La şalul cel negru mă uit în tăcere
Şi sufletu-mi rece e nemângăiat,
Pentru că de jale, de chin şi durere
Este sfăşiat!
Eu astăzi la lume a spune voiesc,
Din care pricină cumplit pătimesc.

Când eram mai tânăr iubeam cu dulceaţă
O gingaşă greacă cu părul frumos,
Cu negre sprincene, cu rumănă faţă
Şi trup mlădios;
Căci atunce lesne în amor credeam,
Şi amărăciunea-i încă n-o ştiam.

Iscusita fată cu a sa iubire,
Cu-a ei cătătură ce înflăcăra,
Singurul meu bine, ş-a mea fericire
Pe lume era.
Dar statornicie este pe pământ?...
Credinţa e vorbă, amorul cuvânt!

Într-una din zile, poftisem la masă
Câţiva buni prieteni, cu care vorbind
Mă simţeam ferice, la greaca frumoasă
Gândul meu fiind.
Căci de zile negre grijă nu purtam;
Vro nenorocire nici macar visam.

Iat-un mârşav jidov vine şi-mi şopteşte:
“Greaca ta, stăpâne, ce-atât o iubeşti,
Te vinde pre tine şi te vicleneşte,
Iar tu nici gândeşti!”
Eu îi dădui aur şi îl blăstămăi,
Şi pe credinciosu-mi rob atunci chemăi.

Pe calul meu ager sării cu grăbire,
Şi lăsându-i frâul ca vântul zburam,
Nu simţeam durere, nici compătimire,
Ca piatra eram.
O negură ochii îmi păinjini,
Şi îngheţul morţei inima-mi slei.

Dar când casa grecei zării de departe,
Slăbi tot curajul şi puterea mea;
Zbor, ajung, descalec rece ca de moarte,
Şi intru la ea.
O, vai! o, turbare! o, chin nedescris!
Văz... aievea oare sau e vrun rău vis?

Văzui fărădelege, văzui pângărire!
Pe-un arman în braţe ţinea strâns la sân,
Ş-a lor buzi lipite arătau simţire,
Numai prin suspin.
Iute ca un fulger paloşul am scos...
C-o cruntă lovire i-am prăvălit jos!

Apoi a lor trupuri călcând cu turbare,
Priveam a fetiţei chipul cel plăcut,
Guriţa-i deschisă cerea sărutare
Ş-într-acel minut.
Atunci de pe capu-i şalul am luat,
Ş-am şters în tăcere fierul sângerat.

Tot încă ţiu minte ruga ei duioasă,
Şi cum din grumazu-i sânge gâlgâia...
De-acum se sfârşiră greaca cea frumoasă,
Ş-amoriul cu ea!
De-acum pentru mine zi senină nu-i!
Cui să-mi spun durerea? Amor s-arăt cui?

Robul luă îmbe trupurile-n spate,
Şi-ndată ce-a nopţei umbră se ivi,
Merse, şi în apa Dunărei spumate,
El le azvârli.
Ah! cu trupul grecei în val îngropat,
Ş-a mea bucurie s-a acufundat!

Nici minut, nici oară nu mai am de-atunce
De-amor, de odihnă, ci numai de chin,
Nu mai am ochi negri să mai sărut dulce,
Viaţa mea-i suspin!
La şalul cel negru în tăcere cat,
Şi tristul meu suflet e nemângăiat!