Filmul televizat
La 30 aprilie 1958, în Moldova a avut loc un eveniment de primă importanţă care a intrat în istoria plaiului nostru: la Chișinău a început să funcţioneze Telecentrul Naţional. Cu toate că majoritatea pavilioanelor erau încă în stadiu de construcţie (prima emisiune a fost transmisă dintr-un garaj amenajat în acest scop), şi în cele 3-4 ore de emisie rulau în majoritatea cazurilor, pelicule luate din filmotecă, în republică, totuşi, a fost pusă temelia unei noi arte.
Putem vorbi convenţional de patru perioade ale constituirii studioului „Telefilm-Chișinău”:
Prima (1959—1964). Formarea nucleului de creaţie al studioului „Telefilm-Chișinău”, investigaţii în domeniul genurilor şi stilurilor filmelor televizate, acumularea experienţei şi măiestriei.
A doua (1965—1970). Formarea şi consolidarea colectivului „Telefilm-Chișinău”, trecerea treptată la producerea filmelor de lung metraj. Apariţia filmelor televizate din Moldova la ecranul Televiziunii Centrale, completarea studioului „Telefilm-Chișinău” cu talente tinere.
A treia (1971—1985). Deşi numărul filmelor realizate creşte evident, în această perioadă începe şi criza de creaţie a multor regizori, operatori, scenarişti. Tot mai mult se resimte presiunea din partea sistemului administrativ de comandă. Majoritatea temelor pentru filme sunt propuse de organele respective. Ca urmare, Telefilmul se transformă într-un simplu translator de idei enunţate de partid, ceea ce duce la scăderea nivelului artistic al filmelor.
A patra (1986—pînă în prezent). Începutul acestei perioade pare a fi fructuos. Tot mai mult se trezeşte conştiinţa naţională. Oamenii de creaţie sînt mai puţin stresaţi de instanţe. Apar filme cu tematică şi problematică acută, ce abordează probleme importante ale vieţii. Dar, începînd cu anii ’90 majoritatea regizorilor, operatorilor, autorilor de scenarii încetează, în fond, să mai ia atitudine faţă de evenimentele ce se produc în noua societate democratică, temele se repetă. Scade şi nivelul artistic al filmelor televizate. În prim plan se situează ciclurile de emisiuni transmise în direct, ce suscită reacţia imediată a spectatorilor şi care răspund celor mai stringente necesităţi. Telefilmul, mai ales cel documentar, pierde din actualitate, se uzează ca gen.
Printre cei ce au pus temelia filmului televizat în Moldova am putea numi pe: Vlad Ioviţă, Emil Loteanu, Iacob Burghiu, Vadim Lîsenco, Serafim Saca, Vasile Popa, Vadim Vilski, Aureliu Busuioc, Liviu Deleanu, Ester Curţ, Vitalie Calaşnicov şi mulţi alţii. Un detaliu caracteristic: în majoritate ei erau poeţi şi dramaturgi, de multe ori aparţinîndu-le atît scenariul, cît şi regia peliculelor televizate.
La început realizarea filmelor televizate, programelor de concert şi materialelor—cronică nu erau coordonate de nici un organ de resort. Evident, nu exista nici o concepţie creativă unică. Fiecare redacţie, reieşind din planurile şi sarcinile sale, comanda echipelor de filmare un subiect sau altul. Echipele nu se supuneau unui centru de creaţie, cum ar fi un studio specializat, ci centrului tehnic al televiziunii. Adesea în prim-plan se situau nu atît problemele de creaţie, calitatea artistică a materialului, cît operativitatea pregătirii acestui material pentru emisie.
