Acum e lumea întreagă

Când le e viaţa dragă. Etc.

Iată cum se scria limba românească peste munţi la anul 1800!

Pentru ce urmaşii lui Barac s-au abătut aşa de mult din calea lui

Arghir şi a prea frumoasei Elene! Un autor francez a zis că nimic nu e mai uşor decât de a nu face o tragedie; am putea să zicem şi noi: nimic nu ar fi mai uşor decât de a nu scrie ungro-latineşte.

Neculai Bălcescu

Citind în zilele acestea broşura foarte interesantă a dlui Gr. Tocilescu, apărută de curând în Bucureşti, sub titlul de Viaţa, timpul şi operele lui N. Bălcescu, m-am gândit a completa articolul ce am publicat în Revista română din anul 1863 asupra amicului meu răposat în Palerma. Voi cerca dar să-mi adun suvenirele şi să le înscriu în albumul meu, făcând apel la toţi acei ce cunosc particularităţ i din viaţa lui Bălcescu sau care posedă corespondenţe de-ale lui să le publice, pentru ca astfel să se poată într-o zi completa biografia unui om a cărui memorie onorează naţia română.

În iarna de la 1847, aflându-mă la Neapoli, m-am întâlnit cu el pe malul mării, la Chiaia, însă bucuria mea de a-l vedea a fost întunecată prin aerul de preocupare posomorâtă ce era întipărit pe fruntea lui. El făcuse voiajul de la Marsilia până la Livorno cu un doctor napolitan, cu care avuse o ceartă, în urma căreia îl provocase la duel. În calitatea mea de compatriot, datoria mea era să-i serv de secudant, deşi împrejurările în care mă găseam nu-mi permiteau să primesc acest rol. Bălcescu era foarte aprins, foarte neîmpăcat şi vroia numaidecât să deie o lecţie de politeţe napolitanului, dar o lecţie de care să-şi aducă aminte cât a trăi dacă ar fi mai trăit. Adversarul lui nu părea dispus a se supune la o asemenea catastrofă şi preferă să facă toate scuzele ce am pretins de la el. Astfel numai amicul meu se linişti şi plecă la Palerma ca să petreacă restul iernii sub soarele binefăcător al Siciliei.

În curând m-am îmbarcat şi eu ca să caut o climă mai favorabilă pentru dna N., care pătimea de piept; am abordat la Palerma, neam aşezat afară din oraş la Villa Delfiina, şi am petrecut lunile ghenar, fevruar şi mart 1847, împreună cu Bălcescu, care locuia aproape, în căsuţa unui contadin. În toată dimineaţa el se punea dinaintea uşii pe un scaun, la soare, şi citea cărţi vechi în care descoperea notiţe pentru istoria românilor sub Mihai Viteazul, la care lucra cu mult entuziasm, iar peste zi venea la Villa Delfina. Societatea lui era plăcută, manierele lui afectuoase, convorbirea lui foarte atrăgătoare, căci ea dezvelea visurile frumoase ce făcea el necontenit pentru viitorul patriei sale.

Villa Delfina poseda o terasă largă, pe care se plecau crengile încărcate de fructe a doi portocali mandarini. Privirea se întindea pe grădini pline de flori exotice, ce răspândeau parfumuri îmbătătoare, şi mai departe pe muntele Pelegrin, în al cărui vârf se găseşte peştera Sfintei Rozalii, patroana Palermei. În dreapta ochii se primblau pe întinderea albastră a Mării Siciliene, brăzduită de bărci uşoare. Pe acea terasă ne adăposteam de ferbinţeala soarelui şi gustam dulceaţa serilor poetice, ascultând în depărtare cântecele pescarilor.

Fiecare din noi aducea partea sa de inteligenţă spre a înlesni trecerea zilelor, iar mai cu seamă dna N., prin varietatea cunoştinţelor sale şi prin observările sale fine şi spirituale ne făcea a nu simţi nicidecum zborul timpului. Când Bălcescu ne întreţinea de descoperirile ce făcuse în bibliotecile Italiei şi ale Franţei, el ne citea un pasaj din istoria românilor; când eu recitam vreo poezie nouă, şi amica noastră ne încuraja cu o zâmbire graţioasă sau ne corecta cu acel tact fin şi delicat care distinge naturile alese.

Câte zile încântătoare am petrecut noi astfel în cercul nostru intim! Câte primblări am făcut pe malul mării sau pe împrejurimile Palermei, admirând bogata vegetaţie de cactusi, de portocali, de chitri etc. a Siciliei! Câte planuri am aşternut împreună pentru deşteptarea neamului românesc! Cu ce entuziasm şi cu ce credinţă Bălcescu vorbea de tot ce se raporta la patria lui! În inima lui patriotismul ocupa atâta loc că e de mirat cum de se puteau adăposti în ea şi alte simţiri.

Dar în sfârşit sosi timpul despărţirii şi Bălcescu rămase singur la Palerma, zicând doamnei N. un trist adio cu ochii plini de lacrimi.

