Stoicismul românului

Dacă nepasarea de moarte este o probă de mare putere sufletească, trebuie să recunoaştem că românul este înarmat cu un stoicism admirabil când el se apropie de marginile vieţii sale. Aşteptând ultimul moment fără a fi dominat de cea mai mică

îngrijire, privind cu ochi liniştiţi venirea morţii, el îşi face singur pregătirile de plecare pe calea necunoscută a Eternităţii, cere a i se pune o lumânare aprinsă la căpătâi, îndeplineşte datoriile sale de creştin prin sfânta împărtăşanie, şi aşteaptă să-i vie ceasul!

Nevasta, copiii, rudele, amicii lui stau pe lângă dânsul, unii plângând, alţii ocupându-se de pregătirile comândului, şi el, neuimit, grăieşte cu toţi, le dă sfătuiri înţelepte, îi mângâie cu vorbe blânde, pune la cale avutul său cu limbă de moarte, şi când simte că se stinge, el aruncă asupra lumii o lină privire, zice: Rămâneţi cu bine, oameni buni! şi închide ochii, dându-şi ultima răsuflare.

Această mărime de suflet în faţa morţii nu e rezultatul fanatismului, nici al dezgustului de lume, dar efectul acelui stoicism sublim care aparţinea vechilor romani şi care s-a transmis la poporul român prin firul secular al tradiţiei. Este dar a se întreba: La ce grad de putere morală ar ajunge acest popor prin îngrijirea unei creşteri inteligente, unei educaţii ce ar scoate la lumină calitatea naturii sale şi le-ar dezvolta pentru practica vieţii pe aceeaşi măsură cu care ele se ivesc în ora morţii?

 Arghir

Limba este tezaurul cel mai preţios pe care-l moştenesc copiii de la părinţi, depozitul cel mai sacru lăsat de generaţiile trecute şi care merită de a fi păstrat cu sfinţenie de generaţiile ce-l primesc. Ea este cartea de nobleţe, testimoniul de naţionalitate al unui neam; semnul caracteristic prin care membrii aceleiaşi familii se recunosc în marea diversitate a popoarelor din lume; lanţul tainic ce-i leagă împreună şi-i face a se numi fraţi; altarul împrejurul căruia toţi se adună cu inimi iubitoare şi cu simţirea de devotament unii către alţii.

A se atinge fără respect de acest altar este o profanare; a cerca de a-i schimba forma sa originală, spre a-i da o aparenţă străină este un act de pedantism şi chiar de nebunie; într-un cuvânt, a dezbina marea familie, introducând diverse jargoane în diversele ramuri ale ei, este un fapt de les-naţionalitate, căci el naşte o fatală neînţelegere între fraţi şi poate cu timpul să producă înstrăinare între dânşii.

Când dar vedem unele scrieri de peste munţi ieşite la lumină în zilele noastre, ne mirăm de forma limbii lor, lipsită de adevăratul sigil românesc, şi ne întrebăm dacă totdeauna a dominat în spiritul autorilor ardeleni şi chiar bucovineni acea manie de schimonosire lingvistică, sub pretext de o absolută latinizare? Însă la întrebarea noastră vine eroul Arghir şi ne răspunde că pe la 1800 se uzita în Transilvania o limbă limpede şi armonioasă, pe care toţi românii din toate colţurile ţărilor noastre o înţelegeau cu lesnire, căci o ferise încă Dumnezeu de contactul pedantismului.

Cine nu a citit poemul lui lon Barac din Braşov, care începe cu această poetică invocare?

Te visai mişcând din buze

O! prea dragalaşă muză!

Verşi glas îngeresc din gură

Care inimile fură,

Fură şi le amăgeşte

După ce le îndulceşte.

Te rog, muză mângâioasă

Care cânţi cântări frumoase,

Pică-mi puţintică miere

Din măiastra ta putere

Să pot cânta cu simţire

A lui Arghir pribegire!

Cine nu s-a înduioşat la citirea întâmplărilor acestui erou care s-a iubit cu Elena prea frumoasă şi a pierdut-o din ochi şi a cătat-o

Prin locuri care se schimbă

În necunoscuta limbă,

Tot prin locuri necălcate,

Şi prin păduri neumblate,

Tot prin văi necunoscute... etc.

O! Arghire! lungă cale!

Lungi necazurile tale!

Arghir lasă casa părintească, lasă fraţi, părinte, mamă, deşi mama lui, sărmana, îi zicea cu lacrimi:

O! fiule cu dulceaţă!

Cât te-am purtat eu în braţe,

Ţi-am fost maică grijitoare,

Mi-ai supt ţâţa hrănitoare;

Sânul meu a ta dulceaţă,

Leagăn ale mele braţe.

Te apăram de tot vântul,

Te învăţam cu cuvântul.