare prin văzduh.) Când ar apărea deodată-n ochii mei...
(Zmeul apare între arcade.)

SCENA VI

SÂNZIANA, ZMEUL
ZMEUL (în fund): Sânziană!
SÂNZIANA (tresărind): Cine mă cheamă? (Vede pe zmeu.) A!...
(Vrea să fugă.)
ZMEUL: Nu fugi, dulce minune; vestea frumuseţii tale a trecut peste nouă mări şi nouă ţări şi, ca să te văd, am venit în zbor nouă zile şi nouă nopţi.
SÂNZIANA: Dar cine eşti tu, care îndrăzneşti?...
ZMEUL: Eu sunt împăratul zmeilor.
SÂNZIANA (cu groază): Eşti zmeu?...
ZMEUL: Ş-am jurat să te fac soţia mea.
SÂNZIANA: Eu?...
ZMEUL: Vino cu mine.
SÂNZIANA: Mai bine să mor.
ZMEUL: Vino!... (Face un pas, întinzând mâna spre ea.)

SCENA VII

Aceiaşi, PEPELEA (se arată sub arcade)
PEPELEA: Stai, fiară de pe ceea lume!... un pas mai mult, eşti mort.
ZMEUL: Ce?... tu, piticule, îmi porunceşti mie?
PEPELEA: Pieri, pieri îţi zic.
ZMEUL (ridică buzduganul): Se vede că vrei să legi frăţie de moarte cu buzduganul meu?
PEPELEA: Şi tu cu fluieraşul meu. (Sună din fluier.)
ZMEUL (rămâne încremenit, vrea să-nainteze, dar nu poate; vrea să ridice buzduganul, şi-i cade braţul fără putere): Păcătosule!... aşteaptă... Ce-am păţit?... nu pot face un pas înainte... nu pot purta buzduganul, sunt fermecat... fluierul acesta mă-nvinge... (Se tot retrage îndărăt, împins de-o putere misterioasă, în sunetul fluierului Pepelea- l urmăreşte, amândoi dispar în grădină.)
SÂNZIANA (trezindu-se din buimăceală): Am visat?... Era să mă răpească un zmeu?... Şi m-a scăpat de el?... Cine m-a scăpat?... Poate că era Făt-Frumos. Făt-Frumos, o, dulce mire,
Te aştept vin’ cu grăbire,
Vino de mă ia... etc.
(Iese prin stânga cântând sotto voce.)

SCENA VIII

PĂCALĂ, TÂNDALĂ, PÂRLEA-VODĂ, LĂCUSTĂ-VODĂ, ZORILĂ, MURGILĂ
(mai multe persoane din toate părţile lumii, în diverse costume fantastice)
(S-aud fanfare-n curte, uşile-n dreapta se deschid; doi uşieri vin de se aşează la intrare. Intră cortegiul de crai, domni şi împăraţi, precedaţi de Tândală şi Păcală şi urmaţi de steaguri cu emblemele lor. Se pun în semicerc, în faţa tronului.)
COR
Azi e ziua mult dorită,
Când, uimiţi, o să vedem
O minune strălucită,
Un crin alb cu diadem.
TÂNDALĂ: Poftim, vestiţi şi de bun neam domni, crai şi împăraţi! În curând va sosi marele, gloriosul, mărinimosul, augustul Papură- Împărat, împreună cu frumoasa, încântătoarea, augusta sa copilă, domniţa Sânziana.
(În sunetul unui marş triumfal, intră Papură cu hlamidă şi cu coroană aurită, ţinând pe Sânziana de mână, urmaţi de mai multe dame şi magnaţi de Curte... ei fac jurul sălii, salutând pe oaspeţi, ş-apoi merg de se suie pe tronuri. Steagurile se înclină în faţa lor şi toţi oaspeţii rămân extaziaţi, privind la Sânziana... Pârlea-Vodă dă semne de admiraţie grotescă.
Tândală stă lângă tron.)
COR
Iată împăratul,
Iată luminatul
Cu Sânziana,
Mândra Cosânzeana,
Orişicine-o vede
Jură şi crede
Că e un juvaer,
Căzut aici din cer.

SCENA IX

Aceiaşi, PAPURĂ cu SÂNZIANA
PAPURĂ (pe tron): Bine-aţi venit la curtea noastră, oaspeţi de soi şi de tot soiul!... Crainicii noştri v-au dus vestea despre copilă şi zestrea ei... jumătate de împărăţie, fără ipotecă... Care din voi va avea noroc să placă fetei va avea parte de amândouă... Haide, arătaţi-vă talentele şi nurii, concursul e deschis; am zis!...
TOŢI: Trăiască Papură-Împărat!
PAPURĂ: Acum şi pururea şi-n vecii vecilor...
TOŢI: Amin!
PAPURĂ: Păcală, te numesc mareşal de ocazie, fără leafă. Prezentează-ne concurenţii cu tropos.
PĂCALĂ: Ascult. (Prezentând pe Zorilă.) Măria-sa Zorilă, craiul Răsăritului.
PAPURĂ: Zorilă?... Am cunoscut în tinereţe pe babacu-tău; pătimea, sărmanul, de căscat, altminterea era deştept şi cam... berbant.
(Râzând.) Îmi aduc aminte că odată ne-am întârziat împreună pănă-n faptul zilei, într-o mahala!... ha! ha! ha! Stârnisem toţi câinii şi comisarii... ha, ha, ha!
TÂNDALĂ (încet, cu dezaprobare): Auguste...
PAPURĂ (serios): Ai dreptate, Tândală, nu iartă ighemoniconul. (Arată pe Sânziana.) Şi e sărbătoare-n casă; iaca tac, tac.
ZORILĂ (îngenunche dinaintea tronului Sânzianei şi declamă):
Princesă! Răsăritul e raiul pământesc;
Din el răsare luna şi soarele ceresc!
Primeşte-a fi regină acelui dulce plai,
Ca să privească lumea-n mirare rai în rai.
(Se scoală şi se retrage.)
PAPURĂ (lui Tândală): Rarerarerai în rai? parcă aud broaştele, Tândală.
TÂNDALĂ: Poezie imitativă, auguste.
PAPURĂ: O fi!...
PĂCALĂ (prezentând pe Murgilă): Măria-sa Murgilă, craiul Apusului.
PAPURĂ: Murgilă?... Stăi... am cunoscut şi pe babacu-tău; era cam posomorât de firea lui. Ce mai face?
MURGILĂ (posomorât): A apus...
PAPURĂ: A apus!... Ce spui? A dat pielea popii? Hei!... lume, lume!... toţi suntem mai mult sau mai puţin muritori. (Îşi suflă nasul tare.) Ca mâine îi apune şi tu.
MURGILĂ (asemenea şi el îngenunche înaintea Sânzianei şi declamă):
Princesă, în Apusul profund, mistuitor,
Apune soare, lună, tot ce-i strălucitor,
Dar jur pe-a ta frumseţă, de lume admirată,
Că tu nu vei apune din ochii-mi niciodată.
(Se retrage.)
PAPURĂ: Frumos!... (Lui Tândală.) Ce au, Tândală, de grăiesc toţi în stihuri?... e vreo boală nouă?
TÂNDALĂ: Da... o boală ce se numeşte stiho-morbus.
PAPURĂ: O fi!...
PĂCALĂ (prezentând pe Lăcustă): Măria-sa Lăcustă-Vodă.
PAPURĂ: Lăcustă? Te ştiu de mult... mi-ai potopit ogoarele într-o vreme... la anul o mie şi ceva!
LĂCUSTĂ: Era foamete, augustate... şi eram pe atunci un copil fără judecată, zburdalnic.
PAPURĂ: Aşa!... Ş-acum văd cu mulţumire că, deşi eşti flăcău tomnatic, te ţii bine; tot verde!
LĂCUSTĂ: Am stomac bun!
PAPURĂ (lui Tândală): Stomac de Lăcustă.
LĂCUSTĂ (îngenunchează dinaintea Sânzianei şi declamă):
Frunză verde de mohor
Mor de dor... zău... de dor mor,
Mor... mor... mor...
(Aparte.) Ce dracu!... am uitat restul şi mi-am pierdut rostul.
PAPURĂ (lui Tândală): Ian ascultă, Tândală... ăsta mormoroseşte ca un urs.
LĂCUSTĂ (cată a continua):
Frunză verde de mohor
Mor, mor, mor...
PAPURĂ: Lăcustă... dragă Lăcustă, lasă, nu mai muri acum, fătul meu, pe altădată, pe altădată, aşa să trăieşti.
LĂCUSTĂ (retrăgându-se): Curios!... mi-am uitat improvizaţia.
PĂCALĂ (prezentând pe Pârlea): Măria-sa, Pârlea-Vodă.
PAPURĂ: Pârlea?... pârlit eşti de soare!
PÂRLEA: Ba din născare, augustate. (Declamă:)
Princesă, a ta frumseţă-nfocată şi bălaie
În vulcanul meu de suflet a aprins o pălălaie.
Ard, ard, ard, mă fac cenuşă, căci amorul mă încinge.
A! precum ai aprins focul, fă bine de mi-l şi stinge.
PAPURĂ: Pompieri!... chemaţi pompierii... e-n stare să-mi dea foc palatului. (S-aude afară fluierul lui Pepelea.)
PÂRLEA (indignat): Cine mă fluieră?
PAPURĂ: Ce se-aude, un fluier?
SÂNZIANA (uimită, aparte): Parcă-i fluierul care m-a scăpat de zmeu.
(Apare Pepelea pe pragul uşii din dreapta.)

SCENA X

Aceiaşi, PEPELEA
PAPURĂ: Cine eşti tu, semeţule, de îndrăzneşti s-ai îndrăzneala de a te prezenta dinaintea noastră?
PEPELEA: Luminate împărate, sunt solul Zânei-Lacului!... Acea zână năzdrăvană a auzit de preaputernicul, preaînţeleptul, preamă- rinimosul Papură-Împărat, precum şi de cereasca frumuseţe a fiicei sale, care-i samănă...
PAPURĂ (îmblânzit): Aşa mai vii de-acasă... urmează.
PEPELEA: Şi, vrând să vă arate admirarea ce i-aţi inspirat, vă trimite prin mine, pentru serbarea de astăzi, două prezenturi, cum nu s-a mai văzut pe lume.
PAPURĂ: Care? unde-s?...
PEPELEA (face un semn afară; un paj intră, aducând o colivie mică de aur, în care este închisă o pasăre albastră, şi alţi doi servitori aduc o oglindă mare, pusă pe două picioare aurite): Iată-le!... o pasăre măiastră, pentru frumoasa şi încântătoarea princesă. (Ia colivia ş-o prezintă Sânzianei.) Ş-această oglindă, pentru augustatea-voastră... Pasărea are grai omenesc şi răspunde la toate întrebările... Oglinda arată adevărul... Zâna vă roagă să le primiţi bucuroşi, din parte-i.
(Servitorii aşează oglinda între ambele arcade, faţă cu publicul.)
PAPURĂ: Primim, cum nu?... şi-i trimitem asigurarea înaltei noastre consideraţiuni.
SÂNZIANA: Ce frumoasă pasăre!
PAPURĂ: O fi dumbrăveancă? (Lui Pepelea.) Şi zici că astă pasăre grăieşte?
PEPELEA: E pasăre măiastră... adresaţi-i orice întrebare, ea va răspunde.
PAPURĂ: Ce s-o-ntreb? Ha! am găsit... Păsărică dragă... spunemi: sunt coţcari în împărăţia mea?
PASĂREA: Da! da! da! da!
PAPURĂ: Nu mă-ndoiam de asta... care sunt cei mai mari gheşeftari?
PASĂREA: Păcală... Tândală...
PAPURĂ: Ce-a zis?
PĂCALĂ: A zis Tândală.
TÂNDALĂ: Ba Păcală.
PĂCALĂ: Ba Tândală.
TÂNDALĂ: Ba Păcală.
PASĂREA: Păcală-Tândală, Tândală-Păcală.
PAPURĂ: Cum se poate?... Şi eu credeam...
TÂNDALĂ-PĂCALĂ: Minciuni, minciuni, gaiţă neruşinată!... Nu o credeţi, augustate.
PAPURĂ (sever): Tăcere!... Mâine voi fi supremul vostru judecător, astăzi n-am vreme să fiu decât părinte... Sânziană, ai văzut ş-ai ascultat pe onorabilii preopinanţi... asta... aspiranţi... răspunde, care din dumnealor îl socoţi mai demn de a-mi fi ginere mie şi, prin urmare, bărbat ţie?
SÂNZIANA (sculându-se): Sire, sunt confuză în momentul acesta... şi nu mă pot pronunţa îndată... atât de mari sunt meritele dumnealor.
PAPURĂ: Prea bine, fata mea... Vom suspenda şedinţa pe zece minute; pentru ca să ai tot timpul necesar de-a lua o rezoluţie. (Tare.) Şedinţa e suspendată pe zece minute. Poftiţi la bufet, dacă vă place. (Se scoală.)
SÂNZIANA (aparte): Am să consult pasărea despre ursitul meu.
(Către pasăre.) Păsărică dragă, cum se numeşte ursitul meu?...
PASĂREA: Pepelea! Pepelea.
SÂNZIANA: Pepelea. (Iese printre arcade împreună cu damele.)
PAPURĂ: Acum mă pot coborî de pe tron, să-mi mai dezmorţesc şalele... (Se coboară.) Unde-i cel ce-a adus pasărea şi oglinda?
PEPELEA: Eu sunt.
PAPURĂ: Cum te cheamă?
PEPELEA: Pepelea.
PAPURĂ: Din botez sau de-aiurea.
PEPELEA: Ba de-aiurea.
PAPURĂ: Aşa am chitit şi eu... acum spune-mi ce meşterie are oglinda asta?... Pănă azi eu n-am văzut oglinzi?
PEPELEA: Ea arată chipul şi totdeodată caracterul fiecărui om ce se uită în ea.
PAPURĂ: Minunat. (Aparte.) Prin ea am să cunosc firea musafirilor mei. (Tare.) Păcală, Tândală... ian priviţi-vă mutrele în oglinda asta... ca să vedeţi cât sunteţi de frumoşi.
PĂCALĂ-TÂNDALĂ (cu sfială): Auguste...
PAPURĂ: Am poruncit... marş.
(Păcală şi Tândală se duc în faţă la oglindă, care reflectează doi lupi cu gurile căscate, trăgând de-o pungă.)
PĂCALĂ -TÂNDALĂ: Doi lupi!... piei, drace!... suntem lupi?
PAPURĂ: Lupi! Miniştrii mei, secretari de stat, sunt lupi! şi eu i-am rânduit păstori la oi?... (Sever.) Am să vă hăituiesc cu copoi, pungivorilor!
PĂCALĂ-TÂNDALĂ (abătuţi): Ne-am dat de gol! Am păţit-o.
TOŢI (cu mirare): O!
PAPURĂ (aparte): Acum să trecem la musafiri. (Tare.) Lăcustă- Vodă... ai idee de nurii cu care te-a înzestrat natura?
LĂCUSTĂ: Aproximativ, augustate, după cât m-au încredinţat sexul frumos.
PAPURĂ: Treci la oglindă, treci ca să te aproximativeşti cu ochii.
LĂCUSTĂ: Bucuros... (Se pune în faţa oglinzii. Oglinda reflectează o lăcustă slabă.)
TOŢI (râzând): A!... o lăcustă?
LĂCUSTĂ: Eu! Lăcustă?...
PAPURĂ: Aidoma.
PÂRLEA (râde cu hohot): A păţit-o vărul.
PAPURĂ: Pârlea-Vodă, e rândul dumitale.
PÂRLEA: Eu n-am grijă... sunt frumos. (Cată în oglindă. Oglinda reflectează un curcan.) Un curcan!
(Toţi râd.)
PAPURĂ: Numai bun de pus în frigare.
PÂRLEA (furios): Asta-i o insultă... cere răzbunare. (Scoate sabia ca să lovească oglinda.)
PAPURĂ (oprindu-l): Ba te poftesc să-mi laşi mobilele în pace; nu poţi lupta cu adevărul... Am să mă uit şi eu... priviţi şi admiraţi. (Se pune majestos înaintea oglinzii. Oglinda reflectează o broască purtând scufă.) Ce?... un buhai de baltă? Eu?... Asta-i broscărie... boşcărie vreau să zic; sfărâmaţi oglinda asta obraznică în 40 de mii de bucăţi. Buhai de baltă?... Pepelea, unde-i Pepelea?
PEPELEA (ieşind de după oglindă): Aici.
PAPURĂ: La spânzurătoare... duceţi-l la ştreang.
TÂNDALĂ-PĂCALĂ: Pe dânsul cu toţii!
(Toţi se reped asupra lui Pepelea, care scoate fluierul de la brâu.)
PEPELEA (aparte): Am să te văd, fluieraşule, ce poţi.
(Fuge spre uşa din dreapta.)
PAPURĂ: Nu-l lăsaţi să scape.
PEPELEA: Sună, fluieraşule, să-i faci a juca de streche.
(Sună din fluier ca la uşa cortului. Toţi se opresc din goană şi încep a juca în loc, sărind în sus, strâmbându-se şi neputându-se opri; Pepelea iese, fluierul încetează, dansul se opreşte.)
TOŢI: După el! (Se reped spre uşă, fluierul se aude mai departe, dansul iar începe şi continuă mai strechiat, pân’ ce fluierul tace.) Uf! am obosit, nu mai pot, îmi dau sufletul. (Unii cad pe scaune, alţii se reazemă- mpreună, spate de spate.)
PAPURĂ (căzând pe treptele tronului): Uf! am jucat fără voie ca la uşa cortului, la bătrâneţe. Suntem vrăjiţi.

