I-ar fi plăcut ca să tragă

Pe gât o bute întreagă etc.

A doua zi Arghir pleacă iar în lunga sa pribegire ca să descopere Cetatea în care stă ascunsă Elena, iubita lui care nu are seamăn pe lume.

Nici cântareţele muze

Ce scot cântece din buze

Nu sunt aşa drăgăstoase

Ca Elena cea frumoasă.

Păr de aur străluceşte,

Pe pământ se târâieşte;

Precum luna cea ivită

E nouă şi neplinită

Aşa-i fruntea cea suită

Cu sprâncene cercuită.

Ochii privesc cu jindire

Ca a stelelor sclipire.

Trandafirul înfloreşte,

Şi pe faţa ei roşeşte.

Iar albeaţa-i de pe faţă

E şi-n sânu-i cu dulceaţă

Unde două merişoare

Stau ascunse rotunjoare,

Ca crinul cel prea subţire

Şi înalt la a sa fire

Aşa oabla ei făptură

Şi mândra-i căutătură.

Vestmintele ard ca focul

Care-mpodobesc mijlocul.

A amorului săgeată

Să vezi cum stă agăţată

Cam pe lângă subţioară,

De unde la Arghir zboară

Şi se-nfige aurită

În inimă nimerită! etc.

După multă cale şi multe necazuri Arghir ajunge la Cetatea Elenei şi intră în o grădină cum nu mai văzuse Crăişorul:

Câte flori împodobite,

Câte râuri limpezite!

Oh! câţi trandafiri miroase

Cu foi rumene frumoase!

Rosmarinii au verdeaţă