Vestea deosebitelor întâmplări ce urmaseră în ziua aceea să împrăştiase în satele de pe împrejur şi deşteptase o vie tulburare. Wilhelm era obşteşte iubit. Dulceaţa caracterului său, hărăzirea lui desinteresată pentru toate nenorocirile îl făcuse prietenul şi colibei şi castelului. Iscusinţa lui estraordinară adăogise pe lângă simtiment şi o mirare simplă,care făcea că îl privea ca pe o fiinţă deosebită. Noroadele primitive sunt asfel făcute, silite a se hrăni prin iscusinţă, a se apăra prin putere, aceste două calităţi sunt acele ce înalţă în duhul lor pe om la calitate de semizeu. Ercole, Tezeu, Castor şi Polux n-au avut alte trepte ca să se suie la cer.

Aşadar, pe la miezul nopţii au venit de au dat de veste lui Guessler că poate să se-ntâmple vreo revoltă, dacă îi vor lăsa vreme să se organizeze. Guessler socoti că cel mai bun mijloc de a o preveni era să ducă pe Wilhelm afară din cantonul de Uri, într-o cetăţuie a ducilor de Austria, la poalele muntelui Righi, între Küssnach şi Weggis. Prin urmare, socotind că călătoria era mai sigură pe apă decât pe uscat, dete poruncă să gătească o barcă, şi c-un ceas până în ziuă duse pe Wilhelm. Guessler, şase strejari, Tell şi trei vâslaşi alcătuia tot echipajul micei corăbii. Când guvernorul sosi la Fluelen, locul îmbarcării, găsi împlinite poruncile sale. Wilhelm, legat de mâini şi de picioare, era culcat în fundul barcei, lângă el, şi ca o mărturie era straşnica armă care, slujindu-i a da o dovadă atât de strălucită de adresa sa, deşteptase atâtea griji în inima lui Guessler.

Arcaşii, şăzând pe băncile de mai jos, îl privighea; amândoi vâslaşii la postul lor, lângă micul catarg, sta gata să plece şi pilotul aştepta pe mal sosirea balifului.

— Avea-vom vânt priincios? zise Guessler.

— Prea bun, în ceasul acesta, stăpâne.

— Dar cerul?

— Ne vesteşte o zi minunată.

— Să pornim dar îndată.

— Suntem gata.

Guessler se puse în capătul de sus a barcei, pilotul la cârmă, vâslaşii destinseră vela şi corăbioara uşoară şi graţioasă ca o lebădă începu a luneca pe oglinda lacului.

Însă cu tot lacul acest albastru, cu tot cerul înstelat, cu toate aceste norocite prevestiri, să părea ceva în barca asta trecând tăcută ca un duh al apelor. Guvernorul era cufundat în gândurile sale, soldaţii respecta reveria lui şi vâslaşii supuindu-se fără mulţumire, îşi împlinea trişti manevrele după semnile ce priimea de la pilot. Deodată o lucire meteorică, desprinzându-se din cer, se slobozi în lac. Amândoi vâslaşii se uitară unul la altul. Pilotul îşi făcu cruce.

— Ce este? zise Guessler.

— Nimic, încă nimic pân' acum, răspunse bătrânul marinar, însă zic că o stea ce cade din cer este o înştiinţare ce ne dă sufletul unei persoane ce ne e scumpă.

— Şi înştiinţarea e de bine sau de rău?

— He! murmură pilotul, cerul rar se osteneşte a ne trimite vestiri de bine, pentru că ştie că fericirea e pururea binevenită.

— Aşadar, steaua asta e un semn rău?

— Vâslaşii bătrâni cred că, dacă un asemenea lucru se întâmplă în ceasul îmbarcării, este mult mai bine să se întoarcă cineva de mai are vreme.

— Bine, dar dacă cere trebuinţa numaidecât a-şi urma drumul?

— Atunci trebuie să se odihnească cineva pe cugetul său şi să-şi lase zilele în paza lui Dumnezeu.