SCENA XI

Aceaiaşi, DAMELE CURŢII, MACOVEI, TOMA, ŢĂRANI, ŢĂRANCE
DAMELE (dau ţipăt afară): A!
TOŢI (tresărind): Ce este?
DAMELE (pe terasă): Zmeul! Zmeul!... Săriţi... a răpit pe domniţa!
(Zmeul trece călare prin aer, cu Sânziana în braţe.)
TOŢI: Zmeul!...
DAMELE (vin, alergând speriate, în scenă): Zmeul! (Se ascund după tronuri.)
PAPURĂ: Ce zmeu? unde-i zmeul?... ce-aţi păţit?
O DAMĂ (repede): În vreme ce domniţa sta departe pe terasă, grăind cu pasărea cea măiastră, soarele s-a-ntunecat ca de un nor şi deodată a apărut prin văzduh un zmeu călare; el a trecut pe lângă domniţa, a luat-o în braţe şi s-a dus, s-a dus...
PAPURĂ (buimăcit): S-a dus, s-a dus, unde s-a dus?
DAMA: Şi s-a făcut în curând nevăzut.
PAPURĂ (tare): Unde?
DAMA: În fundul orizontului.
TOŢI: A!
PAPURĂ: Tocmai în fund?
DAMA: Tocmai.
TOŢI: A!... A!...
PAPURĂ: Ce a... a... a?... ce aţi căscat gurile?... La goană după el! (Scoate paloşul şi umblă pe scenă ca un nebun, strigând:) După el, voi toţi... Domni, crai, împăraţi, Păcală, Tândală, Macovei. Oştile, să iasă oştile... Poporul!... Să sară poporul! Cum?... să-mi fure bunătate de fată pe sub nas? După hoţ, la goană; înarmaţi-vă cu buzdugane, cu ciomege, cu ce-ţi găsi — încălecaţi pe cai, pe măgari, pe prăjini, şi după zmeu, la goană. Eu plec înainte... Hai, nu mă lăsaţi singur.
TOŢI: Hai! Hai!
COR
La goană, la goană, la goană,
În grabă, la fugă, mereu!
Să-l prindem, să-l facem tocană,
Pe hoţul, pe hâtrul de zmeu!
(Toţi ies, alergând pe uşă şi pe sub arcade.)
(Sfârşitul actului II.)

ACTUL III

Teatrul reprezintă o pădure deasă, prin care se deschide o alee ce duce din faţa scenei până-n fund; în dreapta, un tufar, sub care stă ghemuit Statu-Palmă.

SCENA I

STATU-PALMĂ, apoi ZÂNA-CODRULUI
COR
(în pădure)
În pădurea fermecată
Stăm închişi, vai! fără vină.
O! tu, zână adorată,
Scoate-ne iar la lumină.
STATU - PALMĂ: Ian auzi cum se bocesc toţi nenorociţii prinşi în codru de Mama-Pădurii!... Ce dihanie răutăcioasă!... Pe cine-l întâlneşte rătăcit pe-aice, îl închide într-un copac... Chiar pe mine, uncheşul Statu-Palmă-Barbă-Cot, m-a osândit să stau în tufarul ista... şi mi-a luat amanet iepuraşul meu cel şchiop... De nu l-ar fi mâncat ostropăţ, sărmanul... Dar iată că vine... La tufar, moşule... (Se ascunde după tufar.)
ZÂNA (care vine prin alee): Frate-meu, zmeul, a răpit pe Sânziana... şi de-atunci nu l-am mai văzut... l-o fi fermecat, şi-l ţine legat de poalele ei... Ce proastă beţie e beţia amorului!... Cum ea schimbă pe om în neom... Eu dispreţuiesc această slăbiciune omenească... n-am iubit, nici voi iubi vreodată, deşi mulţi s-au înamorat de mine şi s-au rătăcit prin codru, căutându-mă. Năucii! le-am arătat eu cine-i Mama-Pădurii... i-am atras aici în desime şi i-am închis în trunchii copacilor... În stejarul cel mare am pe Făt-Frumos; în salcia cea pletoasă, pe un poet bocitor; în tufa ceea de spini înveninaţi, pe un invidios jurnalist... în putregaiul cel de ulm, un fost ministru putred la inimă; în strâmbătura cea de lemnul-câinelui, un fals patriot; în tufarul cela am închis pe Statu-Palmă-Barbă-Cot şi i-am luat zălog iepuraşul lui cel şchiop, ha! ha! ha! (Corul iar se repetă.) Ei plâng, şi eu râd de bocetele lor... Dar ce zăresc? Iaca frate-meu, zmeul... posomorât e!... efectul amorului!

SCENA II

ZÂNA, ZMEUL (vine prin alee trist, palid şi abătut)
ZÂNA: Bine-ai venit, frate!... Ce-ai păţit de eşti aşa trist?
ZMEUL (oftează): Ha!
ZÂNA: Eşti bolnav?
ZMEUL (dă din cap): Ha!
ZÂNA: Nu?... ai pierdut poate pe Sânziana?
ZMEUL (tragic): Ah!... n-am pierdut-o, soro... ea m-a prăpădit pe mine.
ZÂNA: Cum?
ZMEUL: Nu vrea!
ZÂNA: Ce nu vrea?
ZMEUL: Să mă iubească.
ZÂNA: Cum se poate?... tu, zmeul zmeilor!
ZMEUL: Eu, zmeul zmeilor!
ZÂNA: Carevasăzică, nu te-ai îndulcit cu nimica până acum?
ZMEUL: Îndulcit?... Zi amărât, căci numai amar am înghiţit... priveşte-mă în faţă, ş-apoi mă-ntreabă de viaţă.
ZÂNA: Într-adevăr, eşti cam tras la faţă.
ZMEUL: Şi tras pe sfoară... Sunt galben ca nufărul, căci nici mănânc, nici beau, nici dorm; sunt năuc.
ZÂNA: Adică înamorat?
ZMEUL: Înamorat lulea.
ZÂNA: Lulea?
ZMEUL (tragic): Lulea, ascultă: După ce am răpit-o de la curtea lui Papură... am adus-o prin văzduh la palatul meu din insula cea nevăzută... Sărmana!... era leşinată de spaimă... când s-a trezit şi a dat cu ochii de mine... în loc să-mi zâmbească, ca celelalte fete bine crescute, ştii ce-a făcut?
ZÂNA: Ce?
ZMEUL: S-a-nfuriat ca o pisică sălbatică, şi cât pe-aci să mă chiorască cu unghiile sale trandafirii... Eu am început, după obicei, a-i înşira vorbe drăgălaşe... aş!... ca şi când aş fi grăit politică.
ZÂNA (râzând): Aşa efect deşănţat ai produs?
ZMEUL: Aşa!... i-am spus că o iubesc, că vreau s-o fac împărăteasa zmeilor, că i-oi aduce toate comorile din lume, botine cu tocuri de-o şchioapă, corsete, chirase, degeaba!... în sfârşit, i-am căzut la genunchi... Am plâns chiar, crezi tu, Pădureanco?
ZÂNA: Şi ea?
ZMEUL: Ea s-a uitat la mine cu dispreţ şi mi-a zis: Slut eşti când te scânceşti.
ZÂNA: Şi tu?
ZMEUL: Eu m-am supărat şi am răspuns: Slut, neslut, ai să fii a mea, de voie, de nevoie; şi m-am repezit s-o apuc în braţe.
ZÂNA: Şi ea?
ZMEUL: Ea mi-a tras o palmă... dar ştii ce palmă? de mi-au scăpărat ochii... (Duios.) Cine ar crede că o mânuşiţă atât de fragedă ar putea... Mi-e umflată falca?
ZÂNA: Umflată bine... şi tu?
ZMEUL: Eu m-am făcut că n-am mâncat palma şi am dat asalt înainte...
ZÂNA: Atunci?
ZMEUL: Ea a scos, de nu ştiu unde, un pumnar şi mi-a declarat că se ucide de-oi face un pas mai mult.
ZÂNA: Şi tu ai crezut-o?
ZMEUL: Era în stare să se străpungă, diavoloaica, pentru ca să-şi apere... onoarea.
O copiliţă cu mâna-i albă
Pe mine, soro, m-a prins de nas.
Şi lângă-această minune dalbă
N-am nici putere, nu am nici glas.
Credeam odată că cel mai tare
Şi cel mai mare pe lume-s eu.
Ce nerozie!... o fată mare
E mai zmeoaică decât un zmeu!
ZÂNA: De este aşa, te jălesc, frăţioare... După câte mi-ai spus, Sânziana are mândrie şi energie?...
ZMEUL: Prea multă energie... (Îşi pipăie falca.) Şi eu nu mai am vlagă în mine de când mă munceşte dorul... puterile mi-au secat, încât sunt foarte îngrijit, căci am aflat de venirea lui Papură-Împărat asupra mea cu oaste mare!
ZÂNA: Cine ţi-a adus astă veste?
ZMEUL: Un şoim cu cap de cuc.
ZÂNA: Vro pasăre măiastră?
ZMEUL: Nicidecum!... Un simplu cuc, care şi-a schimbat numele, ca să se coţofănească.
ZÂNA: Şi ce-ai de gând să faci?
ZMEUL: De-aş fi în apele mele, nu mi-ar păsa de oastea lui Papură... dar mă simt fără curaj... de când m-a muiat amorul... şi mă tem...
ZÂNA: Nu te teme, cât sunt eu în calea lor... alt drum decât acest din codru nu duce spre insula ta. De-or intra în el, îi prind în mrejele mele.
ZMEUL: Prinde-i, surioară! mai cu samă pe împăratul... Sânziana va face tot ce voi vrea eu pentru ca să scape pe tată-său... ş-atunci voi redeveni iar zmeul zmeilor, cu-o falcă-n cer şi cu alta pe pământ... dar ce s-aude? (În stânga e un zgomot de oameni.)
ZÂNA: Zăresc o oaste mare... o fi Papură.
ZMEUL: O oaste?... fug...
ZÂNA: Mergi degrabă de te închide în cetatea ta.
ZMEUL: M-am dus! (Iese fuga prin fund.)
ZÂNA: Sărmanul frăţior, cine-ar zice c-a fost spaima lumii... priveşte, din zmeu, s-a schimbat în iepure. Efectul amorului! (Intră în pădure.)