Doi ani în urmă evenimentele politice din 1848 împrăştiind tinerimea Moldovei şi a Valachiei în toate colţurile Europei, am regăsit pe Bălcescu la Paris, unde am locuit împreună, Place de la Madeleine, mai multe luni de zile; însă sănătatea lui era acum foarte zdruncinată. Oftica făcea progrese spăimântătoare şi îi rupea plămânii, dar nu-l oprea de a lucra la Istoria romanilor sub Mihai Viteazul şi de a susţine prin cuvintele lui patriotice curajul emigraţilor. Doctorii îi rânduiră să părăsească clima umedă a Parisului şi să petreacă iarna de la 1851 la insulele Hyéres. Iată o scrisoare ce pe atunci mi-a adresat o damă compatriotă care a mers să viziteze pe Bălcescu la Hyéres:

„În luna lui noiembrie am primit un ravaş de la amicul nostru bolnav, care mă cheamă lângă el. Ca toate naturile mari ce nu consideră recunoştinţa ca o sarcină supărătoare, Bălcescu nu se refuza de a primi devotamentul amicilor săi. Încrederea lui în ei era aşa deplină cât fiecare se simţea gata şi mulţumit de a-i face sacrificii. L-am găsit într-o stare ce nu mai permitea vreo sperare de vindecare; dar fie că el nu vroia să întunece bucuria de a ne revedea, fie că poate îşi făcea iluzii asupra sănătăţii lui, el mi-a părut plin de curaj şi mi-a vorbit necontenit de planurile sale în privirea viitorului. El lucra cu o ardoare ce se mărea cu cât puterile îi slăbeau; se scula adeseori noaptea pentru ca să adaoge câteva pagini la Istoria românilor sub Mihai Viteazul. Însă această lucrare silită îi scurta zilele. I-am propus să scriu eu sub dictarea lui. Suvenirele acelor ore de lucru, întrerupt prin convorbiri amicale, este unul din cele mai scumpe ce am păstrat. Spiritul său just şi pătrunzător, imaginaţia lui ardentă, sufletul său entuziast şi iubitor, răspândeau pe fiecare suget de convorbire un interes atrăgător. Tema sa favorită era amorul. El o aborda totdeauna cu o simţire de regretare duioasă.

Absorbit fiind din primii ani ai tinereţii sale de chestii politice şi de preocupări privitoare la ţara lui, Bălcescu conserva în inimă-i o fragezime şi o vivacitate extraordinare, însă aspirările îi erau mari şi îndreptate către tot ce e mai nobil şi mai frumos. L-am întrebat odată care tip de femeie îi place mai mult. El mi-a răspuns: dna Rolland.

Acest suflet înamorat de eroism era foarte iubitor de tot ce este graţios şi spiritual, dar oricât de mare era cultul său pentru amicie, se cunoştea că inima lui simţea nevoia de un alt simţământ, că aspira de toate puterile către un simţământ mai complet, mai intim. Acestui vis, întrevăzut numai şi nerealizat, se cuvine să atribuim oroarea şi chiar spaima de moarte care îl cuprindeau câteodată. El se revolta, ca de-o nedreptate, la ideea de a muri, însă revoltele lui se linişteau repede şi nu lăsau după ele nici o amărăciune. Într-o zi, după un moment de desperare, mi-a zis cu acea zâmbire ce se iveşte pe buzele oamenilor condamnaţi de a muri: Vie moartea pentru mine... numai ţara să-mi trăiască! Aceste cuvinte rezumă toată viaţa lui Bălcescu. Etc., etc., etc.“

În toamna anului 1852, aflându-mă la Galaţi, Directorul Carantinei mă înştiinţă că un amic al meu sosise cu vaporul de la Constantinopol şi că dorea să mă vadă. Alergai la Carantină şi găsii într-o cămăruţă pe N. Bălcescu. Sărmanul, în ce stare ajunsese! Palid, slab, gârbov, obosit de friguri şi de opintirile tusei, el părea un schelet ce-şi caută mormântul.

Ne aruncarăm în braţele unul altuia cu lacrimile în ochi, şi amicul meu, după ce îşi mai potoli emoţiunea, îmi zise:

— Vezi în ce hal am ajuns? Nu-mi rămâne viaţă decât numai ca să mă apropii de vatra părintească şi să mor în sânul familiei mele. Ah! mult am pătimit de când ne-am despărţit!...Multe zile amare am petrecut departe de ţara mea!... Multe deziluzii am întâmpinat în calea mea!... dar în sfârşit o să răsuflu încă o dată aerul patriei mele. Şi murind oi să am mângâierea de a fi înmormâ ntat în pământul strămoşesc.