O adâncă tăcere urmă acestor cuvinte, şi barca luneca pe apă ca cum ar fi avut aripile unei pasere.

Dar, de la arătarea meteorului, pilotul îşi în turna ochii îngrijiţi spre partea răsăritului, căci de acolo era să-i vie prevestitorii relilor veşti. Curând nu mai avu îndoială de schimbarea atmosferii; cu cât se apropia ceasul dimineţii,stelile să-ngălbinea pe cer, nu întru o lumină mai vie precum le e obiceiul, ci, ca când o mână nevăzută ar fi tras un văl de aburi între pământ şi cer. Cu un sfert înaintea luceafărului de zi, vântul încetă de tot; lacul, din azuriu se făcu cenuşiu şi apa fără a fi clătită de vreun vânt, clocotea ca când ar fi vrut să fiarbă.

— Coborâţi vela, strigă pilotul.

Amândoi marinarii se sculară lângă catarg, dar până a nu apuca să facă porunca ce li se dase, valuri mici încununate de spume venea iute despre Brunen drept spre barcă.

— Vântul, vântul, strigă pilotul. Daţi jos tot!

Dar, sau nevrednicie din partea acelor căror era adresate aceste porunci, sau că vreun nod rău făcut împiedeca manevra, vântul sosise până a nu se coborâ vela. Barca surprinsă tremură ca un cal ce aude zbieratul unui leu, apoi începu a sări ca şi el; în sfârşit, se în turnă de sine, ca cum ar fi vrut să fugă de strânsorile unui asfel de puternic luptător; dar în mişcarea asta înfăţişă coastele către vrăjmaş. Vela se îmflă deodată ca cum ar fi vrut să se spargă, barca se plecă încât puţin lipsi să se răstoarne, în momentul acesta pilotul tăia cu cuţitul frânghia ce o ţinea, vela flutură un minut ca un steag în vârful catargului unde se mai ţinea încă; în sfârşit, legăturile ei se rupseră şi ea se râdică ca o pasere de suflarea vântului şi barca se îndreptă. Cele întâi raze a zilei se arătară. Pilotul se puse iar la cârmă.

— Bine ai zis, îi zise Guessler, că vestea era adevărată şi întâmplarea n-a zăbovit.

— Gura lui Dumnezeu nu e mincinoasă ca a oamenilor, şi greşaşte cine nu ascultă înştiinţările sale...

— Socoţi c-om fi scăpaţi cu atâta sau avem a cerca vrun vifor?

— Se întâmplă uneori că duhurile văzduhului şi a apelor se folosesc de lipsa soarelui ca să facă asfel de sărbători fără voia Domnului; şi atunci, întru lumina zilei, vânturile tac şi fug, ducându-se unde se duc întunericele. Dar cele mai adeseori este glasul Domnului care a zis viforului să sufle. Atunci el trebuie să-şi împlinească solia sa întreagă şi vai de acei asupra căror e trimis.

— Nu vei uita, nădăjduiesc, că este şi viaţa ta în primejdie, precum şi a mea.

— Aşa este, stăpâne, ştiu că noi suntem toţi deopotrivă înaintea morţii, dar Dumnezeu este atotputernic, el pedepseşte pe cine va să pedepsească şi scapă pe cine va să scape.

El a zis apostolului să meargă pe apă şi apostolul a mers ca cum ar merge pe pământ. şi oricât de legat şi de ferecat este greşitul măriei tale, el e mai sigur de mântuirea sa, dacă va fi în mila Domnului, decât orice om slobod subt blestemul său.

— Vâsleşte, Frantz, vâsleşte, să îndreptăm prora spre vânt, căci nu ne-am mântuit încă; iată, iar vine asupra noastră...

În adevăr, valuri mai nalte şi mai spumoase decât cele ce întâi alerga amerinţit oare şi, deşi barca înfăţoşa prea puţin loc, vântul care le urma o făcu să lunece înapoi cu aceeaşi răpejune ca o piatră lată pe care un copil o face să salte pe faţa apei.