SCENA III

PAPURĂ, PĂCALĂ, TÂNDALĂ, MACOVEI, ŢĂRANI, OSTAŞI
(toţi sunt înarmaţi cu felurimi de arme; intră din stânga, obosiţi de drum)
COR
Aoleo! nu mai pot,
Ostenit sunt de tot,
Am să mor!
Ce necaz! pân-acum,
De un an sunt pe drum
Umblător, mor, zău, mor.
PAPURĂ: Unde suntem, Tândală?
TÂNDALĂ: La marginea unui codru, auguste.
PAPURĂ: Ai vorbit de te-ai pripit... te întreb, în ce ţară am ajuns?
TÂNDALĂ: Cine poate şti... de un veac de om umblăm lela pe faţa pământului, fără a-i da de capăt... Ne-am pierdut şi drumul şi cărarea.
PAPURĂ: Aşa este, mi-am lăsat tronul, masa şi odihna, ca să-mi găsesc fata... în ce hal oi găsi-o!
PĂCALĂ: Dacă-i găsi-o?...
PAPURĂ: Dac-oi găsi-o, precum zici... Dar adică de ce n-aş găsio? Cu toate că se poate prea bine să n-o găsesc, dar se poate s-o şi găsesc... însă în ce hal?... în ce hal?... asta-i întrebarea?
PĂCALĂ: Asta.
PAPURĂ: În sfârşit, unde ne aflăm?... Am trecut, ca Alexandru Machedon, prin ţara furnicilor, prin ţara căpcăunilor, şi abia am scăpat teferi, deşi am pierdut jumătate de oaste... aşa vom scăpa şi de-acum nainte... nu vă temeţi. Dascăle Macovei... tu, care eşti membru Societăţii Geografice din Podul Iloaiei, trebuie să cunoşti partea asta de lume?
MACOVEI: Măria-ta... de nu cumva am intrat în împărăţia uriaşilor sau în crăia piticilor, sau în domnia tricolicilor, apoi trebuie să nu fim departe de ţara zmeilor.
TOŢI (cu frică): Oare?
PAPURĂ: Cum?...să fie oare zmeul aşa aproape de noi?
TOŢI (dând îndărăt): În codrul ăsta?
PAPURĂ (se dă după ostaşi): Ce v-aţi speriat, voinicilor?... au nu vă gândiţi la strămoşii voştri?! la acei eroi care sunt meniţi a fi exploataţi de strănepoţii lor?... Păcală-Tândală, unde sunteţi?
PĂCALĂ-TÂNDALĂ (ieşind dintre ostaşi): Prezenţi.
PAPURĂ: Intraţi în codru şi trageţi cu ochiul, nu cumva îţi zări zmei pe după copaci.
AMÂNDOI (uimiţi): Noi?
PAPURĂ: Voi, d-apoi cine?... eu?... Hai, marş... de-ţi scăpa din ghearele lor, voi fi marinimos cu voi, iertându-vă păcatele... marş...
AMÂNDOI: Ne-am topit...
PAPURĂ: Pornit-aţi azi?...
AMÂNDOI: Pornit, auguste.
PAPURĂ (ostaşilor): Până se vor întoarce din misiunea lor extraordinară, de se vor mai întoarce... voi întindeţi-mi cortul sub pădureţul cel stufos, ca să mă odihnesc... (Arată în dreapta, înspre culise.) Unde-s Pârlea şi Lăcustă?
MACOVEI: Au rămas pe urmă, după obicei.
PAPURĂ: Pare-mi-se că bat lăturile... Hai! (Iese pe gânduri.) În ce hal oi găsi-o? (Iese-n dreapta, cântând corul de la începutul scenei.)

SCENA IV

PĂCALĂ, TÂNDALĂ
TÂNDALĂ: Păcală?
PĂCALĂ: Ce-i, Tândală?
TÂNDALĂ: Te-ai spovăduit pân-a nu pleca de-acasă?
PĂCALĂ: Ba nici am gândit; dar tu te-ai împărtăşit?
TÂNDALĂ: Nici atât.
PĂCALĂ: Apoi halal de noi!
TÂNDALĂ: Halal!... Păcală, ştii una?
PĂCALĂ: Ce?...
TÂNDALĂ: Dacă am spăla putina?
PĂCALĂ: M-am gândit de mult la asta... dar unde să mergem?... încotro s-apucăm singuri-singurei?... să ne rătăcim?... să ne mănânce fiarele?... asta vrei?...
TÂNDALĂ: Ferească Sfântul... hai dar în codru... de-om întâlni vreun zmeu... i-om da decoraţiile noastre, ca să-l îmblânzim... Cine ştie?... poate că şi zmeii să aibă slăbiciune pentru decoraţii...
PĂCALĂ: Bună idee... Tândală... nu eşti prost de tot... Hai!...
(Intră amândoi în alee şi se îndreaptă cu sfială spre fund. Deodată mulţime de ţânţari ies dintre copaci, bâzâind prin văzduh, şi-i atacă.)
TÂNDALĂ: Păcală, vezi ceva?
PĂCALĂ: Nimic alt, decât un soi de ţânţari morţi de foame... să juri că-s postulanţi.
TÂNDALĂ (apropiindu-se): Hâş, dihanie... na!... m-a pişcat de mână... (Îşi trage o palmă peste mână.)
PĂCALĂ: L-ai ucis?...
TÂNDALĂ: Ba!... ia seama, se pune unul pe obrazul tău.
PĂCALĂ: Îl aud bâzâind şi-l pândesc.
TÂNDALĂ: Dă-i!
PĂCALĂ: Na! (Îşi trage o palmă peste obraz.)
TÂNDALĂ: L-ai ucis?
PĂCALĂ: Ba nu, ucigă-l crucea. (Înaintând.) Vezi ceva printre copaci, Tândală?
TÂNDALĂ: Tufă!... Stai...
PĂCALĂ: Ce-i?
TÂNDALĂ: Un ţânţar cât un bivol... Iaca vine... bâzâie... se pune pe vârful nasului... na!... aoleo!... (Îşi trage un pumn peste nas.)
PĂCALĂ: L-ai turtit?...
TÂNDALĂ: Ba, mi-am turtit nasul!
PĂCALĂ: Să-i fie de bine!...
(Tot apărându-se de ţânţari şi examinând desimea codrului, ajung în fund.)
TÂNDALĂ: Păcală... apucă tu în dreapta şi eu în stânga... deacum ce-o vrea Dumnezeu cu noi.
PĂCALĂ: Poate să pierim... Tândală, să ne îmbrăţişăm, pentru întâia şi ultima oară... Să ne iertăm...
TÂNDALĂ (luându-l în braţe): Multe ţi-am greşit, frate.
PĂCALĂ: Şi eu ţie...
TÂNDALĂ: Am cătat să te dau peste cap din minister.
PĂCALĂ: Şi eu pe tine.
TÂNDALĂ: Ştii că asta nu-i delicat?... Dar suntem chit... adio... să ne vedem sănătoşi.
PĂCALĂ: Da! pe ceea lume.
(Se despart, apucând unul în dreapta şi celălalt în stânga... ei dispar... Tremolo.)
TÂNDALĂ (cu glas speriat, între culise): Păcală!...
PĂCALĂ (asemenea): Tândală!...
(Vin amândoi în scenă, plini de groază şi cu nasurile băşicate.)
TÂNDALĂ: Ce este? Zmeul? ai văzut zmeul?...
PĂCALĂ: Ba nu... dar tu?...
TÂNDALĂ: Nici eu.
PĂCALĂ: Apoi de ce m-ai chemat?...
TÂNDALĂ: Mi-a fost dor de tine!...
PĂCALĂ: Zi mai bine că ţi-a fost frică.
TÂNDALĂ: Frică?... nicidecum!... groază!...
PĂCALĂ: Iaca!... Da ce-ai păţit, Tândală? Ţi-e nasul roş şi umflat ca o sfeclă.
TÂNDALĂ: Ş-al tău ca un morcov.
PĂCALĂ: Suntem decoraţi amândoi cu ordinul legumelor.
TÂNDALĂ: Taci!... S-aude ceva... la sănătoasa, frate.
PĂCALĂ: Stăi, nu te teme... vine împăratul.

SCENA V

TÂNDALĂ, PĂCALĂ, PAPURĂ (cu suita)
PAPURĂ: Ha! ha! v-aţi întors din codru?... aţi cercetat bine?... aţi văzut ceva?...
PĂCALĂ: Am văzut numai nişte ţânţari.
TÂNDALĂ: Cât nişte zmei!
PAPURĂ: Şi v-aţi războit cu dânşii... judecând după halul nasurilor voastre... Ha! ha! ha! ce frumoşi sunteţi!... începeţi a da mugur. (Toţi râd.)
COR
Ce nas roşcovan,
Să juri că-i curat
Morcov degerat
Sau muc de curcan.
Ha, ha, ha, ha, ha!
Ha, ha, ha, ha, ha!
TÂNDALĂ: Ce râdeţi?...
PAPURĂ: Dar, în sfârşit, v-aţi convins că nu-i nici o primejdie de trecut prin codru... Hai dar, copii, adunaţi-vă-mprejurul meu. Şi cruceajută... Hai...
(Vor să plece spre alee.)

SCENA VI

Aceiaşi, ZÂNA-CODRULUI
ZÂNA: Cale bună, împărate!
PAPURĂ: Sărut ochii, drăguliţă.
ZÂNA: Unde mergi cu aşa oaste mare?... Vrei să cotropeşti lumea?...
PAPURĂ: Ba, deocamdată, merg să-mi găsesc fata.
ZÂNA: Pe Sânziana, care a răpit-o zmeul?
PAPURĂ: Tocmai!... dar nu prea cunoaştem drumul; n-ai putea dta să ne îndrepţi spre ţara zmeului?
ZÂNA: Cum nu, dar ce-mi dai?...
PAPURĂ: Îţi dau un bărbăţel, gigât şi frumuşel, într-ales... Vrei pe Tândală?
ZÂNA: Unde-i, să-l văd?
PAPURĂ: Iată-l.
ZÂNA (râzând): Borcănosul ăsta?
TÂNDALĂ (supărat): Şi ea râde? apoi n-are haz!...
PAPURĂ: Nu căta că-i cam beteag la nas... l-au pişcat ţânţarii, altminterea-i nostim.
ZÂNA (râzând): Mai bine vă duc degeaba... Hai!
PAPURĂ: Dar nu ne-or mânca ţânţarii?
ZÂNA: N-aveţi grijă... i-au săturat nasul d-sale! (Arată pe Tândală.)
PĂCALĂ (aparte): Pe mine nu m-a văzut? (Se ascunde la faţă.)
ZÂNA: Şi al d-tale. (Arată pe Păcală.)
PĂCALĂ: Na.
ZÂNA (aparte): Au încăput pe mâna mea? am să-i schimb în dobitoace.
(Ies cu toţii în codru, cântând: “Ce nas roşcovan” etc.)

SCENA VII

STATU - PALMĂ-BARBĂ-COT, LĂCUSTĂ -VODĂ
STATU - PALMĂ (ieşind din tufar): S-a dus Mama-Pădurii, ca să facă iar vreo răutate... Când aş putea să fug de-aici... când aş găsi un om să mă poarte în spinare!... bătrâneţile m-au făcut olog de picioare... şi iepuraşul meu a pierit, sărmanul... dar pare că vine cineva... samănă a fi un besmetic, iată-l. (Se pune sub tufă.)
LĂCUSTĂ (intră în stânga, îngrijit): Ce s-a făcut oastea?... încotro a apucat?... m-am răzleţit de ea, ca să mănânc ceva... şi m-am rătăcit. Unde mă aflu? de cine să întreb? nu văd ţipenie de om... ba parcă zăresc ceva colo, sub tufă. (Se apropie de tufar.) Un moşneguţ! Moşule, uncheaşule... n-ai văzut trecând o oaste pe-aici?
STATU - PALMĂ (surd): Ha!
LĂCUSTĂ: O oaste?
STATU - PALMĂ: Ha!
LĂCUSTĂ (mai tare): Oameni mulţi.
STATU - PALMĂ: Ha!
LĂCUSTĂ: E surd, sărmanul... să strig mai tare. (Strigă.) Moşule, n-ai văzut pe Papură-Împărat?
STATU - PALMĂ: Ai mâncat păpară?
LĂCUSTĂ: Bree, astupate-i sunt urechile. (Tare, cât poate.) Papură.
STATU - PALMĂ: Papară?
LĂCUSTĂ: Oi să mă culc lângă el, ca să-i chiui la ceafă. (Pus pe brânci lângă el răcneşte.) Papură, Papură-Împărat.
STATU - PALMĂ (sărind călare pe umerii lui Lăcustă): Am auzit... ce strigi aşa?...
LĂCUSTĂ (surprins): Iaca, ce-ai păţit, uncheaşule, de încaleci pe mine?
STATU-PALMĂ: Te-am încălecat pentru ca să mă porţi în spinare pe lume.
LĂCUSTĂ (sculându-se): Eu să-ţi fiu cal?... Nu-mi spui că eşti ghiduş? Coboară de pe umeri.
STATU - PALMĂ: Nici gândesc... mi-e bine aici.
LĂCUSTĂ: Ţi-o fi, dar mie nu... dă-te jos.
STATU - PALMĂ: Ha!
LĂCUSTĂ: Nu te mai face că eşti surd... Hai, destulă glumă!
STATU - PALMĂ: Ha!
LĂCUSTĂ: Ei, apoi nu te întrece, ghiujule, că-ţi trag o trânteală s-o pomeneşti...
STATU - PALMĂ (îl bate cu călcâiele): Hi! hi!... jărpane!
LĂCUSTĂ: Jărpane?... aşteaptă, să te hurduc până ţi-a ieşi sufletul... să-ţi arăt eu jărpan. (Sare-n loc, se zbuciumă în toate părţile.)
STATU - PALMĂ: Degeaba te trudeşti... m-am făcut una cu trupul tău.
LĂCUSTĂ: Una?... dar cine eşti tu, afurisitule?
STATU - PALMĂ: Statu-Palmă-Barbă-Cot!
LĂCUSTĂ (îngrozit): Statu-Palmă? Aoleo!... aoleo!... ajutor!... ajutor! oameni buni! (Aleargă nebun.)
STATU - PALMĂ (râzând): Hi! hi! hi! hi!... nu te-aude nime... doar numai Mama-Pădurii.
LĂCUSTĂ: Mama-Pădurii!... săriţi, nu mă lăsaţi, s-a legat năpastea de mine ca boala de om sănătos.
STATU - PALMĂ: Ha! ha! ha! (Râde.)
LĂCUSTĂ: Mă duc să mă arunc într-o fântână, ca să-l înec...
(Fuge-n dreapta.) Aoleo!...
STATU - PALMĂ: Hi... mârţoagă... Ha! ha! ha!...

