Galben ca făclia de galbenă ceară
Ce-aproape-i ardea,
Pe-o scândură veche, aruncat afară,
De somnul cel vecinic Groz-acum zăcea;
Iar după el nime, nime nu plângea!

Poporu-mprejuru-i trist, cu-nfiorare,
La el se uita.
Unii făceau cruce; alţii, de mirare,
Cu mâna la gură capul clătina
Şi-ncet, lângă dânsul, îşi şopteau aşa:

El să fie Groza cel vestit în ţară
Şi-n sânge-ncruntat!
El să fie Groza, cel ce ca o fiară,
Fără nici o grijă de negrul păcat,
A stins zile multe şi lege-a călcat!

Un moşneag atunce, cu o barbă lungă,
La Groza mergând,
Scoase doi bani netezi din vechea sa pungă,
Lângă mort îi puse, mâna-i sărutând,
Mai făcu o cruce şi zise plângând:

Oameni buni! an iarnă bordeiu-mi arsese,
Şi pe-un ger cumplit
Nevasta-mi cu pruncii pe câmp rămăsese.
N-aveam nici de hrană, nici ţol de-nvelit,
Şi nici o putere!... eram prăpădit!

Nu aşteptam altă din mila cerească
Decât a muri,
Când creştinul ista, Domnu-l odihnească!
Pe-un cal alb ca iarna în deal se ivi
Ş-aproape de mine calul îşi opri.

Nu plânge, îmi zise, n-ai grijă, române,
Fă piept bărbătesc;
Na, să-ţi cumperi haine, şi casă, şi pâine...
Şi de-atunci copiii-mi ce-l tot pomenesc,
Oameni buni! de atunce în tihnă trăiesc.

Şi, sărutând mortul, bătrânul moşneag
Oftă şi se duse cu-al său vechi toiag.
Iar poporu-n zgomot strigă, plin de jale:
Dumnezeu să ierte păcatele sale!