Albert de Austria, care era din casa de Habsburg, ajunse la tronul imperial la 1298. La epoha suirei sale, nu se afla în Elveţia nici asociaţie, nici cantoane, nici dietă. Cât pentru împăratul, el stăpânea numai în mijlocul acestor ţări, cu titlul de şef a contelor de Habsburg, o mare câtime de oraşe, cetăţi şi pământuri, care fac astăzi parte din cantoanele de Zurich, Lucerna, Zug, Argovia ş.a. Ceilalţi, care stăpânea rămăşiţa ţării, era conţii de Savoia, de Neuschatel şi de Rapperschwyl.

Ar fi greu a face istoria individuală a acestei nobilimi bogate, desfrânate şi turburatice, pururea în război şi în desfătări, storcând sângele şi aurul supuşilor săi şi coperind toată culmea dealurilor cu turnuri şi cetăţi, de unde ca nişte vulturi din cuibul lor, se slobozea în câmpie ca să răpească objectul dorinţei lor, cu care se înturna de îl punea în siguranţie în dosul zidurilor castelelor lor. şi să nu socoată cineva că numai mirenii singuri făcea asfel de jăfuiri; nu. Puternicii episcopi de Bala, Constanţa, Cuara şi Lauzana trăia tot de asemenea, şi bogaţi abaţi de Saint-Galeş şi de Ensielden urma pilda şefilor lor îmmitraţi, precum şi mica nobilime pe acea a marilor baroni.

În mijlocul astei ţări pline de robi şi de împilători, trei mici cotune rămăseseră slobode; aceste era: Uri, Schwitz şi Unterwald, care de la 1291, prevăzând zilele nenorocirei şi primejdioasele împrejurări ascunse în vremea viitoare, se adunaseră şi să îndatoriră a-şi apăra împreună, împrotiva oricărui, persoanele lor, familiile lor, averile lor şi a se ajuta la o asemenea întâmplare prin sfaturi şi prin arme. Această alianţă le a fost dată de Eidgenossen(Ugonoţi), adică legaţi prin jurământ. Albert, îngrijit de acest întâi semn împrotivnic, vru a-i sili să se lasă de protecţia împăratului, singurului lor suzeran, şi să se supuie d-a dreptul la aceea a contilor de Habsburg, pentru ca, dacă vreunul din fiii săi n-ar fi ales la tronul roman după el, să aibă suveranitatea acestor ţări, care, fără aceasta, scăpa de a mai fi a nobilei case ducelor de Austria.

Dar, Uri, Schwitz, şi Underwald văzuse de ajuns ce straşnice tâlhării se făcea împrejurul lor, ca să se înşale de o asfel de propunere. Nu au priimit deci propunerile ce li s-au făcut la 1305 prin deputaţii lui Albert şi s-au rugat să nu-i lipseascăde protecţia împăratului domnitor sau, după espresia obicinuită în acea vreme, să nu-i despartă de imperiu.

Albert le a trimis răspuns că dorinţa sa era de a-i adopta ca pe nişte fii ai rigalei sale familii, făgădui feude celor mai de frunte cetăţeni ai lor, şi vorbi că va face câte zece cavaleri de cantoane, însă aceşti bătrâni munteani au răspuns că aceea care ei cerea, era paza vechilor lor drepturi, iar nu favoruri nuouă. Atunci Albert, văzând că nu poate face nimic acestor oamini prin corupţie, vru să vază ce li să va putea face prin tiranie; aşadar le a trimis doi bailifi (vechili) austriani, a căror caracter despotic şi pornit îl cunoştea; aceştia era Hermann Guessler de Brouneig şi cavalerul Berlinguer de Landenberg. Nuoii bailifi să aşăzară pe însuşi pământul confederaţilor, lucru ce acei de mai naintea lor nu cutezase a face: Landenberg pusă stăpânire pe castelul rigal de Sarnen, în Underwaldul de sus; şi Guessler, negăsind lăcaş vrednic, el în săraca ţară ce-i venisă în parte, zidi cetate, caria îi dete nume de jugul de Uri: îndată apoi începu a se pune în lucrare planul lui Albert care nădăjduia că, prin tirania asta, va hotărâ pe confederaţi a se deslipi ei însuşi de imperiu şi a se pune subt protecţia casei de Austria. Prin urmare, dajdiile s-au adaos, cele mai mici greşeli fură pedepsite prin mari globiri, şi lăcuitorii trataţi cu mândrie şi dispreţ.