— Dar, strigă Guessler, încetând a înţelege primejdia, dacă vântul ne este împrotivnic ca să mergem la Brunnen, ne va prii ca să ne înturnăm la Altorf.

— Aceasta am gândit-o eu, urmă pilotul şi iată pentru ce mai de multe ori m-am uitat într-acolo. Dar, uită-te la cer, stăpâne, şi vezi norii ce trec între Dodiberg şi Titlis, vin despre St. Gothard şi urmează cursul Reussei; acesta e o suflare împrotiva acelii ce râdică aste valuri şi le împinge, şi până în cinci minute o să se întâlnească.

— Şi apoi, atunci?

— Atunci e ceasul unde va trebui ca Dumnezeu să gândeascâ la noi sau noi să gândim la Dumnezeu.

Proorocia pilotului n-a zăbovit a se împlini. Amândouă vijăliile ce înainta una asupra altia se întâlniră în sfârşit. Un fulger străluci, şi un tunet straşnic vesti că lupta începuse.

Lacul n-a întârziat a se împărtăşi de această revoltă a elementelor: valurile sale, pe rând împinse şi respinse de împrotivite suflări, se umflără ca când un vulcan subtmarin le făcea a clocoti şi barca părea că nu le e mai grea decât unul din fulgii care zbura albi pe creştetul lor.

— Primejdia e de moarte, zise pilotul; cei ce n-au treabă la manevre să îşi facă rugăciunele...

— Ce zici, cobe spurcată? strigă Guessler, şi pentru ce nu ai prevenit mai înainte?

— ţi-am spus-o la cea întâi înştiinţare ce mi-a dat Dumnezeu, stăpâne... dar n-ai voit să mă asculţi.

— Trebuia să ieşi la mal şi fără voia mea.

— Am socotit de datorie a mă supune măriei-tale, precum e a măriei-tale să te supui împăratului, precum e a împăratului să se supuie lui Dumnezeu.

În momentul acesta un val furios veni să se sfarme de coastele barcei, o coperi şi azvârli în ea o palmă de apă.

— La lucru! domnilor arcaşi! strigă pilotul, daţi lacului înapoi apa ce ne trimite, căci şi fără de asta suntem destul de

Încărcaţi. Iute! iute!... un al doilea val ne cufundă, şi oricare e puterea morţii, tot este de datorie omului să se lupte cu dânsa.

— Nu vezi tu nici un chip de scăpare, şi n-a mai rămas nădejde?...

— Nădejde este totdauna, stăpâne, deşi omul mărturiseşte că ştiinţa sa este nefolositoare, căci mila Domnului este mai mare decât cunoştinţele omeneşti.

— Cum ai putut lua o asemenea răspundere, neştiindu-ţi mai bine meşteşugul, ticălosule! murmură Guessler.

— Cât pentru meşteşugul meu, stăpâne, răspunse bătrânul marinar, sunt patruzeci ani de când nu fac altă, şi nu e poate în toată Elveţia decât un om mai bun pilot decât mine...

— Apoi pentru ce nu e aici, în locul tău? strigă Guessler.

— Aici e, stăpâne... zise pilotul.

Guessler să uită la bătrân cu mirare.

— Porunceşte să deslege pe vinovatul, căci daca mâna unui om ne poate scăpa în acest ceas, apoi numai el e...

Guessler priimi. Un uşor zâmbet de triumf trecu pe buzele lui Wilhelm.

— Ai auzit? zise bătrânul marinar, tăind legăturile cu cuţitul.

Wilhelm făcu un semn din cap, întinse braţele ca un om ce se vede iarăşi slobod şi merse de se puse la cârmă în locul bătrânului care, stând gata a-l asculta, se puse în rând cu vâslaşii.

— Nu mai ai o velă, Rudenz? zise Wilhelm.

— Am, dar nu e vreme încă.

— Găteşte-o şi stai gata s-o pui. Bătrânul îi căută cu mirare.

