O! vai! o vai! nu te duce,

Tu, fiul meu cel prea dulce!

El părăseşte tot pentru ca să meargă pe unde n-a umblat nici pasărea măiastră şi să găsească pe frumoasa lui ursită.

Calcă locurile toate

Până nici cum nu mai poate

Deci în partea pustnicească,

Când era să nimerească

Dintru o peşteră mare

Vede fum că iese tare

Şi într-acolo grăbeşte;

În case dacă priveşte

Vede un om mare foarte,

Cât s-a spăimântat de moarte!

A se-ntoarce nu cutează,

Gândind, fricos să nu-l crează,

Ci şi-a făcut îndrăznire

Gândind: sau trai, sau pierire!

Iară omul cel prea mare

Dă o groaznică strigare:

— Cine este? Cine vine?

Cine ce cată la mine?

Şi când slobozea cuvântul

Se cutremura pământul.

El avea un ochi în frunte

Şi părea că-i cât un munte.

Arghir tremură de frică

Şi nu ascundea nimică,

Ci se ruga de iertare... etc.

Uriaşul se îmblânzea, vorbea lui Arghir cu vorbă mai aşezată şi pregătea cina ca să-şi mulţumească oaspele.

Masa lângă foc o pune

La lumină de tăciune,

Şi se pun pe lângă vatră,

Pe câte un jgheab de piatră,

Arghir până să îmbuce

O ploscă de vin aduce

Dintr-ale sale merinde

Care foarte bine prinde.

Uriaşul dacă-l gustă

Cu stomah ca de lăcustă