Într-o zi, Hermann Guessler, mergând prin cantonul de Schwitz, să opri înaintea unei case pe care o isprăvea de zidit, şi care era a lui Werner Stauffacher.

— Nu e ruşine, zice el adresându-se la scutierul (écuyer) ce-l urma, că nişte ticăloşi servi (serfs) zidesc aşa case, când colibile sunt încă prea bune pentru ei?

— Las să o sfârşască, stăpâne, răspunse scutierul ; şi când va fi gata, vom pune să sape de-asupra uşii armăturile casei de Habsburg şi vom vedea dacă stăpânul va avea obrăznicia să zică că e a lui.

— Bine zici, zise Guessler; şi, dând pinteni calului, trecu înainte. Femeia lui Werner Stauffacher era pe pragul uşii, ea auzi această vorbire şi dete îndată poruncă lucrătorilor să-şi lasă lucrul şi să se ducă pe acasă. Toţi s-au dus.

Când Werner Stauffacher să întoarse, văzu cu mirare casa singură şi întrebă pe femeia sa pentru ce se duseseră lucrătorii şi cine le a fost dat poruncă.

— Eu, răspunse ea.

— Şi pentru ce, nevastă?

— Pentru că o colibă e tot ce trebuie la vasali şi la robi. Werner oftă şi intră în casă. îi era foame şi sete: se aştepta să găsească prânzul gata. Se pusă la masă; femeia lui îi dete pâine şi apă şi să pusă lângă el.

— Dar ori s-a sfârşit vinul din pivniţă, caprile pă munte şi peştele în lac? zise Werner.

— Trebuie a şti trăi după starea sa; pâinea şi apa sunt mâncarea vasalilor şi a robilor.

Werner încreţi sprincenile, mâncă pâinea şi bău apa. Noaptea sosind, se culcară. Pân a nu adormi, Werner vru să îmbrăţoşeze pe nevasta sa, ea îl împinse.

— Pentru ce mă împingi, nevastă? zisă Werner.

— Pentru că vasalii şi robii nu trebuie să dorească a da viaţă la copii ce vor fi vasali şi robi, ca şi părinţii lor.

Werner sări din pat, se îmbrăcă în tăcere, luă de pe părete o lungă sabie, o aruncă pe umăr şi ieşi fără să zică un cuvânt măcar.

Posomorât şi gânditor, mersă până la Brunnen. Sosind acolo, se tocmi cu nişte pescari, trecu lacul, ajunse cu două ceasuri pân în ziuă la Attinghausen şi mersă de bătu la casa lui Walter Furst, socrul său. Bătrânul îi deschise însuşi şi deşi să miră de a vedea pe ginerele său la un aşa ceas, nu-l întrebă de pricina vizitei sale, dar dete poruncă unui argat s-a ducă pe masă un şold de căprioară şi vin.

— Mulţumesc tată, zisă Werner, am făcut un jurământ.

— Cum?

— Să mănânc numai pâine şi apă până la ceasul care e încă foarte depărtat.

— Care e acela?

— Acela când vom fi slobozi. Walter Furst să uită la Werner.

— Bune vorbe sunt aceste care le ai zis; dar avea-vei curajul a le mai zice şi către alţii, nu numai către un bătrân care îl numeşti tatăl tău?

— Le voi spune şi în faţa împăratului din cer şi în faţa împăratului de pe pământ.

— Bine ai grăit, fătul meu! De mult aşteptam din partea ta o aşa vizită şi un aseminea răspuns, începusem a crede că nici una nici alta n-o să mai vie.

Să auzi bătând la uşă: Walter Furst deschisă. Un tânăr, înarmat cu un toiag ce semăna cu o măciucă, era la uşă; o rază a lunei lumină atunci faţa lui palidă şi turburată.

— Melhtal! strigară într-un glas Walter Furst şi Stauffacher.

— Şi ce cauţi tu? urmă Walter Furst, speriat de gălbineala lui.

— Azil şi răzbunare, zisă Melhtal cu un glas posomorât.

— Vei avea ce ceri, răspunsă Walter Furst dacă răzbunarea atârnă de la mine, precum azilul.

— Ce s-a întâmplat, Melhtal?

— S-a întâmplat că îmi aram ogorul şi aveam la plug cea mai frumoasă păreche de boi din cireada mea, când o slugă a lui Landenberg, trecând se opri lângă mine, apoi apropiindu-se:

— „Iată nişte boi prea frumoşi pentru un vasal (clăcaş)? zise? trebuie să-şi schimbe stăpânul.

