Acea zi mult frumoasă, cea zi de neuitare,
Când pentru-ntâia oară amorul înfocat
Ne-a strâns la sânu-i dulce cu-o dulce-mbrăţişare
Şi a depus pe frunte-ţi întâiul sărutat!

Acea zi mult iubită, când tu, prin o minune,
Mi-ai dat reînviere l-al dragostei altar,
Din suvenirul nostru în veci nu va apune,
Căci ea a fost hotarul trecutului amar!

Ea se împodobise cu-al primăverii soare
Şi se-ngâna voioasă cu frumuseţea ta,
Dar tu-mi păreai mai dulce şi mai încântătoare
Decât chiar primăvara care ne încânta.

O! cât erai atunce de albă şi frumoasă,
Când dorul tău, în ceruri zburând cu-al meu suspin,
A izvorât în ochii-ţi o rouă luminoasă
Şi te-a plecat pe sânu-mi ca floarea unui crin!

O singură minută a mea ş-a ta fiinţă
S-au întrunit în raiul fierbintei sărutări,
Dar din acea minută cereasca Provedinţă
Ar face-o vecinicie de scumpe desfătări!

Atât era de mare a noastră fericire,
Că dacă moartea crudă, văzând cât ne iubim,
Voia atunci să curme a noastră vieţuire,
Am fi murit ferice, făr-a şti că murim!