Nenorocitul! nu ştia că soarta era să-i refuze şi această ultimă mângâiere! Ordinele lui Vodă Ştirbei îi deteră lovirea de moarte chiar pe pragul ţării lui! Căci nu-i învoiră nici măcar a se coborî din vapor şi a pune piciorul pe ţărmul românesc! Cu moartea în suflet, Bălcescu reluă drumul exilului şi merse de muri singur, pe mâna străinilor, la Palerma, în ziua de 16 noiembrie 1852.

Astfel dispăru din lume unul din cei mai nobili fii ai României, unul din cei mai mari scriitori, martir al patriotismului! Zece ani după moartea lui, cel întâi decret ce am supus lui Cuza Vodă în calitatea mea de ministru, a fost decretul relativ la aducerea rămăşiţelor lui N. Bălcescu în patria lui. Dar prigonirea soartei nu încetase încă pentru el. Rămăşiţele lui nu s-au găsit! P. S. — În broşura d-sale dl Tocilescu pare a avea oarecare îndoială asupra adevărului că poemul în proză Cântarea României a fost compus de A. Russo şi tradus numai de N. Bălcescu. D-lui zice: „Această taină literară se vede că s-a împărtăşit numai de Alecsandri, pentru că toţi ceilalţi amici ai lui Bălcescu recunosc pe acesta de autor al Cântării României“.

Dl Tocilescu nu ştie că acea lucrare s-a făcut în urma unei înţelegeri între Bălcescu, Russo şi Eu, cu scop de a exalta spiritul şi a dezvolta simţul de românism al tinerilor studenţi din Paris. Traducerea s-a publicat la 1851 în România viitoare şi, după ce a produs efectul aşteptat, a fost din româneşte tradusă în limba franceză pentru a deştepta simpatiile francezilor în favoarea românilor.

Pe atunci se întrebuinţau toate mijloacele, chiar şi subterfugiile inocente, pentru a ne face cunoscuţi Europei şi de a interesa partea inteligentă a ei la soarta României. Iată pentru ce A. Russo nu s-a refuzat de a sacrifica dreptul său de paternitate asupra poemului menţionat; dar acum ţelul fiind atins şi România, scoasă din întuneric, luându-şi locul ce i se cuvenea la soare, e un act de justiţie de a da lui Cezar ce este a lui Cezar. Meritele şi gloria lui Bălcescu nu scad pentru că nu ar figura Cântarea României în bagajul său literar, dar numele lui A. Russo primeşte de la acest poem o strălucire care îi revine cu drept.

Manuscrisul francez, adică manuscrisul primitiv al poemului se găseşte la mine, împreună cu alte hârtii ale lui A. Russo. Fie dar bine încredinţat dl Tocilescu că taina literară ce l-a mirat este un adevăr... foarte adevărat.

V. ALECSANDRI

Mirceşti, martie 1876.

Cântecul Bucovinei

Dintre toate cântecele poporale din Bucovina nu-i nici unul mai elocvent şi mai expresiv decât acesta care începe cu versul: Plină-s, plină de străini! În opt rânduri e cuprins un poem întreg de durere şi de regretarea independenţei pierdute. Poetul necunoscut care le-a improvizat, negreşit în urma ocupării ţării sale de către austrieci, simţea în sufletul lui o mare iubire de patrie şi a trebuit să sufere cumplit când a văzut pe pământul strămoşesc împlântându-se stâlpi cu pajura nemţească! Păcat că nu ştim numele lui, pentru ca să-l înscriem în pleiada poeţilor meritorii ai României... Nu volumuri numeroase constituie gloria unui autor, ci ades o pagină numai, ieşită din inimă şi inspirată de adevăratul geniu. Rouget de Lisle a compus numai Marseileza şi a rămas nemuritor!

Plină-s, plină de străini

Ca şesul de mărăcini!

Plină-s, plină de duşmani

Ca Putna de bolovani!

De când neamţul m-a luat

Multe lacrimi-am vărsat

Ş-am făcut fântână-n sat

Duşmanii de adăpat!

CORADINI Pe coperta unei publicaţii ilustrate, apărută la Paris sub titlul de: Diable à Paris, figura desenat un diavol călcând pe harta capitalei Franciei, însă un diavol elegant, faşionabil, având un chip artistic, fin, frumos şi spiritual. Coradini semăna cu el la faţă. Născut la Iaşi dintr-un tată italian şi o mamă română, el întrunea calităţile ambelor ramuri din marea familie latină: spirit vioi, talente pentru muzică şi desen, geniu poetic menit a se dezvolta; pe lângă acestea poseda cunoştinţa mai multor limbi: italiană, germană, polonă şi franceză, în care îi plăcea a compune scrierile sale. Un singur articol a scris în limba românească şi l-a publicat într-un calendar din Iaşi sub titlul: Hai la vorbă!

Coradini, până a nu veni la Moldova, luase parte la revoluţia polonă, fiind încă foarte tânăr, şi publicase în Paris un volum de poezii franceze: les Chants du Danube, dintre care una a fost tradusă, pusă pe muzică şi cântată de toate bandele de lăutari de pe la 1841. lată acel cântec: