Foto: adevarul.ro

Așezămîntul monahal de la Tazlău apare menționat pentru prima dată într-un document din 30 octombrie 1458, cînd Ștefan cel Mare la rugămintea egumenului Mănăstirii Bistrița, Eustatie, întărește hotarele braniștei Mănăstirii Tazlău pînă la Răchitiș. Între anii 1496-1497 este ridicată din piatră biserica “Nașterea Maicii Domnului” de la Tazlău pe locul vechii biserici de lemn ctitorită de Alexandru cel Bun, fiind una dintre cele mai monumentale ctitorii ale voievodului Ștefan cel Mare.

Din punct de vedere architectural biserica mănăstirii de la Tazlău este construită după un plan treflat cu absidele laterale rotunjite, dar de mici dimensiuni, în comparație cu absida alungită a altarului. Aceasta dispune de contraforturi la pronaos, la abside și în colțurile pridvorului adăugat la sfîrșitul secolului al XVI-lea, în timpul Movileștilor. La exterior, decorația bisericii este realizată prin două rînduri de ocnițe aflate sub cornișă și un rînd de firide alungite care înconjoară biserica pe toata înălțimea fațadelor.

Asemeni unei fortărețe, biserica mănăstirii Tazlău a fost înconjurată cu ziduri de piatră. In anul 1514, biserica a fost prădata de cetele de secui, iar spre sfîrșitul secolului al XVII-lea a fost închinată către patriarhiile din Constantinopol și Ierusalim, urmînd perioada sa de decădere economică și spirituală.

Domnitorul Petru Rareș a construit turnul-clopotniță de la intrare și a refăcut stricăciunile pricinuite mănăstirii Tazlău de-a lungul timpului, aducînd-o la starea ei inițială. Alexandru Lăpușneanu a construit pridvorul din pronaos. iar Ieremia Movila a așezat o ușa lucrată în lemn de arin în anul 1596 “de către un Cozma Maistrul”. În anul 1711, Constantin Mavrocordat o va închina Muntelui Sinai, iar din anul 1835 ea va deveni parohie.

La mijlocul secolului al XVII-lea, arhimandritul Zaharia, a construit palatul egumenului lîngă clopotnița construită de Petru Rareș, întărind astfel apărarea și paza la cele trei porți. Între anii 1858 – 1859, s-au făcut o serie de reparații la Mănăstirea Tazlău care au condus la îndepărtarea ctitoriei voievodului Ștefan cel Mare de la forma sa inițială prin adăugarea unor “inovații” constructive. Totodată, a fost refăcută pictura din interiorul bisericii, în vechea zugrăveală predominînd culoarea roșie și decorul care amintea de dispunerea blocurilor de piatră din parament.

În anul 1879 viața monahală de la Mănăstirea Tazlău se întrerupe ca urmare a unui incendiu. Locasul a fost refăcut în anul 1894, iar biserica devenită parohie, va servi cu prioritate nevoilor satului. Clopotnița care a fost și ea distrusă de flăcări a fost refăcută în anul 1902, dar într-un stil influențat de arta rusească. Intrarea în incinta mănăstirii se arcuiește sub turnul-clopotniță, situat la răsărit, iar în interior se mai păstrează urme ale casei Domnești și ale fostelor chilii.

Biserica de la Mănăstirea Tazlău a fost pictată atît în interior cît şi în exterior în anul 1497, an în care s-a terminat şi construcţia ei. După înscripţiile de deasupra uşii dintre pronaos şi pridvor reiese faptul că pictura originală a bisericii a fost înoită între anii 1858-1859. În această perioadă interiorul bisericii a fost restaurat, iar pictura trebuia executată în ulei sub supravegherea unei comisii.

Pictorii au pictat în ulei doar Icoana Maicii Domnului cu pruncul în braţe din portalul pronaosului, Sf. Muceniţă Varvara şi cuvioasa Parascheva din pronaos, restul picturii fiind executată în tempera. O parte dintre picturi au fost executate de pictorii greci, care pe lîngă uleiul de calitate n-au cruţat praful de aur. Reprezentativ pentru Mănăstirea Tazlău este tabloul ctitorilor pictat în ulei şi aşezat pe peretele de vest al pronaosului. Acest tablou îl înfăţisează pe Ştefan cu Maria, fiica lui Radu cel Frumos, între cei doi fii, Bogdan în dreapta şi Alexandru în stînga.