— Iar voi, urmă Wilhelm, adresându-se la marinari, la vâsle, băiaţi, şi opintiţi când vă voi zice. Atunci strânse cârma; barca, surprinsă de astă iute manevră, stătu un minut, pe urmă, ca un cal care cunoaşte superioritatea celui ce-l încalică, se înturnă în loc.

— Vâslaşi, strigă Wilhelm la luntraşii cari, îndoindu-se pe lopeţile lor, făcură să meargă barca în direcţia cuvenită cu toată împotrivirea valurilor.

— Aşa, aşa, murmură bătrânul, şi-a cunoscut stăpânul şi se supune.

— Am scăpat dar! strigă Guessler.

— He! zise bătrânul, uitându-se în ochii lui Wilhelm, încă nu; dar suntem în bun drum, căci mă pricep. Aşa, pre sufletul meu, tu ai dreptate, Wilhelme, trebuie să fie între amândoi munţii malului drept un vânt, piste care dacă vom da, ne va duce în zece minute pe celalalt mal; tu ai gâcit drept, asta ar fi cea întâia dată ce ar fi aşa sărbătoare pe lac fără să se amestece vântul de apus; şi, ţine, iată-l, suflă, ca când ar fi împăratul lacului. Wilhelm se întoarse spre locul arătat de bătrânul pilot, o vale despărţea ambii munţi şi pe văgăuna aceea vântul de apus sufla cu o aşa repejiune încât făcea un deosebit drum pe lac. Wilhelm plecă pe el făcând semn vâslaşilor să lase lopăţile şi pilotului să urce vela. îndată barca începu a alerga spre baza Axembergului.

Adevărat, până-n zece minute, precum prezisese bătrânul şi pân a nu ieşi din mirare Guessler şi strejarii săi, barca era aproape de mal. Atunci Wilhelm porunci să coboare vela şi, făcându-se că se pleacă ca să lege o funie, puse mâna stângă pe arbaleta sa, strânse cu dreapta cârma, barca se suci îndată şi Wilhelm sări uşor ca o căprioară şi căzu pe o stâncă ce se vedea din apă, în vreme ce barca, împinsă de săritul lui, se în turna la adânc; c-o a doua sărire Wilhelm fu pe pământ şi acum era în codru, când Guessler şi strejarii săi se dismeţiră. îndată Guessler porunci să tragă la mal ca să trimită, gonaşi după fugar; nu a fost greu, două trageri de vâsle ajunseră ca să aducă barca la pământ. Un marinar sări, tinse un lanţ şi, cu toate valurile, dezbarcarea se făcu fără primejdie; pe loc un arcaş purcese pentru Altorf, cu poruncă să trimită călăreţi la Brunnen, unde era să-i aştepte guvernorul.

Cum a sosit în satul acesta, Guessler porunci să trâmbiteze că acel care va da pe Wilhelm, va priimi cinzeci mărci de argint şi va fi scutit de dajdie, el şi urmaşii săi până la al treile neam; tot aceasta se făgădui şi pentru Conrad de Baumgarten.

Pe la amiază caii şi oamenii sosiră; Guessier, plin de dorinţa răzbunării, nu mai zăbovi şi plecă îndată pentru satul Art unde avea de luat aspre măsuri asupra ucigaşilor guvernorului de Schvvanau; la trei ceasuri ieşea din acest sat şi, mergând pe marginea lacului Zug, sosi la Immensee, pe care îl trecu îndată şi luă drumul spre Kussnach.

Acestea urmaseră toate într-o zi rece şi posomorâtă a lunei lui noiemvrie; venea sară şi Guessler, vrând a sosi pân a nu înnopta, la cetate, silea cu pintinii calul său ce intrase în drumul strâmt a Cusnahului. Sosind în capăt, merse mai încet, fâcând semn scutierului său să s-apropie. Scutierul, care pentru respect rămasăse mai în urmă, se înainta, strejarii şi arcaşii urma mai departe; merseră asfel câtăva vreme far a vorbi, în sfârşit, Guessler, înturnând capul spre el, i se uită ca cum ar fi vrut să citească pân în fundul sufletului său. Pe urmă:

— Niklaus, îmi eşti credincios? îi zisă.