— Aceşti boi sunt ai mei, i-am zis, şi fiindcă-mi trebuiesc n-am gând să-i vânz.

— Şi cine-ţi vorbeşte de cumpărat, prostule?

Zicând, a scos din cingătoarea sa un cuţit de jupuit vânatul şi a tăiat funia.

— Dar, de-mi vei lua aceşti boi, cum o să fac ca să-mi ar ogorul?

— ţărani ca tine pot să-şi tragă plugul singuri, dacă vor să mănânce pâine, de care nu sunt vrednici.

— Ascultă, i-am zis, mai este vreme, caută-ţi de drum şi te iert.

— Şi unde-ţi este arcul sau arbaletaca să vorbeşti aşa? Era lângă mine un copaci tânăr, l-am rupt.

— N-am trebuinţă, iată destulă armă, i-am zis.

— De vei face un pas, te spintic ca pe o căprioară. C-o săritură, fui lângă el cu băţul rădicat.

— Şi eu, de vei pune mâna pe plugul meu, te ucid ca pe un bou.“

El întinse braţul şi atinse jugul — aşa îmi pare că l-a atins cu vârful degetului.

Băţul meu căzu, şi sluga lui Landenberg cu el. îi sfărmasem braţul ca o nuia de răchită.

— Şi bine ai făcut, şi era drept! strigară amândoi oamenii.

— O ştiu şi nu mă căiesc, urmă Melhtal, dar tot fui silit să-mi caut scăpare. Mi-am lăsat boii şi m-am ascuns toată ziua în codrii Roestockului; apoi, după ce înnopta, gândii la tine că eşti bun şi priimitor de oaspeţi, şi iată-mă.

— Eşti binevenit, Melhtal, zisă Walter Furst, strângându-l de mână.

— Dar nu e tot, urmă tânărul, ne-ar trebui un om isteţ, să-l trimitem la Sarnen ca să afle ce s-au petrecut de ieri şi ce măsuri de răzbunare a luat asupra mea Landenberg.

În momentul acesta, un pas îngreuiat de osteneală se auzi şi un minut apoi, un om bătu, zicând: „Deschideţi, eu sunt Ruder“.

Melhtal deschise uşa ca să s-arunce în braţele slugei tatălui său, dar, văzându-l atât de galben şi abătut, se înapoi spăimântat.

— Ce veste, Ruder? zisă cu glas tremurând.

— Vai de tine, tânărul meu stăpân! Vai de ţara ce vede în linişte asemenea nelegiuiri! Vai de mine care îţi aduc aşa rele veşti!

— N-a păţit nimic bătrânul, zise Melhtal; ei au respectat vrâsta şi părul lui cel alb; bătrâneţele sunt sfinte!...

— Respectează ei ceva? Este vrun lucru sfânt pentru ei?

— Ruder!... strigă Melhtal, încleştând mâinele.

— L-a luat, l-a apucat să spuie unde eşti, şi fiindcă nu ştia... bietul bătrân! I-au scos ochii!

Melhtal ţipă straşnic. Werner şi Walter Furst s-au uitat unul la altul, cu părul zburlit, cu fruntea plină de sodori.

— Minţi! strigă Melhtal, apucând pe Ruder de gât; minţi, oamenii nu pot face asfel de crime; oh! minţi, zi că minţi!

— Vai! răspunse Ruder.

— I-au scos ochii, zici? şi aceasta pentru că eu am fost fugit ca un mişel! Au scos ochii tatălui, pentru că nu le putea da pe feciorul său! Au înfipt o sulă de fer în ochii unui bătrân!... şi aceasta ziua mare, în faţa luminei, în faţa soarelui, în faţa lui Dumnezeu! şi munţii noştri nu s-au surpat piste capetele lor! Bălţile noastre n-au ieşit din matce ca să-i

Înghită! Trăsnetul n-a căzut ca să-i detune! Nu le ajung lacrimile noastre şi ne fac să plângem sânge! Ah! Ah! Dumnezeule! Dumnezeule! Fie-ţi milă de noi! şi Melhtal căzu ca un copaci desrădăcinat, să tăvăli pe jos, muşcând pământul. Werner să apropie de Melhtal.

— Nu plânge ca un copil, nu te tăvăli ca o fiară; scoală-te ca un om, Melhtal, noi vom răzbuna pe tatăl tău.

Tânărul se găsi deodată în picioare, ca şi când un resor îl sculase.

— Îl vom răzbuna! ai zis Werner?

— Îl vom răzbuna! adaogă Walter Furst.

