Din albumul unui bibliofil
O! vai! o vai! nu te duce,
Tu, fiul meu cel prea dulce!
El părăseşte tot pentru ca să meargă pe unde n-a umblat nici pasărea măiastră şi să găsească pe frumoasa lui ursită.
Calcă locurile toate
Până nici cum nu mai poate
Deci în partea pustnicească,
Când era să nimerească
Dintru o peşteră mare
Vede fum că iese tare
Şi într-acolo grăbeşte;
În case dacă priveşte
Vede un om mare foarte,
Cât s-a spăimântat de moarte!
A se-ntoarce nu cutează,
Gândind, fricos să nu-l crează,
Ci şi-a făcut îndrăznire
Gândind: sau trai, sau pierire!
Iară omul cel prea mare
Dă o groaznică strigare:
— Cine este? Cine vine?
Cine ce cată la mine?
Şi când slobozea cuvântul
Se cutremura pământul.
El avea un ochi în frunte
Şi părea că-i cât un munte.
Arghir tremură de frică
Şi nu ascundea nimică,
Ci se ruga de iertare... etc.
Uriaşul se îmblânzea, vorbea lui Arghir cu vorbă mai aşezată şi pregătea cina ca să-şi mulţumească oaspele.
Masa lângă foc o pune
La lumină de tăciune,
Şi se pun pe lângă vatră,
Pe câte un jgheab de piatră,
Arghir până să îmbuce
O ploscă de vin aduce
Dintr-ale sale merinde
Care foarte bine prinde.
Uriaşul dacă-l gustă
Cu stomah ca de lăcustă