— Iartă-mă, stăpâne, niciodată nu m-aşteptam la o asemenea întrebare...

— Gândeşte bine, urmă Guessler, căci îţi cer un răspuns hotărât.

— Răspunsul meu, stăpâne, este că afară de datoriile mele către Dumnezeu şi către împăratul, sunt gata la orice porunci îmi veţi da.

— Să te duci în astă seară la Altorf, de unde vei lua patru oameni şi cu ei să mărgi la Burglen, şi numii acolo să le spui ce au să facă.

— Şi ce vor trebui să facă, stăpâne?

— Să puie mâna pe femeia lui Wilhelm şi pe tuspatru copiii lui şi îi aduci în cetăţuia de Küssnach, unde îi voi aştepta, şi apoi ştiu eu.

— Te înţeleg, stăpâne.

— Va trebui el să s-arate, căci fieştece săptămână de întârziere va costisi viaţa unui copil şi cea de pe urmă, femeii.

Guessler n-apucase bine să mântuie cuvântul, când ţipă, scăpă dârlogii, întinse braţele şi căzu de pe cal; scutierul sări ca să-l ajute dar nu mai era vreme, o săgeată îi petrecuse inima.

Asta era săgeata pe care Wilhelm Tell o ascunsese subt haina sa, când Guessler l-a silit să săgeteze un măr de pe capul copilului său în piaţa publică de la Altorf.

Noaptea duminecii spre lunea următoare, conjuraţii s-au adunat la Grutâi. Moartea lui Guessler ceruse această adunare. Mulţi era de socotinţa să grăbească ziua slobozeniei şi din numărul acelor era Conrad de Baurngarten şi Melhtal. Dar Walter Furst şi Werner Stauffacher s-au împrotivit zicând că negreşit vor afla pe cavalerul de Landenberg îngrijit şi cu bună pază, care ar face espediţia mult mai de îndoială, în vreme ce din împotrivă, dacă ţara va rămânea liniştită cu toată moartea lui Guessler, el o va socoti ca urmarea vreunii particulare răzbunări şi se va mulţumi a căuta numai pe ucigaş.

— Dar aşteptând, strigă Conrad, ce să va face Wilhelm? Ce se face familia sa? El mi-a scăpat viaţa şi eu să...

— Wilhelm şi familia sa sunt în siguranţă zise un glas din grămadă.

— Apoi n-am ce mai zice, răspunse Conrad.

— Acum, zise Furst, să socotim planul.

— Dacă cei mai bătrâni îmi vor da voie să vorbesc, zise ieşind înainte un tânăr din Unterwaldul de Sus, numit Zagheli, eu aş propune un lucru.

— Ce lucru? zise bătrânii.

— Să iau asupra mea luarea castelului de Rossberg.

— Şi câţi oameni cei tu pentru aceasta?

— Patruzeci.

— Ia sama că castelul de Rossberg este unul din cele mai întărite din tot ţinutul.

— Eu am chip să intru.

— Cum?

— Nu poci spune, răspunse Zagheli.

— Eşti sigur să găseşti acei patruzeci oameni ce îţi trebuiesc?

— Sunt sigur.

Zagheli reintră în grămadă.

— Eu, zise Stauffacher, dacă îmi vor lăsa această întreprindere, mă însărcinez cu castelul de Schwanau.

— Şi eu, adăougă Walter Furst, voi lua cetăţuia de Uri. într-un glas să priimiră aste două propuneri din urmă. Fiecare conjurat se îndatori în vremea de cinci săptămâni ce mai era până la ziua hotărâtă, să adune ostaşi dintre prietenii lui cei mai bravi şi, până a nu să despărţi, hotărâră steagurile subt care avea a merge. Uri alese un cap de taur cu o verigă ruptă spre pomenirea jugului ce avea să rupă; Schwitz, o cruce, spre aducerea-aminte a patimilor Domnului nostru şi Unterwalden două chei în cinstea sfântului apostol Petru care era foarte slăvit la Sarnen. Precum prevăzuseră bătrânii, uciderea lui Guessler fu socotită ca o urmare de particulară răzbunare. Zadarnicilc cercetări pentru Wilhelm să mai potoliră, neavând nici o ispravă, şi toate să liniştiră în tustrei ţinuturile, până în ziua când era să izbucnească conjuraţia.