SCENA VIII

PÂRLEA-VODĂ (vine alergând de la stânga)
PÂRLEA: Parc-am auzit zbierând pe Lăcustă. Ce i s-a întâmplat? Să-l fi mâncat vreun balaur?... Prost dejun, dar eu, cu toate acestea, nici n-am ospătat, nici n-am băut... ci am rămas în urmă de oamenii mei... ce să mă fac? încotro să-mi îndrept paşii? drum nu-i, doar s-apuc prin cel codru... Hei!... ce-mi văzură ochii!

SCENA IX

PÂRLEA-VODĂ, PAPURĂ-ÎMPĂRAT (cu cap de buhai de baltă), TÂNDALĂ - PĂCALĂ (cu capete de lup), MACOVEI (cu cap de măgar), CEILALŢI (cu capete de buratici şi de alte vietăţi. Ies cu toţii dintre copaci şi înconjoară pe Pârlea-Vodă, imitând cu toţii broaştele.)
COR
Ua ca, ua ca, ua ca, ua ca, ua ca!
Am păţit-o iaca-aşa...
Ua ca, ua ca, ua ca, ua ca, ua ca!
PÂRLEA: Ce or buraticii ăştia?... îmi dau de ştire că are să plouă... Bine, bine, vă mulţumesc că-mi anunţaţi ploaie, doar mi s-a mai stinge setea din piept.
PAPURĂ (cu un ton plângător): Ua ca, ua ca, ua ca!
PÂRLEA: Curios lucru... cum samănă broscoiul ăsta cu Papură.
(Tândală şi Păcală se apropie de Pârlea şi urlă ca lupii.) Tio, dihănii!... la stână... să juri că-s Păcală şi Tândală. (Macovei rage ca măgarii la urechile lui Pârlea.) Ha! urecheatule... ăsta e Macovei învăţatul în picioare.
ZÂNA (se arată): În codru, dihăniilor!
(Papură cu ai lui dispar în pădure, reîncepând corul de buratici.)

SCENA X

PÂRLEA, ZÂNA - CODRULUI
PÂRLEA: O nevăstuică?
ZÂNA (aparte): Cine să fie ardeiul ăsta?
PÂRLEA (aparte): Frumuşică... ochi plini de foc... talie plinuţă... braţe de caş... îmi dau poftă de mâncare... Dacă mi-aş cerca norocul?...
(Graţios.) Puiculiţă, de-aici eşti?
ZÂNA: De aici.
PÂRLEA: Şi cum te cheamă, maică?
ZÂNA: Pădureanca mă cheamă, taică.
PÂRLEA: Pădureanca!... se vede că eşti născută în codru?
ZÂNA: Ai ghicit.
PÂRLEA: Dar... nu eşti sălbatică?...
ZÂNA: Nu cred.
PÂRLEA: Bujoraşule, aşa te vreau.
ZÂNA: Dar de ce mă vrei aşa?...
PÂRLEA: De ce?... Hm!... ascultă, măiculiţă, ce ai zice dacă ţi-aş face o propunere...
ZÂNA: Ce propunere?
PÂRLEA: Foarte nevinovată... adică să ne primblăm împreună, a la braţetă, prin cea desime.
ZÂNA: A la braţetă?...
PÂRLEA: Dar; hai să culegem cimbrişor.
ZÂNA: Nu te pricep.
PÂRLEA: Vorbă să fie... parcă n-ai mai cules cimbrişor de când eşti.
ZÂNA: De unde să culeg, dacă nu-i?
PÂRLEA (aparte): E cam prostuţă, dar frumoasă coz. (Tare ş-apropiat.) Cum se poate?... un juvaer ca mata, cu o guriţă aşa de îmbobocită, cu nişte sprâncene aşa de îmbinate... cu o talie aşa de rotunjoară. (Vrea să o apuce de mijloc.)
ZÂNA (lovindu-l peste mână): Nu pune laba.
PÂRLEA (încântat): Labă?... e nostimă de tot Pădureanca! vorbă multă, sărăcie... Ştii una?
ZÂNA: Spune.
PÂRLEA: Îmi placi, nevoie mare; m-ai fermecat, m-ai scos din ţâţâni... şi, de vrei să-ţi găseşti norocul, n-ai decât să te dai în dragoste cu mine, pe legea mea.
ZÂNA: Oare? dar cine eşti d-ta?
PÂRLEA (cu emfază): Pârlea-Vodă.
ZÂNA: Pârlea-Vodă cel vestit?
PÂRLEA (mândru): Eu!
ZÂNA: Cel frumos?
PÂRLEA: Eu!
ZÂNA: Cel drăgălaş?
PÂRLEA: Eu!...
ZÂNA: Cel şuchet?...
PÂRLEA: Tot eu! văd că mă cunoşti, ca şi când m-ai fi făcut.
ZÂNA (oftând): Ah!
PÂRLEA: Oftezi?... oftezi după mine... găinuşa tatei?... mă aşteptai?...
ZÂNA (coborând ochii): Ah!
PÂRLEA: Ei! nu mai suspina, cănăraşule, că nu-s doar nemilostiv... ştiu să compătimesc la amorurile ce aprind... Pe cât sunt de plăcut, sunt şi mărinimos.
ZÂNA: Ce bun eşti!
PÂRLEA: Aşa mi-i crasisul. (Deschide braţele.) Şi de vreme ce m-ai îndrăgit nitam-nisam... vino-n braţele mele... eu să te schimb pe tine în zâna fericirii şi tu să mă schimbi pe mine în...
ZÂNA (înaintează şi-l atinge cu o vărguţă): În curcan... (Pârlea se preface în curcan.)
PÂRLEA: Aoleo!
ZÂNA: Ha! ha! ha! încă unul!... la coteaţă. (Îl alungă.)
PÂRLEA: Glu! glu! glu! glu!
(Pârlea fuge-n pădure. Deodată s-aude-n depărtare fluierul lui Pepelea.)
ZÂNA (singură): Un fluier?... îl cunosc?... e fluierul lui Pepelea, dat lui de Zâna-Lacului, duşmana mea de moarte... El fură minţile şi pătrunde inimile. (Ascultă.) Ce armonie încântătoare!... Cu el, Pepelea poate realiza tot ce doreşte în astă lume. Pepelea se duce să scape pe Sânziana din insula fratelui meu... Cum să-l opresc de-a merge înainte?... Cum să-i smulg arma din mână, fluierul cel vrăjit?... A!... bună idee!... să iau chipul şi glasul Sânzianei, să-i ies în cale, să-l ameţesc, să-l orbesc... minunat! (Fluierul încetează.) Are să cadă şi el în mrejele mele. (Intră în pădure.)

SCENA XI

PEPELEA şi, mai pe urmă, ZÂNA-CODRULUI
ARIE
PEPELEA
În zadar alerg pământul,
În zadar mă ostenesc
Pe iubita-mi Sânziană
De la zmeu să o răpesc.
Calea-i lungă, fără margini,
Cum e şi iubirea mea,
Zi şi noapte alerg câmpii,
Făr-a mă-ntâlni cu ea.
Sărmana copilă!... o văd pretutindeni, în flori, în stele, în zori, în umbră, dar nu e decât o nălucă ce dispare şi eu rămân tot singur şi nemângăiat. (Se pune pe o rădăcină. În pădure se aude glasul Sânzianei.)
GLASUL
În zadar plâng zi şi noapte
Cerând lumii ajutor.
Nu găsesc, vai! nici un suflet
De-a mea soartă-ndurător.
PEPELEA (tresărind): Ce-aud?... e glasul Sânzianei. (Se scoală tulburat.)
GLASUL SÂNZIANEI
Viaţa mea se ofileşte
Ca un fir de iarbă-n vânt,
Şi eu, trista Sânziană,
Mă apropii de mormânt.
(Zâna-Codrului vine în scenă sub figura Sânzianei.)
PEPELEA: Sânziană-Sânziană!
ZÂNA: Cine mă cheamă?
PEPELEA: Eu, Sânziană!
ZÂNA: Cine eşti tu?
PEPELEA: Nu mă recunoşti?... Eu sunt Pepelea, care te-am scăpat de zmeu în palatul tău împărătesc... şi ţi-am adus o pasăre măiastră.
ZÂNA: Când?... a!... mi-aduc aminte... e mult de-atunci, judecând după chinurile ce-am suferit, cât am fost în puterea zmeului.
PEPELEA: Dar acuma nu mai eşti în puterea lui?
ZÂNA: Nu; am fugit din palatul lui, şi de-atunci umblu rătăcind noaptea şi stau ascunsă cât e ziua... dorul şi speranţa mea sunt de-a mă întoarce acasă la tatăl meu.
PEPELEA: Te-oi duce eu, Sânziană, eu care venisem ca să ucid zmeul, să te scap de el.
ZÂNA: Să-l ucizi?... A! fereşte-te de dânsul, căci el are un buzdugan pe care-l aruncă în depărtare de şapte poşte, şi tu n-ai nici o armă.
PEPELEA: Te înşeli, Sânziană, am două arme neînvinse, cu care pot face minuni.
ZÂNA: Două?... ce arme?...
PEPELEA: Amorul ce mi-ai inspirat şi care mă face a dispreţui toate primejdiile, toate piedicile.
ZÂNA: Cum? Mă iubeşti?
PEPELEA: Aş fi venit să lupt de moarte cu zmeul, dacă nu te-aş iubi?
ZÂNA: Ah! Pepeleo! dacă în adevăr simţi compătimire pentru mine, nu-ţi expune zilele în zadar; mai bine fugi de aceste locuri şi mă părăseşte soartei mele nenorocite.
PEPELEA: Eu să te părăsesc, după ce te-am regăsit?... Mai bucuros să mor.
ZÂNA: Ah! Pepeleo! ce mi-ar folosi un rest de viaţă dacă ai muri tu? N-ai înţeles că şi eu, din parte-mi... te iubesc?
PEPELEA (fericit): Tu pe mine? O, de-acum sunt împăratul lumii!... Vie zmei, balauri, pajuri năzdrăvane, le voi combate, le voi învinge.
ZÂNA: Dar cu ce?
PEPELEA: Cu fluieraşul ăsta pe care mi l-a dat Zâna-Lacului.
ZÂNA: Ţi-ai perdut minţile, Pepeleo?... cu o biată trestie crezi tu să sfărâmi buzduganul zmeului?
PEPELEA: Dar tu nu cunoşti puterea acestei trestioare, prin farmecul ei eu am scăpat de toate nevoile; Zâna-Lacului, care mă ocroteşte, mi-a zis să nu mă despart niciodată de fluieraşul ăsta, să nu-l dau nimănui, căci pe loc m-ar cuprinde moartea.
ZÂNA (cu glas dezmierdător): Nici mie măcar?
PEPELEA: O! ţie-ţi dau tot, tu eşti viaţa mea şi fericirea vieţii mele.
ZÂNA: Adevărat? adă fluierul ca să suflu în el, şi el să-mi spuie de este adevărat amorul tău?
PEPELEA (dându-i fluierul): Ţine.
ZÂNA (luând fluierul şi schimbând tonul): A! te-am dezarmat, nemernicule, şi te-am redus iar la nimicirea ta omenească.
PEPELEA: Ce zici?
ZÂNA: Ai crezut că sunt Sânziana?... priveşte... (Îşi scoate vălul.) Sunt sora zmeului, Pădureanca, Mama-Pădurii, şi te osândesc să intri de viu în pământ... Pieri!...
PEPELEA (desperat): A! (Încet intră în pământ.)
ZÂNA: Pieri de la lumina soarelui şi te afundă în noaptea morţilor.
PEPELEA: O, Zâna-Lacului, Zâna-Lacului!
(S-aude un tunet. Zâna-Lacului apare în văzduh, purtată pe aripile unei pajuri.)

SCENA XII

Aceiaşi, ZÂNA - LACULUI
ZÂNA-LACULUI: Stai!
ZÂNA-CODRULUI (înfiorându-se): Zâna-Lacului, sunt pierdută!
(Scapă fluierul din mână.)
ZÂNA - LACULUI: Pepeleo, ieşi din pământ. (Pepelea iese încet pe faţa pământului.) Iar tu, Pădureanco, Zâna-Codrului, tu care nu cunoşti pe lume nici mila, nici iubirea, dispari.
ZÂNA - CODRULUI (retrăgându-se speriată, se apropie cu spatele de un stejar, care se deschide ş-o înghite. Dispărând): A!
PEPELEA (îngenunchind): O! Zână binefăcătoare, cum să plătesc binele ce mi-ai făcut?
ZÂNA - LACULUI: Făcând şi tu bine altora; sună din fluier, ca să dezlegi de farmecele Pădurencei pe toţi nenorociţii care gem închişi în codrul acest blestemat.
Adio, rămâi cu bine,
Împlineşte-ţi soarta ta.
Şi gândeşte-n veci la mine,
Eu voiesc a te-ajuta.
Într-o oară de urgie
Tu mi-ai fost apărător,
Eu voi fi cu bucurie
Al tău înger păzitor. (Dispare.)
(Pepelea, luând fluieraşul de jos, sună în el; deodată copacii se deschid, lăsând să iasă din trunchiurile lor mai mulţi oameni fermecaţi de Pădureanca: Papură, Pârlea-Vodă, Macovei, Tândală, Păcală etc. Reapar toţi sub figurile lor. Muzică la orchestră. Pepelea iese.)