Primii cinci ani ai filmului televizat moldovenesc au fost un fel de şcoală primară unde viitorii maeştri ai genului învăţau alfabetul telefilmului. Procesul acesta de adaptare avea complicaţiile specifice. La studiourile de filme documentare toate genurile sînt bine determinate: jurnalul cinematografic, schiţa, portretul etc. Pe cînd, televiziunea crea forme şi genuri noi. Genul de „jurnal cinematografic” aici pur şi simplu nu putea exista, decît dacă era luat pentru difuzare din filmotecă. În practica televiziunii genul acesta a fost înlocuit cu actualităţile televizate, care se transmiteau pe atunci de 2-3 ori pe zi. Materialul pentru actualităţi se filma în aceeaşi zi sau cel puţin în ajun. În aceste condiţii creştea considerabil rolul regizorului — persoana care concepe, realizează şi prezintă ediţia. El, cît şi crainicul trebuiau să monteze imaginea „pe viu”, din cele filmate în ajun. Erau destul de frecvente şi ediţiile speciale. Redacţiile respective ale televiziunii comandau echipelor de filmare sau selectau din filmotecă materialul corespunzător, folosindu-l de mai multe ori, însă nu prea eficient. Aveau loc şi cazuri destul de curioase: acelaşi material intra într-o emisiune şi într-un film televizat. Această tendinţă poate fi uşor urmărită studiind materialele de arhivă.
Specificul noii arte constă în faptul că imaginea electronică se multiplică în milioane de exemplare, intrînd în tot atîtea case.
Principalele genuri ale filmului televizat de nonficţiune s-au constituit treptat sub formă de schiţă, portret, film peisagistic, ştiinţific, de problemă etc. Şi totuşi prin ce se deosebeşte el de filmele documentare pentru ecranul cinematografic? Majoritatea cercetătorilor văd diferenţa aceasta numai în modul de percepere al spectatorului „numai ea, diferenţiază telefilmul de filmul ca atare”.
Filmul televizat a devenit o ramură a televiziunii. În fond el este o operă de artă ce îmbină elementul cinematografic cu specificul televiziunii: comentator în loc de crainic, predominarea prim-planurilor în imagine, transformarea cronicii documentare în publicistica artistică. Deşi în procesul dezvoltării mijloacelor tehnice posibilităţile filmului au crescut considerabil, filmul cinematografic mai poate încă îmbogăţi considerabil mijloacele artistice ale filmului televizat. Din păcate, după părerea noastră, documentarul televizat ca gen aparte nu are prea mare viitor. Cu timpul el va fi înlocuit tot mai mult prin cicluri de emisiuni specializate şi cu alte genuri mai operative şi mai solicitate de spectatori. Filmul televizat de ficţiune va urma tot mai mult practica multor ţări ale lumii, transformîndu-se în povestiri ecranizate cu mai multe episoade.
În genericul celor dintîi filme, concerte şi schiţe televizate întîlnim frecvent numele regizorilor de la studioul „Moldova-film” Vadim Lîsenco, Mihail Izrailev, Iacob Burghiu, Mihai Badicheanu, Vadim Vilski, Nicolai Raşeev, ale operatorilor Eduard Leibovici, Vitali Calaşnicov, Eduard Iacunin. Tot atunci şi-a început activitatea de creaţie în calitate de regizor tînărul scriitor Vlad Ioviţă. Atît la „Moldova-film” şi concomitent la televiziune colaborau în acei ani scriitorii Serafim Saca, Emil Loteanu, Gheorghe Malarciuc, Evghenii Onoprienco. Însă chiar din primele zile de existenţă a telecentrului aici a început să se formeze un colectiv stabil de autori, regizori, operatori, editori de imagine – oameni de diferite profesii, care dădeau preponderenţă noii arte: tinerii scriitori şi ziarişti Vitalie Diomin, Valerii Vedraşco, Constantin Croitoru, Gheorghe Siminel, Ion Mija, operatorii Veaceslav Culiabin, Nicolai Degtear, Evgheni Evreinov, Nicolai Fomin, V. Perţev, B. Safonov, N. Glebov ş.a.
În contextul lansării programului ”Satul European”, ce probleme vitale există în localitatea dumneavoastră?
- Statut:
- Sat
- Prima atestare:
- 1626
- Populația:
- 1280 locuitori
Furceni este un sat din cadrul comunei Ivancea, raionul Orhei. Localitatea se află la distanța de 15 km de orașul Orhei și la 45 km de Chișinău. Conform datelor recensămîntului din anul 2004, populaţia satului constituia 1280 de oameni. Satul Furceni a fost menționat documentar în anul 1626.