Seara, la 31 dechemvrie, guvernorul castelului de Rossberg vizită după obicei, posturile, aşăză streji, dete parola (mot d'ordre) şi porunci să tragă clopotul de culcare (couvre-feu). Atunci însuşi castelul păru că adormi ca şi lăcuitorii săi; luminile să stinseră una după alta, zgomotul amuţi puţin câte puţin şi numai strejile de prin vârful turnurilor întrerupea astă tăcere prin sunetul regulat a paşilor lor, şi strigările de privighere repetate din sfert în sfert. însă cu toată această închipuire de somn, o ferestruie ce da asupra şanţurilor castelului să deschise câtinel; o tânără copilă de optsprezece sau nouăsprezece ani scoase capul cu sfială şi, cu toată întunecimea nopţii, se uită în şanţul castelului. Pe urmă slobozi numele: Zagheli.

Numele acesta fusesă zis atât de încet încât l-ar fi putut lua cineva că e un suspin al vântului sau o murmură a pârâului. Dar fu auzit şi un glas mai tare şi mai îndrăzneţ, măcar că tot încet, răspunse prin numele Anneli. Juna copilă rămasă un minut neclintită, cu mâna pe pept ca cum ar fi vrut să oprească bătăile inimii. Numele Anneli să auzi de al doilea.

— Dar, dar, murmură ea, plecându-se spre locul de unde părea că îi vorbeşte duhul nopţii, te auz, preaiubitul meu... dar iartă-mă, mi-e tare frică!. . .

— De ce te poţi teme? zisă glasul; toată lumea doarme în castel, numai strejile priveghează pe vârful turnurilor... nu te poci vedea şi de abia te auz, apoi cum socoţi tu că ele o să ne vază sau o să ne auză!...

Fata nu răspunse; ci lăsă să cadă nu ştiu ce. Acesta era capătul unei funii, la care Zagheli legă o scară, pe care Anneli o trasă la ea şi o înţepeni de ferul ferestrii. Un minut apoi, tânărul intră în camera sa. Anneli vru să tragă scara de frânghie.

— Îngăduie, preaiubita mea, îi zise Zagheli, căci îmi mai trebuie scara asta şi să nu te sparii de cele ce-o să se petreacă, căci cel mai mic cuvânt, cel mai mic ţipet din partea ta ar fi moartea mea.

— Dar ce este?... pentru Dumnezeu!... zise Anneli. Ah! suntem prăpădiţi!.. . uită-te! uită-te! şi ea îi arăta un om ce să ivise la fereastră.

— Ba nu, Anneli, nu suntem prăpădiţi, căci aceştia sunt prietini.

— Dar eu, eu sunt necinstită! strigă tânără copilă, ascunzându-şi faţa cu mâinile.

— Dimprotivă, Anneli; ei sunt marturi jurământumi ce îţi fac să te iau de soţie cum să va mântui patria.

Copila s-a aruncat în braţele amorezului ei. Cei douăzeci tineri s-au suit unul după altul, pe urmă Zagheli trase scara şi închise fereastra. îndată ei să împrăştiară înlăuntru. Garnizona surprinsă dormind nu făcu nici o împrotivire; conjuraţii închiseră pe nemţi în închisoarea castelului, îmbrăcară uniformile lor şi steagul lui Albert urmă a flutura pe cetăţuia care a doua zi deschise porţile sale la ceasul obicinuit. Pe la amiază streaja din vârful turnului zări mulţi călăreţi care venea în fuga mare spre cetăţuie. Doi conjuraţi să puseră la poartă, ceilalţi să înşirară în curte. Piste zece minute cavalerul de Landenberg trecea podul care să rădica în urma lui. Cavalerul era prins ca şi garnizona. Planul lui Zagheli avusese cea mai bună ispravă. Am văzut că douăzeci din acei patruzeci oameni trebuitori la întreprindirea sa intrase cu el în castel şi îl stăpânise. Ceilalţi douăzeci luasără drumul la Sarnen.

În ceasul ce Landenberg ieşea din Castelul rigal de Sarnen ca să se ducă la biserică, aceşti douăzeci oameni îi ieşiră înainte aducând daruri, după obicei miei, capre, găini; guvernorul le zise să intre în castel şi îşi urmă drumul. Sosind la poartă, ei au scos de subt hainile lor fiare ascuţite pe care le au pus în vârful toiegilor şi au stăpânit castelul. Atunci unul din ei să sui pe zid şi strigă de trei ori cu cornul. Acesta era semnalul orânduit, mari strigări de revoltă să auziră din uliţă în uliţă. Au alergat la biserică ca să puie mâna pe Landenberg; dar, prinzând de veste, sări pe cal şi fugi spre castelul de Rossberg. Aceasta o prevăzuse Zagheli Cea mai mare căutare şi cinste avu baliful împărătesc. Seara ceru să se mai răcorească pe zidurile cetăţii. Zagheli îl întovărăşi. De acolo putea vedea tot locul supus de cu sară cârmuirii sale. şi, înturnând ochii de la steagul unde cheile Unterwaldului au fost luat locul pajurei de Austria, îi pironi spre Sarnen, stând nemişcat şi gânditor. în celalalt unghi a parapetului era Zagheli şi el nemişcat şi gânditor.

Cu ochii pironiţi spre deosebite părţi, amândoi aceşti oameni aştepta, unul un ajutor pentru tiranie, altu un sprijin pentru libertate.

Piste puţin o flacără străluci pe vârful Axembergului. Zagheli slobozi un strigăt de bucurie.

— Ce flacără e aceea? zise Landenberg.

— Un semnal.

— Şi ce însemnează acel semnal?

— Că Walter Furst şi Wilhelm Tell au luat cetatea Urijoch.

Strigările de bucurie ce să auziră atunci în toată cetatea adeveriră spusele lui Zagheli.

— Toţi Alpii s-au prefăcut în volcan? strigă Landenberg; iată acum Righi se aprinde.

— Aşa, aşa, răspunse Zagheli sărind de bucurie, şi el înalţă steagul libertăţii.

— Cum, murmură Landenberg, şi acesta e vrun semnal?

— Aşa, şi acest semnal vesteşte că Werner Stauffacher şi Melhtal au luat castelul de Schwanau. Acum întoarce-te de astă parte, domnul meu.

Landenberg nu să putu opri de a nu striga de mirare, văzând şi palatul încununându-se cu o diademă de foc.

— Şi iată, urmă Zagheli, aceea ce vesteşte celor din Uri şi din Schwitz că fraţii lor din Unterwald n-au rămas în urmă şi că au stăpânit castelul de Rossberg şi au luat prins pe baliful împărătesc.

Nouă strigări de bucurie răsunară prin cetate.

— Şi ce aveţi de gând să faceţi cu mine? zise Landenberg lăsând capul în jos.

Avem de gând, domnul meu, să te punem să juri că niciodată nu vei mai intra în cantoanele Uri, Schwitz şi Unterwald, că niciodată nu vei purta armele împrotiva confederaţilor; că niciodată nu vei îndemna pe împăratul să ne facă război, şi după ce vei face acest jurământ, vei putea să te duci unde vei voi.

— Şi îmi va fi iertat să-mi dau seamă la suveranul meu?

— Negreşit, răspunse Zagheli.

— Bine, zise Landenberg. Acum aş vrea să mă cobor în apartamentul meu, un aşa jurământ trebuie socotit mai vârtos când are cineva gând să-l păzească.