SCENA XIII

PAPURĂ, PÂRLEA, TÂNDALĂ, PĂCALĂ, MACOVEI, apoi LĂCUSTĂ şi STATU - PALMĂ etc.
COR
Din pădurea fermecată,
Unde gemeam făr’ de vină,
O! minune, - iată-ne, iată
C-am ieşit iar la lumină!
PAPURĂ: Uf! am scăpat!... mă întorc acasă... Cine vine cu mine?...
TOŢI: Eu! Eu! Eu!
PAPURĂ: Hai!... de-acum aibă parte Sânziana de zmeul ei; m-am săturat de vânturat lumea.
PĂCALĂ: D-apoi eu!...
TÂNDALĂ: D-apoi eu!...
(Lăcustă intră alergând cu Statu-Palmă în spinare.)
LĂCUSTĂ (între culise): Ajutor! Ajutor!...
PAPURĂ: Ce mai este?...
LĂCUSTĂ (intrând): Scăpaţi-mă!... nu mă lăsaţi.
PAPURĂ: Iaca Lăcustă-Vodă, ce-ai păţit, ce ţi-a crescut în spinare?...
LĂCUSTĂ: Mi-a crescut un uncheaş, Statu-Palmă-Barbă-Cot!... Am obosit. Sunt mort! (Cade pe pământ lângă tufari.)
STATU - PALMĂ (zărind un iepure lângă tufari, sare din spinarea lui Lăcustă şi încalecă pe iepure): Iaca iepuraşul meu cel şchiop. Te las, Lăcustă; nu mai am nevoie de tine.
LĂCUSTĂ (sculându-se): Uf! greu e de-a fi vită.
PAPURĂ: Tu o spui, Lăcustă? mă mir, mă mir... Vii cu mine acasă. Şi tu, Pârleo?
PÂRLEA: Ba, mergem să găsim pe Sânziana.
STATU - PALMĂ: Voi fi eu călăuzul.
PAPURĂ: Călătorie sprâncenată.
COR
Cale bună, cale bună,
Hai acasă împreună... etc.
(Papură cu ai lui apucă în stânga; Statu-Palmă, Pârlea şi Lăcustă, în dreapta.)
(Sfârşitul actului III.)

ACTUL IV

Teatrul reprezintă insula zmeului... în stânga, un palat văzut în profil şi terminat în faţa publicului prin un turn cu două caturi. Turnul are câte-o fereastră cu gratii de fier la fiecare cat. Dincolo de turn, poarta palatului. În fund, o stâncă, după stâncă, marea. În dreapta, un capăt de pădure... în mijlocul scenei, un puţ cu ciutură; lângă puţ două poloboace mari, un hârleţ şi un butuc de stejar.

SCENA I

PÂRLEA-VODĂ, LĂCUSTĂ-VODĂ
(La ridicarea cortinei, unul scoate apă cu ciutura din puţ, celălalt o deşartă în poloboc.)
LĂCUSTĂ: În ce hal am ajuns, vere Pârle!... noi, odinioară domni stăpânitori, iată-ne acum argaţi la blestematul cel de zmeu, care ne-a prins robi.
PÂRLEA: Păcatul omului, Lăcustă, vere!... mai cuminte făceam de urmam pe Papură, să ne întoarcem la domniile noastre, decât să alergăm nebuni după Sânziana.
LĂCUSTĂ: Aşa este, dar tatăl ei ştii că făgăduise jumătate de împărăţie aceluia care i-a deveni ginere. Şi mărturisesc că zestrea asta îmi făcea cu ochiul.
PÂRLEA: Şi mie... ş-apoi eu mai am un păcat, mi-s dragi fetele şi nevestele... Pentru ele sunt în stare să alerg pănă-n ceea lume... natură blestemată, ce vrei? (Scoate o ciutură.)
LĂCUSTĂ (vărsând ciutura în poloboc): Şi iată la ce capăt ne-au adus patimile tinereţii!... ah! ah!...
PÂRLEA: Taci, vere, nu mai scârţâi din gât, că mă înduioşezi.
LĂCUSTĂ: Buturuga cea de Statu-Palmă ne-a jucat chiulul... El ne-a scos la malul mării şi ne-a dat pe mâna zmeului... bun călăuz, mânca-l-ar guzganii!
PÂRLEA: Şi zmeul, fără nici o consideraţiune pentru nişte persoane simandicoase ca noi, ne-a pus sub aripă şi ne-a adus porto-franco în insula asta, pierdută-n fundul mărilor.
LĂCUSTĂ: Ş-aicea zmeul, tot fără acea lipsă de consideraţiune, ne-a condamnat la muncile publice, ziua-ntreagă trebuie să scoatem apă, pentru bucătăria lui. El mănâncă cât un casier şi noi... posteşte robul lui Dumnezeu... Ian priveşte, mi s-au lungit urechile de foame.
PÂRLEA: De ce nu le mănânci pe ele, vere? ai avea cu ce să tendestulezi!
LĂCUSTĂ: Ţie ţi-e a glumi, dar nu-i de glumit. Pârleo, zmeul are gând rău cu noi, ziua ne pune la muncă şi noaptea ne închide în turnul ăsta plin de şoareci... Viaţă-i asta?... te întreb?... şi mult o să mai ţie?...
PÂRLEA: Întreabă-l pe zmeu!
LĂCUSTĂ: Încaltea de-am fi avut... mângâierea de-a vedea pe Sânziana, dar unde-i?
PÂRLEA: O fi închisă şi ea într-un beci, sărmana, jertfa geloziei şi a barbariei zmeului.
LĂCUSTĂ: Se poate şi asta, dar, oricum, ea ca ea; însă noi ce ne facem? Vere, crezi tu că vom scăpa vreodată de-aicea?
PÂRLEA: Cum nu, să n-ai îndoială, vom ieşi pe ceea lume.
LĂCUSTĂ: Puşchea pe limbă-ţi...
DUO
LĂCUSTĂ ŞI PÂRLEA
Fost-am domn încoronat,
Ş-acum iată-mă argat,
Părăsit de-al meu noroc
Şi legat de-un poloboc!
LĂCUSTĂ
De nu lăsam şi casă şi domnie
Ca să alerg după căsătorie...
PÂRLEA
De nu lăsam şi tron şi bună masă
Ca să alerg hai-hui după mireasă...
LĂCUSTĂ
Eu nu păţeam aşa ruşine mare,
S-ajung un prost în desconsiderare.
PÂRLEA
Nici eu păţeam aşa ruşine,
Din domn măreţ s-ajung un prost ca tine.
ÎMPREUNĂ
Fost-am domn încoronat etc.
PÂRLEA:
Taci, vine dihania... la lucru, Lăcustă!

SCENA II

Aceiaşi, ZMEUL
ZMEUL (ieşind din palat): Umplut-aţi poloboacele?
LĂCUSTĂ: Umplut. (Aparte.) Plesni-le-ar doagele, şi ţie capul.
ZMEUL: Bine; acum le luaţi în spinare şi le duceţi în bucătărie.
LĂCUSTĂ: În spinare?... poloboace de câte 60 vedre unul?... să ne deşelăm?...
ZMEUL: Ce-mi pasă?... doi deşelaţi mai mult pe lume... mare pagubă?
PÂRLEA (demn): Nici nouă nu ne-ar păsa dac-ar fi pe spinarea altora, dar umerele noastre nu-s deprinse cu asemenea greutăţi... Ele au purtat numai sarcinile statului...
ZMEUL: Ş-acum vor purta poloboace... Hai la bucătărie, curând.
PÂRLEA: Non possumus.
ZMEUL: Ce-ai zis?
PÂRLEA: Am zis catoliceşte... non possumus, adică: mă-nchin cu plecăciune.
ZMEUL: Îndrăzniţi a vă împotrivi mie?
PÂRLEA: Îndrăznim... da!... fă cu noi ce-i voi. Eşti mai tare şi ne ai la mână, dar după ce ne-am înjosit a scoate apă cu ciutura, ca nişte argaţi... să ne mai înjosim a căra poloboace, ca nişte hamali? Niciodată, demnitatea şi filotimia nu ne iartă.
ZMEUL (ridicând palma): Vă mănâncă falca, se vede.
LĂCUSTĂ: Să nu dai, că mă mânii...
PÂRLEA (dârz): Loveşte... fii brutal, cum te arată chipul. Arată-ţi arama, ca să te vază Sânziana cine eşti.
ZMEUL (aparte): Sânziana?... are dreptate!... să mă stăpânesc, până mi-oi săvârşi cununia.
LĂCUSTĂ (lui Pârlea): Ce stă pe gânduri?
PÂRLEA: L-am făcut marţ cu elocvenţa mea.
ZMEUL: Sumeţia voastră merită o pedeapsă, dar fiindcă mă-nsor mâine cu Sânziana, vă iert; şi fiindcă o să-mi fiţi necesari pentru ospăţul cununiei, vă scutesc de căratul poloboacelor pe astăzi... Mergeţi în pădure, ca să daţi la pământ zece stejari de cei mai groşi... Hai!
PÂRLEA (lui Lăcustă): Hai să tragem un somn la umbră. (Iese în dreapta.)
LĂCUSTĂ: Bine. (Ieşind.) Poftim!... argat... hamal... şi pădurar!... Ce cumul!... of!... of!...
(Sânziana iese pe furiş şi dispare după stânca din fund.)
ZMEUL: Mişeii, nu pot să ridice măcar un poloboc plin, lucrul cel mai lesne; ce-i un poloboc? o cofă mai măricică, ş-atâta tot... Să-l duc dar eu însumi în casă pe umăr... (Îl ridică.) E uşor-uşurel, ca o pană.
(Iese.)

SCENA III

SÂNZIANA (vine-n scenă cu colivia-n mână)
SÂNZIANA: M-am furişat din palat, ca să merg la malul mării... nenorocita de mine! n-am zărit nici o corabie!... nici un ajutor nu-mi vine! Sunt uitată şi de Dumnezeu şi de oameni!... numai păsărica asta mă mai mângâie.
Spune-mi, pasăre iubită,
Cu grai dulce omenesc,
Veni-va ziua dorită,
Acest loc să părăsesc?
PASĂREA: Da! da! da! da! da! da!
SÂNZIANA
Peste munţi şi peste ape
Veni-va ursitul meu,
Într-o noapte, să mă scape
De-nchisoare şi de zmeu?
PASĂREA: Da! da! da! da! da! Vine... vine...
SÂNZIANA: Vine Pepelea?...
PASĂREA: Vine... vine... vine...
(Pe mare, în fund, se arată o barcă, cu pânzele umflate, şi în barcă Pepelea. Barca dispare după stâncă.)
SÂNZIANA (zărind barca): Iată-l... iată-l... el e, vine!!!

SCENA IV

SÂNZIANA, ZMEUL
ZMEUL (cu mirare): Sânziana afară?
SÂNZIANA (aparte): O! Doamne, ce fericire! (Vrea să alerge.)
ZMEUL (sever): Sânziană, unde alergi?
SÂNZIANA: Zmeul?!
ZMEUL: Cum ai ieşit din palat? Pe unde?
SÂNZIANA: Pe uşă.
ZMEUL: Mă cătai pe mine?
SÂNZIANA: Ba nici am gândit.
ZMEUL: Sânziană, tot supărată eşti pe mine, care mă usuc de dragoste?
SÂNZIANA (îi întoarce spatele): Iar începi cu ahturile. Dă-mi pace, nu mă mai ameţi.
ZMEUL: Mă urăşti?...
SÂNZIANA: Din toată inima.
ZMEUL: Dar ce ţi-am greşit de nu mă poţi suferi?
SÂNZIANA: Încă mă întrebi?... m-ai răpit din casa părintească... m-ai depărtat de lume, ai făcut nenorocirea mea... ş-apoi te miri că-mi eşti urât de moarte?
ZMEUL: Urât de moarte?... când vreau să te iau de soţie?
SÂNZIANA: Eu, soţia ta? Niciodată!
ZMEUL (mâniat): Aşa? Ei bine, află că nu mai târziu decât mâine avem să ne cununăm... toate sunt gata... am poftit pe toţi amicii şi pe toate rudele mele.
SÂNZIANA: Frumoasă adunătură trebuie să fie, dacă-ţi samănă... Ha! ha! ha!...
ZMEUL: Râzi?... ai vreun gând ascuns... vrei să fugi?
SÂNZIANA: Vreau să scap de tine prin toate mijloacele, chiar de-a fi să mă arunc în mare.
ZMEUL: Ba te-ai arunca în braţele mele, nu în valuri, şi, pentru mai bună siguranţă, mergi în casă... am să te închid în turnul ăsta, de unde n-ai putea să-ţi iei zborul.
SÂNZIANA: Aşa crezi tu? (Aparte.) Bine c-a venit Pepelea.
ZMEUL: Aşa... hai! (Vrea s-o apuce de braţ.)
SÂNZIANA (respingându-l): Nu te atinge de mine. (Intră în palat. Zmeul închide poarta cu o cheie mare.)
ZMEUL (singur): Se face că-i mânioasă?... dar cine o crede?... Când a vedea mâine rochia de nuntă şi beteala, o să zburde. Cu toate acestea (arată cheia.), paza bună nu strică... Acum hai în pădure să cărăm lemne pentru ospăţul cununiei. Ha! ha! ha! Bieţii Pârlea şi Lăcustă doboară la copaci, fără a şti că pe unul am să-l pun în frigare şi pe celalalt am să-l fierb în căldare. Ce chef!... ce chef! (Pleacă spre dreapta.)

SCENA V

ZMEUL, PEPELEA (vine de după stâncă)
PEPELEA: Bine am găsit, zmeule!
ZMEUL: Ce? un pământean aicea? de unde?
PEPELEA: Din lume.
ZMEUL: Cum ai intrat în împărăţia mea?
PEPELEA: Cum se intră.
ZMEUL: Şi cine eşti tu?
PEPELEA: Feciorul tătâne-meu.
ZMEUL: Şi ce caţi aicea?
PEPELEA: Te cat pe tine, ca să ne prindem împreună fraţi de cruce... cum e datina vitejilor.
ZMEUL: Tu cu mine? pretenţia ţi-e gogonată... dar eşti tu în stare să-ţi măsori puterile cu ale mele?
PEPELEA: Vom cerca... nu căta că-s mic; te-am mai învins o dată.
ZMEUL: Unde? când? minciuni!
PEPELEA: Adă-ţi aminte... eu te-am alungat din palatul lui Papură-Î mpărat.
ZMEUL: Tu?... bine că te-am prins în mâinile mele, să mă răzbun... vino la luptă.
PEPELEA: Bucuros... care a dovedi va fi stăpân pe viaţa celuilalt.
ZMEUL: Se înţelege... am să te strâng în braţe, până ţi-a ieşi sufletul.
PEPELEA: Şi eu pe tine, până ţi-a ieşi limba de-un cot.
ZMEUL: Mare ţi-e lauda. Vină!
PEPELEA: Ţine-te bine, zmeule.
(Se apucă brăţiş la trântă, se opintesc şi cată să se răstoarne unul pe altul.)
ZMEUL (strângându-l): Îţi place aşa?
PEPELEA (aparte): Bată-l crucea, că rău mă strânge!
ZMEUL: Ce-ai holbat ochii la cer?
PEPELEA: Cat să văd în care nor să te azvârl.
ZMEUL: Să mă azvârli în nori? (Aparte.) Ăsta-i dracul.
PEPELEA: Nu te da, zmeule, acu-i acu, una, două...
ZMEUL: Stai! eşti viteaz cât şi mine... mă prind frate cu tine... şi te poftesc la nunta mea.
PEPELEA: Pe când?
ZMEUL: Pe mâine.
PEPELEA: Cu cine?
ZMEUL: Cu Sânziana! O să facem prânz mare, o să avem şi doi domni la masă.
PEPELEA: Care şi care?
ZMEUL: Pârlea-Vodă şi Lăcustă-Vodă... mi i-a adus peşcheş Statu-Palmă.
PEPELEA: Peşcheş?
ZMEUL: Dar; aş fi preferat căprioare... dar cred c-or fi buni cu tarhon şi cu ardei.
PEPELEA: Vrei să-i mănânci? Încalte destul de graşi sunt?
ZMEUL: Unu-i plinuţ, celălalt slăbuţ, dar împănându-i cu slănină...
PEPELEA: Vor fi de minune?
ZMEUL: Acum, fiindcă eşti oaspele meu... spune-mi cum te cheamă?
PEPELEA (repede): Tot am zis c-am zis c-oi zice, dac-oi zice, tot oi zice, ca să zic c-am zis c-oi zice!
ZMEUL: Ciudat nume... cine ţi l-a dat?
PEPELEA: Naşul meu, care se cheamă: Rotofei de tei pe mirişte de mei.
ZMEUL: O fi fost de neam mare?
PEPELEA: Se rudea cu Capra calcă-n piatră, piatra crapă-n patru.
ZMEUL: Destul... ziua trece şi noi o pierdem cu vorba; cred că mi-i ajuta la pregătirile nunţii.
PEPELEA: Bucuros, ce-i de făcut?
ZMEUL: Deocamdată, cară polobocul ăsta după casă, la găinărie.
PEPELEA: Cu ce să-l car?
ZMEUL: Cu spinarea, cum fac eu.
PEPELEA: Bine; numai unul?... aş vrea să duc două odată.
ZMEUL (aparte): Zdravăn e! (Tare.) Mâine îi căra zece, acum, la treabă... te las, îţi pregăteşte fălcile, pe mâine... Eu mă duc în pădure să aduc lemne... o să facem guleai. (Iese în dreapta.) Ce chef! Ce chef!
PEPELEA (singur): S-a dus; cum să întâlnesc pe Sânziana?... Unde să fie?... În palat?... (Merge la uşa palatului.) Uşa-i închisă cu şapte broaşte... să-i dau de ştire cu fluierul. (Sună din el. Sânziana apare la fereastra de sus a turnului.)

SCENA VI

PEPELEA şi SÂNZIANA
SÂNZIANA: Pepeleo... Pepeleo!
PEPELEA (văzând-o): Iat-o! Iat-o... ea-i! Sânziană! Tu eşti? Tu eşti?
SÂNZIANA: Eu, Pepeleo, roabă şi foarte nenorocită!... vrea zmeul să mă silească a mă cununa cu dânsul... Să nu mă laşi, Pepeleo!
PEPELEA: N-ai grijă, iubito... am venit înadins ca să te scap... Poţi ieşi la noapte din palat?
SÂNZIANA: Ba nu, zmeul mă închide în turn... dacă ai avea iarba fierului, ai putea să sfărâmi broaştele.
PEPELEA: N-am nevoie de iarba fierului... dar spune-mi ce face zmeul după ce te-nchide?
SÂNZIANA: Mănâncă, bea, se-mbată şi doarme dus.
PEPELEA: Minunat!... Să fii deşteaptă astă noapte.
SÂNZIANA: Ah! Pepeleo!... de m-ai scăpa de-aice, te-oi iubi toată viaţa mea... ia seama, vine zmeul. (Dispare.)
PEPELEA (singur, ia hârleţul de lângă fântână şi începe a săpa împrejurul ei, cântând):
Cine sapă
Dă de apă
Şi s-adapă
Păn’ ce crapă.

SCENA VII

PEPELEA, ZMEUL, PÂRLEA, LĂCUSTĂ
(Pârlea şi Lăcustă intră purtând pe umeri un stejar lung şi gros. Ei cad pe brânci sub greutatea copacului.)
ZMEUL: Hai, leneşilor, mai iute, mai cu inimă; duceţi stejarul în lemnărie.
LĂCUSTĂ: Aoleo... aoleo, nu mai pot.
PÂRLEA: Nici eu, sunt turtit.
LĂCUSTĂ: Sunt spetit.
PÂRLEA: Sunt şoldit!
LĂCUSTĂ: Sunt murit!
ZMEUL: Ian priveşte, mişeii, nu-s în stare să ducă un stejar în spate, ei doi.
PÂRLEA (sculându-se): Ducă-l cine-i zmeu sau vită... noi suntem de-o altă făptură.
ZMEUL: Ba de-o altă friptură.
PÂRLEA: Ce friptură... cum friptură? eu, friptură?
ZMEUL: Tu... stejarul ăsta are să te rumenească pe tine-n frigare... şi pe Lăcustă să-l fiarbă-n căldare.
LĂCUSTĂ: Ce căldare, cum căldare... eu, în căldare?
ZMEUL: Aşa; nu vreţi să duceţi copacii în bucătărie?
PÂRLEA: Ţi-am declarat-o catoliceşte: non possumus.
ZMEUL: Bine, vă veţi căi în curând de înteţarea voastră. (Se apropie de copac.)
PÂRLEA: Ce zici tu, Lăcustă, te-ai căi?
LĂCUSTĂ: Ba nici gândesc; bine c-am scăpat nestricaţi şi frumoşi.
ZMEUL: Poftim... o surcea de lemn, şi ei nu au curajul să o care, mişeii!
LĂCUSTĂ: Auzi, vere, cică-i surcea gojgogea stejar!
PÂRLEA: Nu te potrivi, vere, lasă-l să bodogănească.
ZMEUL: Să-l duc tot eu în bucătărie... Haide. (Ridică copacul subţioară şi pleacă.)
PÂRLEA: Bre... ian priveşte, a ridicat copacul subţioară... zdravăn e, bată-l codrul!
LĂCUSTĂ: Să juri că merge la Şosea cu beţişorul în mână, ca un coşcodan.
PÂRLEA: Ducă-se călare pe el, până s-o lovi de toarta pământului.
ZMEUL (ieşind): Răbdare, răbdare pănă mâine.
PÂRLEA (înaintând): Ce-a spus?
LĂCUSTĂ: Ce-a zis?
PEPELEA (ieşind după fântână): A zis că o să vă facă bucate.
LĂCUSTĂ: Ce văd? Pepelea?
PEPELEA: Eu... Zmeul m-a poftit la masă.
PÂRLEA: Cum, şi tu ai să mănânci din noi?
ZMEUL (revenind): Hei! Tot voi zice, umput-ai poloboacele?... Ce faci acolo cu hârleţul?
PEPELEA: Sap puţul primprejur.
ZMEUL: Pentru ce?
PEPELEA: Să vezi, frate zmeule; am chitit aşa, decât să cărăm apă cu poloboacele, mai nimerit ar fi să iau puţul în spinare... şi să-l duc în bucătărie, odată pentru totdeauna.
ZMEUL (uimit, aparte): Bree!... adineoarea căta să mă azvâlă-n nori, ş-acum vrea să-mi care puţul?... Grozav om şi primejdios!... Trebuie numaidecât să mă dezbar de el. (Stă pe gânduri.)
LĂCUSTĂ (lui Pârlea): Gogonată-i.
PÂRLEA: Nu încape pe uşă.
PEPELEA: Hei, puneţi mâna cu toţii să scoatem puţul din pământ şi mi-l aşezaţi pe spate; dar, luaţi bine seama, nu cu gura-n jos; odată — una, două!
ZMEUL: Nu!... Pepeleo dragă, nu te osteni, lasă puţul la locul lui, e deprins din copilărie a sta aici.
PEPELEA (azvârle hârleţul): Fie cum vrei, eu cătam să te îndatorez.
ZMEUL (strângându-i mâna): Mulţumesc, frăţioare.
(Pepelea dă un răcnet de durere.)
ZMEUL: Ce este?
PEPELEA: Am crezut că ţi-am frânt mâna, strângând-o într-a mea.
ZMEUL (aparte): E primejdios! (Tare.) Dar începe a înnopta. (Lui Pârlea şi Lăcustă.) Intraţi la culcuş în turn, voi doi; cât pentru tine, frate Pepeleo... n-am unde să te adăpostesc; culcă-te colea, lângă fântână, la răcoare; şi dormi întruna pănă dimineaţa.
PEPELEA: Las’ pe mine.
ZMEUL: Deci, noapte bună.
PEPELEA: Visuri cornorate!...
ZMEUL (urmând pe Pârlea şi Lăcustă, care intră în palat, zice aparte): Cum o adormi, am să vin să-l ciomăgesc, până l-oi ucide.
(Iese.)
PEPELEA: Zmeul are vrun gând rău cu mine; să mă prefac că dorm... Unde să mă culc? Ha! pe trunchiul ăsta, dar să-mi pun fluierul pe piept, ca un scut.
(Se întinde pe trunchiul de lângă puţ, se acoperă cu mantaua şi-şi afundă pălăria pe cap, încât nu se mai cunoaşte.)

SCENA VIII

PEPELEA şi SÂNZIANA
(ea se iveşte la fereastra de sus a turnului)
SÂNZIANA: Pepeleo!
PEPELEA: Sânziană!
SÂNZIANA: Fugim?... Zmeul a intrat în casă, sunt cu nerăbdare să ies din turn.
PEPELEA: Fii liniştită şi fă-te că dormi... Ţi-oi da de ştire când a veni momentul.

SCENA IX

PEPELEA, SÂNZIANA, PÂRLEA, LĂCUSTĂ
LĂCUSTĂ (la fereastra de jos a turnului): Iată-ne iar în puşcărie.
PÂRLEA: Mai bine aici, decât în frigare şi în căldare.
LĂCUSTĂ (oţărându-se): Brrr.... Pârleo, nu zăreşti pe Pepelea?
PÂRLEA: Pare-mi-se că doarme, colo, lângă puţ.
LĂCUSTĂ: N-ar putea el să ne scape?
PÂRLEA: Taci, aud zmeul.
LĂCUSTĂ: Vine să ne taie de pe-acum. Brr...
PÂRLEA: Taci!... nu tot bârâi, că bârâi şi eu.

SCENA X

Aceiaşi, ZMEUL
ZMEUL (iese încet din palat, armat cu buzduganul, tainic): Doarme! (Încet.) Frate, frăţioare... Nu răspunde... a adormit... acu-i vremea să-i turtesc tidva cu buzduganul. (Se apropie de Pepelea pe vârful picioarelor şi loveşte în trunchi cu buzduganul.) Na, una; l-am ameţit... să-i mai dau vreo câteva (loveşte), două, trei, patru; tare căpăţână!...
LĂCUSTĂ: Ce face zmeul dracului?... în cine bate cu buzduganul?
PÂRLEA: În bietul Pepelea.
LĂCUSTĂ: L-o fi ucis hoţul.
PÂRLEA: Cel puţin i-a făcut scăfârlia numai ţăndări.
ZMEUL: De-acum cred că-i ajunge... nu mişcă... L-am ucis!...m-am dezbărat de el. (Pleacă şi iar se întoarce.) Dar tot să-i mai trag una, drept adălmaş. (Mai loveşte încă o dată; buzduganul se sfărâmă.) Na! mi-am frânt buzduganul, arma mea cea mai puternică!... ce fac eu acum fără ea, dar fie! încalte l-am ucis... Ce chef!, ce chef!... Hai deacum la culcare. (Intră în palat.)
LĂCUSTĂ: Sărmanul Pepelea!
PÂRLEA: Parapanghelos de-acum.
LĂCUSTĂ: Ba iaca învie, învie!... mare minune!
(Pepelea se mişcă şi se ridică.)
LĂCUSTĂ: Pepeleo...
PEPELEA: Cine mă cheamă?...
LĂCUSTĂ: N-ai pierit?...
PEPELEA: Nu cred... am dormit dus.
LĂCUSTĂ: Dar n-ai simţit nimic prin somn?
PEPELEA: Ba, parcă m-au pişcat nişte ţânţari.
LĂCUSTĂ -PÂRLEA: Breee! breee! bree! bree!
(A înnoptat; cer cu stele.)
PEPELEA (sculându-se): Groaznic m-a ciomăgit fratele meu de cruce! noroc c-a lovit în fluier... dar încalte şi-a frânt buzduganul... minunat!... o armă mai puţin în mâinile lui... oare ce face el acum?... s-a culcat?... a adormit?... (Se apropie de poarta palatului şi ascultă. Se aude un horăit grozav înăuntru.) Doarme butuc... şi horăieşte ca o moară stricată... acu-i vremea de scăpat pe Sânziana şi pe bieţii voievozi, să le dau semn.
(Cuartet)
PEPELEA
Sânziană, te deşteaptă,
Eu te chem la sânul meu.
Al tău mire te aşteaptă
Să te scape-acum de zmeu.
SÂNZIANA(ivindu-se la fereastră)
Ah! Pepeleo, sunt deşteaptă
Ca şi viul dor al meu.
A mea inimă aşteaptă
Ca să zbor la sânul tău.
PÂRLEA şi LĂCUSTĂ (la fereastra de jos)
Groază-n mine se deşteaptă,
Mă frământ-amar şi greu.
Moartea crudă ne aşteaptă
În căldarea celui zmeu.
PEPELEA
Am călcat, venind la tine,
Peste nouă ţări şi mări.
SÂNZIANA
Am răbdat, gândind la tine,
Mii şi mii de supărări.
PEPELEA
Dar acum soarta surâde,
Raiul dulce se deschide.
SÂNZIANA
Orişiunde-oi fi cu tine
Va fi raiul pentru mine.
(Împreună.)
PEPELEA
Sânziană, mă aşteaptă
Să te scap de crudul zmeu...
SÂNZIANA
A mea inimă aşteaptă
Ca să zbor la sânul tău.
PÂRLEA şi LĂCUSTĂ
Moartea crudă ne aşteaptă
La ospăţul celui zmeu.
PEPELEA: Zmeul e beat de somn... sunteţi gata?
SÂNZIANA: Gata.
LĂCUSTĂ: Dar cum ieşim din turn?
PEPELEA: Feriţi-vă, c-am să deschid turnul prin farmecul fluierului meu. (Pepelea sună din fluier; faţada turnului se prăbuşeşte, formând o scară. Sânziana se coboară, Pârlea şi Lăcustă ies pe sub scară.)
SÂNZIANA (sus, în capul scării): Pepeleo!
PEPELEA (coborând-o): Sânziană, cobori iute.
SÂNZIANA (coborând, se aruncă în braţele lui Pepelea): A! scumpul meu mire!
PEPELEA: Scumpa mea mireasă!
LĂCUSTĂ (îmbrăţişând pe Pepelea): A! scumpul nostru liberator!
PEPELEA: Nu-i vreme de pierdut... la fugă, barca ne aşteaptă după stâncă... Hai!
PÂRLEA: Hai!... şi tu, locaş afurisit, să cadă trăsnetele pe tine, să te macini ca mălaiul... să te...
LĂCUSTĂ: Lasă blestemurile pe altă dată... acum, la sănătoasa.
(Fug toţi patru şi dispar după stâncă.)

SCENA XI

ZMEUL (iese somnoros)
ZMEUL: Pare că am auzit un vuiet neobicinuit? am simţit ca un cutremur, care m-a trezit... s-a fi prăbuşit vreo stâncă în mare? ce văd?... turnul e deschis?... o scară?... Sânziana a fugit?... cum?... şi Pârlea, şi Lăcustă?... încotro au apucat? spre pădure, negreşit... o! de i-aş prinde, am să-i mănânc de vii. (Aleargă spre pădure.)
(O auroră boreală se arată pe cer. La lumina ei se zăreşte o barcă lunecând pe mare; în ea se află Pepelea, Sânziana, Pârlea şi Lăcustă.)
TUSPATRU (cântă)
Pe-ale mării blânde valuri,
Barcă mică, zbori departe.
ZMEUL (oprindu-se): Ce aud?
Şi de-aceste crunte maluri
Cu grăbire ne desparte.
(Barca se depărtează spre orizont.)
ZMEUL (oprindu-se): Ce văd?... Sânziana cu ucisul meu? unde-i buzduganul, să-l azvârl în ei? (Se împedecă de el, rupt jos.) Iată-l, e frânt! (Turbat de mânie.) A!... Cum să-i prind, aripile, aripile... cu ele să-i ajung din zbor. (Intră repede în palat şi iese în curând cu aripi aninate de umeri.)
ARIE PE MARE
Am scăpat, o! veselie,
Şi de zmeu, şi de robie!
ZMEUL: Ba n-aţi scăpat, o să mă reped ca un vultur de sus de pe stâncă. (Pleacă spre stâncă.)
(Stânca se deschide şi Zâna-Lacului apare sub o arcadă luminoasă.)

SCENA XII

ZMEUL, ZÂNA - LACULUI
ZÂNA: Stai pe loc, iasmă infernală!... Tu, care ţi-ai frânt buzduganul; cadă şi aripile tale!
(Aripile zmeului cad de pe umerii lui.)
ZMEUL (c-un răcnet de desperare): A!... Zâna-Lacului! sunt pierdut!... (Cade leşinat.)
(Sfârşitul actului IV.)

ACTUL V

Teatrul reprezintă imperiul Iernii... munţi de gheaţă, brazi încărcaţi de chindie.

SCENA I

GENII DE IARNĂ
(Toţi sunt albi şi-naripaţi; se joacă pe gheaţă, patinând.)
COR
Ce dulce viaţă!
În acest loc
Nu e verdeaţă,
Nu e nici foc;
Ci numai gheaţă
Şi numai ceaţă;
Viscol şi ger,
Pe câmp şi-n cer.
Toată suflarea
Piere sub vânt,
Chiar însaşi marea
Pare-un mormânt;
Dar noi ferice
Trăim aice,
Jucăm, cântăm,
Ne desfătăm.

SCENA II

GENII, CRIVĂŢUL
CRIVĂŢUL: Genii nemernici, voi jucaţi, şi imperiul Iernii se află în pericol de topire!
UN GENIU: Cum? Ce? Cum, dnule Crivăţ?
CRIVĂŢUL: Iarna, graţioasa noastră împărăteasă, care avea să fie încoronată chiar astăzi...
GENIUL: A păţit ceva?
CRIVĂŢUL: Iarna, frumoasa copilă a Nordului, care avea să-şi aleagă chiar astăzi un mire...
GENII: Ce-a păţit?
CRIVĂŢUL: Iarna, care, pe cât era de încântătoare, părea a fi rece şi nesimţitoare...
GENII: Ei!... Ce i s-a întâmplat?
CRIVĂŢUL: S-a dat în dragoste cu Prier, domnul Verdeţii, şi astă noapte a spălat putina din palat cu el.
GENII: A fugit?
CRIVĂŢUL: Fugit! (În taină.) Dar să rămâie între noi... să nu afle poporul.
GENII: O!...
CRIVĂŢUL: A abandonat tronul, bunătate de tron, durat numai din sloiuri de gheaţă!... Ce nebunie!... unde a găsi o climă mai plăcută decât aice... o ţară mai drăgălaşă decât a noastră, unde foiesc urşii cei albi?
GENIUL II: Ei bine, ce ne facem?
CRIVĂŢUL: Să ne cătăm o altă împărăteasă, căci în imperiul Iernii nu pot domni decât femeile; şi, după datinile strămoşeşti, împărăteasa trebuie să fie frumoasă, albă şi, mai cu seamă, rece ca gheaţa... Dar unde să o găsim?
TOŢI: Unde... unde?
CRIVĂŢUL: Voi, care-aţi cutreierat lumea, n-aţi întâlnit vreo fată cu inima de gheaţă?
GENIUL I: Să vezi, dnule Crivăţ... am fost mai an la Bucureşti...
CRIVĂŢUL: Şi...?
GENIUL: Şi am găsit una, numai una, însă...
CRIVĂŢUL: Însă...
GENIUL: Cum a dat cu ochii de-un roşior, s-a topit...
CRIVĂŢUL: Nu mă îndoiesc... Roşiorii sunt para focului... dar ce s-aude? Ian priviţi... prin văzduh trece un zmeu călare.
(Zmeul trece prin văzduh.)

SCENA III

Aceiaşi, ZMEUL
TOŢI (cu grijă): Zmeul!
CRIVĂŢUL: Întâia dată el calcă pe locurile acestea. Oare ce caută el pe la noi?
ZMEUL (intrând): Caut ajutor şi răzbunare!
CRIVĂŢUL: Ajutor?
ZMEUL: Da! aţi auzit de şotiile ce-am păţit?
GENII: Ai păţit şotii? Spune-le, să râdem şi noi.
ZMEUL (posomorât): Să râdeţi?
GENII (speriaţi): Ba-ba-ba-ba-ba, să-să-să plângem.
ZMEUL: Ascultaţi dar... am răpit pe Sânziana, fata lui Papură- Împărat, şi, când să mă bucur de prada mea, vine un hoţ şi mi-o fură ca din palmă. (Furios.) Pricepeţi aşa obrăznicie?
GENII (tremurând): Prii-prii-pri... pri-ce-ce-ce-cepem.
ZMEUL: Sânziana cu hoţul ei şi cu alţi doi pământeni, doi năuci, anume Pârlea-Vodă şi cu Lăcustă-Vodă, care-i întovărăşesc, umblă acum rătăciţi pe faţa pământului, fără a putea nimeri la împărăţia lui Papură... ei au ajuns până aicea şi i-am zărit călcând peste hotar... mergeţi de le ieşiţi înainte, îi prindeţi şi-i schimbaţi în sloiuri de gheaţă.
CRIVĂŢUL: Pe toţi, şi chiar pe Sânziana?
ZMEUL: Ba pe dânsa nu... ea-i frumoasă şi albă cât împărăteasa voastră, păcat numai că-i aşa de rece în privirea mea. (Stă gânditor.)
CRIVĂŢUL (către genii, încet): Aţi auzit?... frumoasă, albă şi rece... tocmai ce ne trebuie nouă; poate că... cine ştie? ne vine o împărăteasă nouă!...
ZMEUL: Vreţi să-mi daţi ajutorul ce vă cer?
CRIVĂŢUL: Vrem.
ZMEUL: Hai dar să le ieşim în cale şi să-i robim, dar trebuie să vă dau de ştire că hoţul are un fluier fermecat, prin care învinge tot... Voi, cu suflarea voastră, faceţi să îngheţe aerul din el, ca să nu mai poată scoate nici un sunet... astfel vom căpăta izbânda.
CRIVĂŢUL: Prea bine, însă ai uitat să ne spui numele hoţului.
ZMEUL: El se cheamă... Tot oi zice c-am zis c-oi zice...
CRIVĂŢUL: Ce-ai zis?
ZMEUL: Ducă-se dracului, l-am uitat... Hai.
(Ies cu toţii prin dreapta, cântând repriza corului.)

SCENA IV

LĂCUSTĂ-VODĂ
LĂCUSTĂ (intră prin stânga, tremurând de frig, sărind şi alunecând la tot pasul): Brrr... frig e!... rău mă strânge-n spete. (Alunecă.) Na! cât pe-aci să cad alivanta... prin ce locuri afurisite m-a adus naiba. Brrr!... aici o fi-ngheţând şi ouăle corbului... să nu stau în loc, să mă sleiesc... (Sare şi lunecă.) Ţine bine... măi, da gheţuş e!... de când am scăpat din ghearele şi din căldarea zmeului, am umblat hai-hui prin toate colţurile lumii, împreună cu Sânziana, cu Pepelea şi cu vărul meu Pârlea, fără a da de împărăţia lui Papură... Brrr... Am ajuns, în sfârşit, la marea îngheţată. Brrr, simt că îngheţ ca dânsa. (Sare.) Am lăsat în urmă pe tovarăşii mei şi am rupt-o de-a fuga înainte, doar m-oi încălzi cu mişcarea... aş... (Tremură.) Iaca, mă schimb în sloi... mă prefac în îngheţată de Lăcustă... la fugă... (Vrea să alerge, dar alunecă şi cade.) Aoleo! (Un urs alb se coboară de pe deal în scenă.) Vai de mine!... ce se coboară spre mine?... un urs alb?... aoleo!... să mă fac că-s mort, ca să nu mă mănânce. (Stă neclintit jos. Ursul se apropie de el şi-l miroase, îl întoarce cu labele, apoi se pune cu şezutul pe el, mormăind.) S-a pus turceşte pe burta mea... greu e, mânca-l-ar câinii, dar încaltea mă încălzeşte cu blana lui. (Ursul se uită la dânsul. Lăcustă închide ochii şi se face mort.) Hei!... de-aş putea să-i spintec cojocul... am cuţitul la brâu... Ian să-ncerc... (Scoate cuţitul şi, când vrea să lovească, ursul se uită la el, el se opreşte, apoi zice:) Şi-a-ntors spatele; acu-i vremea. (Înfige cuţitul în şalele ursului, care sare mugind şi se depărtează.) Paremi-se că l-am înţepat, dar nu l-am ucis... (Speriat.) Nu, nu... iaca, dihania fuge... am scăpat! (Sare în picioare şi fuge lunecând în dreapta.) Am scăpat!... am scăpat! (Joacă de bucurie. În acest moment intră Pârlea, alungând furios câţiva genii care traversează scena, speriaţi.)

SCENA V

PÂRLEA, LĂCUSTĂ
PÂRLEA (dând cu sabia în dreapta şi-n stânga prin văzduh): Na! na! na! na şi ţie, na şi ţie, na şi ţie! Luptă cu Pârlea vă trebuie?... Na, na, na!
LĂCUSTĂ: Ho! vere Pârleo, opreşte, pune piedică.
PÂRLEA: Câţi am ucis?... Pe toţi?
LĂCUSTĂ: N-au rămas nici de sămânţă... dar ce-ai păţit, ce te-a apucat?
PÂRLEA: După ce-ai fugit şi ne-ai lăsat, ne-au atacat o ceată de dihănii albe, care voiau să răpească pe Sânziana... M-am făcut foc şi le-am luat la goană pân-aici, precum ai văzut.
LĂCUSTĂ: Dar Sânziana ce-a devenit? A! vere, nu-i galant din partea ta.
PÂRLEA: Ea o ştie!
LĂCUSTĂ: Cum? Ai abandonat pe Sânziana?
PÂRLEA: Dec!... Dar tu ce-ai făcut?... Nu ne-ai abandonat pe toţi?
LĂCUSTĂ: Nu-i vorba de mine... mie mi-era frig, am fugit ca să mă încălzesc.
PÂRLEA (începând a tremura de frig): Şi te-ai încălzit?
LĂCUSTĂ (tremurând): Ba! Ba! Ba!... am devenit gazda fiorului şi a guturaiului. (Strănută.)
PÂRLEA: Şi eu tij... (Strănută.)
AMÂNDOI: Să vă fie de bine.
LĂCUSTĂ: Pârleo!
PÂRLEA: Lăcustă!
LĂCUSTĂ: Stai, iaca-ţi îngheaţă nasul.
PÂRLEA: Şi ţie o ureche.
LĂCUSTĂ: Să ne frecăm iute cu zăpadă... asta-i leacul. (Iau zăpadă şi se freacă unul pe altul.)
AMÂNDOI: Vârtos... vârtos...
PÂRLEA: S-a roşit?...
LĂCUSTĂ: Cât un patriot... dar urechea mea?
PÂRLEA: Cât alt patriot... le-am scăpat de degerat.
LĂCUSTĂ: Ian priveşte... ba nu... iar se-nălbeşte, încă o frecătură.
PÂRLEA: Destul, vere, că l-ai jupuit de piele.
LĂCUSTĂ: Ah! Ah!... vere, viaţă-i asta?
PÂRLEA: Viaţă, dar proastă... începe a-mi fi somn.
LĂCUSTĂ: Şi mie, dar să nu adormi că mori.
PÂRLEA: Apoi ce să facem?
LĂCUSTĂ: Să ne dăm pe gheaţă, ca să ne întreţinem circulaţiunea sângelui.
PÂRLEA: Fie şi aşa.
(Se dau pe gheaţă.)

