Primul cineast a fost operatorul de cinema. De regulă, aceasta era o persoană, familiarizată cu arta fotografiei, care ştia cum să pună corect lumina pentru obiectul fotografiat, fie pentru om ori pentru alt obiect;  iar pentru peisaj – trebuia să se aştepte cel mai potrivit moment, atunci cînd acesta din urmă va fi luminat de soare – dimineaţa, la amiază sau la apus.

Filmarea obiectelor în mişcare însă cerea de la fostul fotograf noi deprinderi şi cunoştinţe. Una este să ştii cum să alegi focusul pentru un obiect static şi cu totul altceva este să ţii omul în focusul camerei sau alt obiect care se află în permanentă mişcare.

Dacă pentru poze unghiul de fotografiere (de sus, de jos sau lateral) nu este atît de important, atunci pentru cinematografie deseori în dependenţă de unghiul de filmare, lumina reuşit aleasă putem da o anume  semnificaţie obiectului filmat. De exemplu, dacă omul este filmat de jos, putem obţine grandoarea unui monument, iar atunci cînd camera este plasată în partea de sus – acesta arată ca un pitic patetic. Acest truc este adesea utilizat de regizori.

În cinematografie există demult noţiunile telegenic sau netelegenic. Trăsăturile regulate ale feţei unui actor sau ale unei actriţe uşurează, desigur, mult filmarea, permit ca aceştia să arate şi mai frumos în cadru, dar ce poţi să faci cu acele persoane, care au, de exemplu urechile clăpăuge, nasul prea lung sau coroiat, bărbia proeminentă? Să renunţi oare la filmări, chiar dacă acest actor sau actriţă sînt foarte talentaţi şi sînt potriviţi pentru rolul ales?

Astfel măiestria cameramanului constă în capacitatea de a „ascunde" anumite imperfecţiuni ale feţei, dar şi de a scoate în evidenţă acele trăsături care îl avantajează.

Desigur, dintr-o faţă frumoasă este mai uşor să faci una urîtă. Dar cum rămîne cu Barbara Streisand sau Dustin Hoffman? Ambii nu pot fi comparaţi cu Marilyn Monroe sau cu Sophia Loren. De aceea şi regizorii cu experienţă şi actori celebri încearcă să lucreze cu aceiaşi operatori, care ştiu deja cum să filmeze un actor sau altul şi care pot găsi limbă comună cu regizorul, cu care lucrează în permanenţă, în ceea ce priveşte regia cadrului.

Astfel, în cinematografia sovietică, regizorul Serghei Eisenstein, a realizat toate filmele sale împreună cu cameramanul Eduard Tisse, Vsevolod Pudovkin a conlucrat cu Vladimir Golovnea, Alexander Dovjenko, cu Daniel Demutsky. În cinematografia moldovenească regizorul Emil Loteanu a lucrat de mai multe ori cu Vitalie Kalaşnikov, iar Vasile Pascaru cu Vlad Ciurea. Operatorii cu experienţă devin adesea regizori de film. De exemplu, Boris Volcek, Vladimir Monahov, Serghei Urusevskii. Cel mai convingător exemplu în acest sens îl reprezintă Vadim Derbenev şi Piotr Todorovskii.