— A! strigă Melhtal cu un glas ce semăna cu râsul unui nebun. Se auzi atunci glasul unui cântec vesel, nu prea departe, şi la cotişul drumului să văzu, la cele întâi raze a zilei, un nuou om.

— Ascunde-te, strigă Ruder lui Melhtal.

— Şăzi, zisă Walter Furst. E un prieten.

— Care ar putea să ne fie folositor, adaogă Werner. Melhtal căzu obosit pe o laviţă.

în vremea aceasta streinul se tot apropia: el era un om ca de patruzeci ani; era îmbrăcat cu o haină de color închis care i să cobora numai pană la genuchi şi care semăna a fi de mijloc între îmbrăcămintea călugărească şi cea mirenească; părul său cel lung însă, musteţile şi barba sa îl semăna că este din cetăţeni slobozi. Pe lângă acestea, mersul său era mai mult de soldat decât de călugăr, şi l-ar fi putut lua cineva că e om de oaste, daca n-ar fi purtat, în loc de sabie, o calamare atâr-nată la cingătoarea sa, şi în umăr o tulbă de arcaş deşartă de săgeţi, un vălătuc de pergament şi condeie. Costumul lui să completa printr-un pantalon de postav albastru, strâns pe picior prin cheotori înnodate, şi prin lungul băţ inferat fără care foarte rar călătoreşte munteanul.

Cum văzu oamenii ce s-adunaseră dinaintea uşii, încetă de cântat şi să apropia cu acel aer deschis care arăta încredinţarea sa că a să găsască chipuri cunoscute. Era încă câţiva paşi departe, când Walter Furst i-a adresat vorba.

— Domnul să te păzască, Walter! Mă duc să iau dările de la Fraumünster( mănăstire de maici) de Zurich pe care le adun eu, precum ştii.

— Nu poţi să te opreşti un sfert de ceas la noi?

— Ce să fac?

— Să asculţi ce să-ţi spuie acest tânăr...

Streinul se în turnă spre Melhtal şi îl văzu că plânge; atunci se apropie de el şi îi tinse mâna.

— Dumnezeu să-ţi usuce lacrămile, frate, îi zise.

— Dumnezeu să răzbune sângele! răspunsă Melhtal. şi îi povesti toate cele întâmplate.

Wilhelm îl ascultă cu o mare compătimire şi o adâncă întristare.

— Şi ce aţi hotărât? zise Wilhelm după ce el sfârşi.

— Să ne răzbunăm şi să ne mântuim ţara! răspunseră tustrei oamenii.

— În mâna lui Dumnezeu stă răsplătirea crimelor şi mântuirea noroadelor, zise Wilhelm.

— Şi ce ne a lăsat nouă, astorlalţi oameni?...

— Rugăciunea şi răbdarea, care le grăbesc.

— Wilhelm, nu e destul a fi un aşa viteaz arcaş, dacă răspunzi ca un călugăr, când îţi vorbim ca unui patriot.

— Dumnezeu a făcut muntele pentru cerb şi capră, şi cerbul şi capra pentru om. Iată pentru ce a dat vânatului uşurinţa şi vânătorului iscusinţa.

Aşadar, ai greşit Walter Furst, numindu-mă un viteaz, arcaş, eu nu sunt decât un biet vânător.

— Adio Wilhelm, mergi sănătos!

— Domnul fie cu voi, fraţilor!

Wilhelm Tell s-a depărtat. Cei trei oameni l-au urmat cu ochii până ce s-a făcut nevăzut la cel întâi cotiş al drumului.

— Nu e nădejde de el, zisa Werner Stauffacher, şi însă el ar fi fost un puternic aliat.

— Dumnezeu păstrează numai pentru noi mântuirea ţării noastre. Fie binecuvântat.

— Şi când ne vom apuca de treabă? zisă Melhtal. Eu mă grăbesc... ochii mei plâng şi ai tatului meu sângeră.. .

Noi suntem fieşcare din osăbite cotunuri; tu, Werner din Schwitz, tu Melhtal din Unterwalden, şi eu din Uri. S-alegem fiecare printre prietenii noştri zece oameni în care să avem nădejde; să ne adunăm cu ei la Grutli... Dumnezeu poate ce vrea şi, când merg în calea sa, treizeci de oameni fac cât o oaste.

— Şi când ne vom aduna? zisă Melhtal.

— În noaptea de duminică spre luni, răspunsă Walter.

— Vom fi! răspunsără Werner şi Melhtal.

Şi tustrei priitenii s-au dispărţit.