SCENA VI

Aceiaşi, CRIVĂŢUL (se opreşte pe-o movilă de omăt)
CRIVĂŢUL: Vivat!... Am prins pe Sânziana... am dus-o la palatul Iernii şi, prin vrăjirea soţiei mele, Promoroaca, am schimbat-o la faţă de samană acum întocmai cu împărăteasa noastră cea fugară... În curând are să vie aicea Sânziana, pentru ca să fie încoronată... iaca, cortegiul se înaintează.
(Marş la orchestră, cortegiul intră.)
PÂRLEA (oprindu-se): Ce s-aude?
LĂCUSTĂ: O fi vreo nuntă de urşi albi.
PÂRLEA: Vin colea, să o privim.
LĂCUSTĂ: Şi să fim gata de fugă... Te-ai mai încălzit?
PÂRLEA: M-am!... (În sunetul unui marş fantastic, intră din dreapta dignitarii imperiului Iernii, în haine albe blănite şi cu mitre de gheaţă. După dânşii, un car de argint, tras de doi urşi albi. Pe car se găseşte Sânziana, purtând o mantie albă de stofă argintie şi un văl subţire pe obraz. Genii mulţi înconjură carul. Poporul urmează în cojoace... Carul se opreşte în mijlocul scenei.)

SCENA VII

PÂRLEA, LĂCUSTĂ, SÂNZIANA, CRIVĂŢUL, GENII, CORTEGIUL
COR
Vivat falnica regină,
Dulce ca o zi senină,
Mândră ca o lună plină
Şi cu inima virgină.
PÂRLEA
O! ce minune încântătoare!
LĂCUSTĂ
N-am văzut alta ca ea sub soare.
AMÂNDOI
Simt pentru dânsa amor ş-amoare.
SÂNZIANA (în parte):
Bietul Pepelea, unde-o fi oare?
CORUL
Vivat falnica regină etc.
CRIVĂŢUL (prezentând o coroană de briliant)
Regină strălucită! Poporu-n fericire
Ţi-oferă azi coroana, rugându-te uimit
Ca să-ţi alegi un mire
Viteaz, frumos, iubit.
SÂNZIANA (încoronându-se)
Coroana pe-a mea frunte o pun azi fericită.
(Aparte.) Dar ce simt? sub coroană un frig cumplit m-a prins.
În inima-mi răcită
Tot focul, vai! s-a stins!
CORUL
Vivat falnica regină,
Dulce ca o zi senină,
Mândră ca o lună plină
Şi cu inima virgină.
POPORUL: Ura!... trăiască împărăteasa noastră!
PÂRLEA: Frumoasă-i, Lăcustă... încep a mă înfierbânta.
LĂCUSTĂ: noroc de tine!
CRIVĂŢUL: Locuitori din împărăţia Iernii, se face vouă ştiut că astăzi împărăteasa noastră, urmând datinilor strămoşeşti, are să-şi aleagă un mire... Acel care sărutând-o pe frunte nu va fi cuprins de frigul morţii va ocupa tronul alăturea cu frumoasa lui soţie.
PÂRLEA: Ce-au spus, vere, ai auzit?
LĂCUSTĂ: Auzit; taci.
CRIVĂŢUL: Care dintre voi aspiră la această fericire să se prezinte. Am zis.
PÂRLEA-LĂCUSTĂ: Eu!
PÂRLEA: Cum?... şi tu, vere Lăcustă?
LĂCUSTĂ: Iaca, ba nu, că mi-a fi ruşine.
SÂNZIANA (în parte): Ce văd? Pârlea şi Lăcustă!
PÂRLEA: Ce voluptate mă aşteaptă!
LĂCUSTĂ: Ah! am s-o strâng în braţe, ca să mă-ncălzesc.
(Pârlea şi Lăcustă pleacă cu braţele deschise, dar cu cât se-apropie de carul Iernii, ei se cuprind de fiori, picioarele li se înţepenesc, limba li se leagă.)
PÂRLEA
Mult o doresc.
LĂCUSTĂ
Mult îmi e dragă...
ÎMPREUNĂ
Dar ce simţesc?
Limba-mi se leagă.
CORUL
Ei simt în piept
Fiori de gheaţă,
Nu calcă drept,
Rău o s-o paţă.
PÂRLEA ŞI LĂCUSTĂ
Ah! simt în piept
Fiori de gheaţă,
Sunt eu deştept?
Sunt oare-n viaţă?
PÂRLEA ŞI LĂCUSTĂ (lângă car, tremurând)
Plini de... de... foc
Mă-nchin ţi... ţie...
No... no... noroc
De-acum mi... mie!
(Unul de o parte şi altul de altă parte întind buzele ca să sărute obrazul Sânzianei, dar pe loc rămân încremeniţi, strigând:) Aoleo... îngheţ!
CORUL
Au îngheţat!
Iată-i zăpadă!
Sunt buni de dat
Urşilor pradă.
(Sunt amândoi luaţi pe sus şi rezemaţi de avanscene.)

SCENA VIII

Aceiaşi, PEPELEA (intră alergând)
PEPELEA: Sânziană... Sânziană...
SÂNZIANA (în parte): Glasul lui Pepelea!
PEPELEA: Unde eşti?... ah! iată-te. (Vrea să se apropie, poporul îl opreşte.)
SÂNZIANA (aparte): Sărmanul!... de când port coroana asta de gheaţă... parcă nu mai simt nimic pentru el!
PEPELEA: Sânziană, nu-mi răspunzi?... O! în zadar, eşti schimbată la faţă... eu te văd cu ochii sufletului... te recunosc.
SÂNZIANA (aparte): O, Doamne! Am ajuns rece ca iarna, inima mea nu mai bate!
PEPELEA: Sânziană! eşti vrăjită... Eu sunt Pepelea, răspunde! (Se repede printre oameni.)
CRIVĂŢUL: Nenorocite!... uiţi respectul ce datoreşti împărătesei şi tulburi ceremonia cununiei?
PEPELEA: Cine se cunună, Sânziană?... cu cine?...
CRIVĂŢUL: Cu acel care o va săruta pe frunte şi va avea noroc de-a nu muri îngheţat pe loc.
PEPELEA: Eu vreau să-mi cerc norocul, chiar de-a fi să mor... tot mort sunt fără dânsa.
(Duo)
PEPELEA
Dulce-mpărăteasă,
Scumpa mea mireasă,
Eu sunt al tău mire
Cuprins de iubire.
Ah! îţi adă-aminte
Că prin jurăminte
Legat sunt de tine,
Ca şi tu de mine.
SÂNZIANA (în parte)
Sărmanul Pepele! de el rău îmi pare!
Că poate să moară dintr-o sărutare.
PEPELEA
N-am frică de moarte,
Nici de rele soarte,
Când inima-mi cere
Dulce mângâiere.
(Sânziana se coboară de pe car. Pepelea continuă.)
Dă-mi o sărutare
Plină de-nfocare,
Eu cu-a mea iubire
Zbor la nemurire.
(Strânge în braţe pe Sânziana şi o sărută pe frunte. Coroana ei cade; atunci ea-şi scoate vălul şi apare sub figura ei.)
SÂNZIANA
Ah! în al meu suflet simt un dulce foc.
Iubesc, iubesc iară, iubesc... o! noroc!
TOŢI (cu mirare)
N-a îngheţat! n-a murit!
El e mirele iubit!
SÂNZIANA ŞI PEPELEA (îmbrăţişaţi)
Zi de fericire plină!
Împreună, cu uimire,
După-o viaţă mult senină,
Vom zbura la nemurire!
CORUL
Vivat falnică regină!
Vivat falnicul ei mire!
Aibă viaţa mult senină
Şi domine-n strălucire!

SCENA IX

Aceiaşi, ZMEUL
ZMEUL (vine repede şi respinge pe Pepelea): În lături!
TOŢI: Zmeul!
ZMEUL: Sânziana-i a mea!... Şi cine îndrăzneşte să vie să o smulgă din braţele mele. (Ridică pe Sânziana în braţe.)
SÂNZIANA: Pepeleo!
PEPELEA (scoţând fluierul): O! fluieraş, acum să-ţi văd puterea. (Suflă din fluier, dar nu scoate nici un glas.) O! fluieraşul e mut!
ZMEUL: Ha! ha! ha!... ţi-a îngheţat suflarea, Pepeleo!
PEPELEA: Ah! sunt pierdut!... Zână! Zână binefăcătoare, ajutor, ajutor!...

SCENA X

Aceiaşi, ZÂNA - LACULUI (apare pe movilă)
ZÂNA: Iată-mă, Pepeleo!
TOŢI: Zâna-Lacului!
ZÂNA: Zmeule, a sunat ora sfârşitului tău de pe lumea asta!
ZMEUL: Nu-mi pasă de tine... Sânziana-i talismanul meu... şi calul ne aşteaptă.
ZÂNA: Calul tău? priveşte! (Face un semn, calul trece prin aer.)
ZMEUL: Am rămas pe jos, dar fie!... rămân cu Sânziana pe pământ.
ZÂNA: Sânziana pe pământ... iar tu, zmeule, sub pământ... dispari!
ZMEUL (afundându-se):A! (Din locul unde dispare iese o pară de foc.)
TOŢI: A!...
CORUL
A dispărut,
Arzând în pară,
Zmeul cumplit,
Cumplita fiară!
SÂNZIANA ŞI PEPELEA
Ah! am scăpat
De cruda fiară,
În dulce trai
Reintru iară.
ZÂNA
Veţi fi de-acum
Ferice iară,
Hai să vă duc
L-a voastră ţară.
TOŢI
Haideţi cu toţi
În altă ţară,
Unde-i cer blând
Şi primăvară.
ZÂNA: La palatul lui Papură-Împărat! (Face un semn, toţi pleacă, un nour se coboară de ascunde scena.)

SCENA XI

LĂCUSTĂ, PÂRLEA
LĂCUSTĂ (trezindu-se, strănută): A!... m-am dezgheţat, unde mă aflu?.. în nori?... m-am înălţat în nori?... dar ce zăresc colo?... om să fie?... nu se mişcă... (Se apropie de Pârlea.) Ciung să fie? Ba-i om!... e vărul Pârlea... Vere Pârleo! (Îl împinge.) Bocnă... sloi... a căzut sub zero! Vere Pârleo!... (Îl trage de nas.) trezeşte-te.
PÂRLEA (strănută): Ce-i?... cine mă cheamă? tu, vere Lăcustă?
LĂCUSTĂ: Eu şi cu mine.
PÂRLEA (încă buimăcit): Sunteţi doi? unde-i celălalt?
LĂCUSTĂ (căutând împrejur): Care?
PÂRLEA: Ai zis eu şi cu mine... Tu şi cu tine fac doi.
LĂCUSTĂ: Sărmanul! l-a balamucit gerul, aiurează.
PÂRLEA: Dar unde ne găsim, vere Lăcustă?
LĂCUSTĂ: Priveşte!... în nori!... hăt sus!...
PÂRLEA: În nori?... hăt sus? dar ce facem acum? unde-s ceilalţi?
LĂCUSTĂ: Să te-ngrop, dacă ştiu.
PÂRLEA: Hai după dânşii, vere Lăcustă.
LĂCUSTĂ: Unde şi pe unde?
PÂRLEA: Prin nori.
LĂCUSTĂ: Prin nori!... atâta ne mai trebuia!... Breee! Prin multe am trecut... dar prin nori... încă nu... N-am deprindere... mă umflă groaza, mă pătrunde umezeala.
PÂRLEA: Ştii una, vere Lăcustă?
LĂCUSTĂ: Ba, zău, nici două.
PÂRLEA: Ai plămâni.
LĂCUSTĂ: Ştiu eu... nu mi-am făcut încă vizită domiciliară.
PÂRLEA: Hai să suflăm, vere, să-i risipim.
LĂCUSTĂ: Bucuros, numai de nu ne-or risipi ei pe noi.
PÂRLEA: Suflă vârtos.
LĂCUSTĂ: Iaca.
(Suflă amândoi peste nori, norii se risipesc, cortina se ridică.)
PÂRLEA: A!... i-am risipit.
LĂCUSTĂ: D-apoi ş-aşa piepturi, parcă-s foi de ferar.

SCENA XII

Tot personalul piesei, afară de ZMEU şi de ZÂNA - LACULUI
(Schimbare. Când norii se împrăştie, teatrul reprezintă un parc plin de frumuseţile primăverii. În fund, faţada palatului lui Papură; dinaintea palatului o largă terasă cu scări de marmură. Papură, înconjurat de curtea lui, stă pe terasă. Poporul, răspândit printre copaci, în mai multe grupuri. În sunetul unei simfonii, Zâna-Lacului ţine pe Sânziana de mână, intră pe scenă din dreapta. Pepelea se găseşte la stânga ei, în urma lor vin Pârlea şi Lăcustă-Vodă, Păcală, Tândală, Crivăţul, genii schimbaţi în haine de vară şi purtând buchete cu flori; ei toţi înaintează spre terasă.)
PAPURĂ: Precum v-am spus, curtenilor şi voi, curtezanilor, de mai multe zile îmi ţiuie urechea dreaptă... semn de veste bună!... şi astă-noapte am visat pe Sânziana, sub forma unui bob sositor... Trebuie să vie... Dar ce văd?... Iat-o! iat-o!...
TOŢI: Iat-o!
(Sânziana şi Pepelea, împreună cu Zâna-Lacului, se apropie de tron.)
PAPURĂ: Sânziana, copila mea, tu eşti?
SÂNZIANA: Scumpul meu părinte! (Se aruncă în braţele lui Papură.)
PAPURĂ: Cine te-a scăpat de zmeu? Cine te-a readus în braţele mele?
SÂNZIANA: Mirele meu, Pepelea.
PEPELEA: Cu ajutorul generos al Zânei-Lacului.
PAPURĂ: Ce de treabă Zână!... îmi vine s-o sărut... mai vârtos că-i frumoasă coz.
ZÂNA: Maiestatea-ta... binecuvântează-ţi copiii, căci binecuvântarea părinţilor face fericirea copiilor.
(Pepelea şi Sânziana îngenunchează înaintea lui Papură.)
PAPURĂ (întinzând mâinile asupra capului lor): Norocul să fie vecinic cu voi, copiii mei!
TOŢI: Ura!...
CORUL FINAL
Trăiască Sânziana,
Minunea-mpărătească,
Cu dragul ei Pepelea
Ferice să domnească.
(Sfârşitul piesei.)