Arhitectura medievală se compune din trei perioade istorice: arhitectura din perioada „mileniului întunecat”; arhitectura din perioada dominaţiei în interfluviul Prut-Nistru a Hoardei de Aur şi arhitectura din perioada statalităţii Ţării Moldovei.

Arhitectura din „mileniul întunecat” corespunde perioadei migrării popoarelor. Începînd cu secolele VI-VIII locuinţele de mari dimensiuni din perioada anterioară dispar, fiind depistate locuinţe adîncite, numite şi bordeie, specifice popoarelor slave. Aşezările slavilor sînt de mici dimensiuni, amplasate lîngă ape curgătoare. Reapar cetăţile pe promontorii, circulare şi inelare în plan, amplasate în zona Nistrului. Erau mici în dimensiuni, parte componentă a unor aşezări mari. Adîncirea locuinţelor în sol şi micşorarea dimensiunilor lor se explică prin răcirea climei care a avut lor pe continentul european, cît şi prin nesiguranţa care a pus amprenta pe viaţa locuitorilor aşezărilor aflate în cale deplasării popoarelor migratoare. În gropile săpate în pămînt erau coborîte cununi din lemn încheiate prin cheutori la colţuri, la cota podelii se ajungea pe trepte interioare. Casele erau acoperite în două pante pe grinzi din lemn, fără pod, peste care era turnat pămînt, astfel că ele aveau aspectul unor movile. O trăsătură specifică a caselor din această perioadă este cuptorul-pietroi cu focul închis într-o îngrămădire din pietre, printre care ieşea fumul şi aerul fierbinte. Acest cuptor va fi clădit şi din fîşii din lut, păstrîndu-se forma obţinută din utilizarea pietrelor şi arderea închisă a focului. În secolele IX-XIII locuinţele devin semiadîncite, uneori ridicate la nivelul solului, cresc în dimensiuni. Spre sfîrşitul perioadei în case se întîlnesc ambele tipuri de încălzire: vetre caracteristice perioadelor anterioare şi cuptorul-pietroi, cum au fost identificate în aşezările de lîngă s. Hansca, mărturie a omogenizării habitatului slav cu cel autohton.

Arhitectura din perioada de dominaţie în interfluviul Prut-Nistru a Hoardei de Aur.

În 1241 pe teritoriul dintre Prut şi Nistru au intrat hoardele tătaro-mongole, urmînd cucerirea teritoriilor de la apus de Carpaţi. În intervalul care a urmat pînă în anii 40 ai secolului al XIV-lea, nu sînt urme de locuire sedentară, deşi aceste pămînturi au făcut parte din Hoarda de Aur. Trecerea la viaţa sedentară este semnalată prin fondarea aşezărilor urbane, dintre care au fost cercetate două: Şehr al-Djedid de lîngă satul Trebujeni, raionul Orhei, intrat în istorie cu denumirea Orheiul Vechi şi oraşul rămas cu denumirea necunoscută de lîngă satul Costeşti. În aceste localităţi au fost gasite monede, vase de ceramică de tip oriental.  Tătarii au construit clădiri de tip oriental: băi, caravanserai, moschei, mausolee. Locuinţele erau de o mare varietate, acuzînd o coabitare a populaţiei autohtone cu cea venită din Asia Centrală, regiunea munţilor Caucaz şi din oraşele de pe malul rîului Volga, unde aveau reşedinţă hanii Hoardei de Aur. Indice al caracterului etnic eterogen servesc instalaţiile de tip oriental de pregătire a hrănii şi de încălzire a locuinţei: tandîre, khanuri, sufale, care se întîlnesc în unele locuinţe, concomitent cu vetre deschise, cuptoare cu ardere interioară, vetre şi sobe cu cahle ale populaţiei autohtone în alte locuinţe.

Arhitectura Ţării Moldovei

Începînd cu perioada formării statalităţii autohtone programele constructive sînt obişnuite pentru evul mediu european: locuinţe, fortificaţii şi biserici. Începînd cu secolul XIV şi pînă în perioada modernă, acestea au fost principalele tipuri de clădiri, deşi, chiar dacă nu s-au păstrat, in literatură se cunosc şi alte tipuri de clădiri: instalaţii tehnice populare, diverse ateliere, unităţi comerciale, curți domnești. Locuinţele continuau să fie de suprafaţă sau adîncite în sol, în dependenţă de locul ocupat de proprietar în ierarhia socială, condiţiile geografice şi climaterice ale perioadei istorice, precum şi de gradul de primejdie. Amplasarea caselor populare depindea de factorii externi, în locurile deschise de şes şi stepă, în perioada îndelungată a răcirii timpului din secolele XIV – XVI, fiind adîncite în sol, iar în zonele de munte şi păduri – ridicate la suprafaţa solului. Odată cu trecerea perioadei cu climă rece casele în toate zonele se construiesc la suprafaţa solului.

La construcţia caselor era folosit lemnul – în formă de cununi din bîrne, încheiate la colţuri în cheutori, sau  - în carcasă. Mult timp casele au fost alcătuite dintr-o odaie cu intrarea directă din exterior sau printr-un gîrlici. Ocupaţiile diverse care urmau să se realizeze în odaie erau repartizate după colţurile camerei: un colţ cu cuptorul de pregătit hrana, la colţul vecin se afla patul de dormit, la alt colţ se afla masa şi locul unde erau aşezate icoanele. În forma monocelulară casa a supraveţuit pînă în secolul XX, îndeplinind rolul de bucătărie de vară. Odată cu evoluţia societăţii, la această casă au fost adăugate noi încăperi: tinda şi „casa curată” sau „casa mare”. Ajunsă la formula de trei încăperi, în perioada modernă casa populară cunoaşte o generalizare peste tot teritoriul locuit de moldoveni, cu optimizarea compartimentării interiorului. Aspectul exterior al casei populare de locuit este asigurat de încăperile semideschise şi combinaţia între ele – galeria cu coloane, prispa şi foişorul (cerdacul) din faţa intrării, acoperişul înalt în patru ape. Casele aristocratice sînt cunoscute din secolul XIV. Cea mai veche casă boierească cunoscută graţie investigaţiilor arheologice, se afla la suprafaţa solului, avea planul din trei încăperi, asemănător planului casei populare din secolul XIX-XX. Fiind construite din material perisabil, aceste case ca şi casele populare, au dispărut, la aceasta contribuind şi ostilităţile existente între domnie şi boieri, schimbarea proprietarilor de moşii. Mai bine este cunoscută arhitectura reşedinţelor domneşti din oraşele Moldovei şi din componenţa mănăstirilor. Cu toate că şi de la ele s-au păstrat doar părţile subterane, dar judecînd după vestigii, casele aveau o planimetrie bazată pe repetarea schemei casei populare din trei odăi, cu tinda amplasată central, cu o galerie de-a lungul faţadei sudice şi foişor în faţa intrării. Sub casă se aflau beciuri ample, boltite, amenajate la o mare adîncime, la care se ajungea pe trepte exterioare din piatră. Beciurile erau aerisite prin răsuflători amenajate în pereţii exteriori.

Fortificaţiile din piatră în Moldova medievală, amplasate la hotarele ţării, erau cetăţi de apărare, formînd o centură, alcătuită din două frontiere distincte. La frontiera de vest se află Cetatea Neamţ, Cetatea Şcheia, Cetatea de Scaun de la Suceava, cunoscute drept castele voievodale, construite în deceniul opt al secolului XIV, atribuite lui Petru Muşatinul. La frontiera de est cetăţile sînt situate pe malul drept al Nistrului: Cetatea Hotin, Cetatea Albă, Soroca şi Tighina, iar la vest – Cetatea de la Roman. Era folosită în calitate de cetate şi reşedinţa aristocratică de la Orheiul Vechi.

 Pentru toate cetăţile nucleul vechi reprezintă castelele de dimensiuni mici, pătrate, romboidale în plan, cu parametrii interiori, în medie, în jur de 30 m, cu turnuri la colţuri. Dintre ele doar cetatea de scaun de la Suceava era de mai mari dimensiuni, cu turnuri la colţuri şi la mijlocul laturilor. Aceste castele, odată cu apariţia artileriei au fost protejate de incinte exterioare cu bastioane pentru amplasarea pieselor de artilerie, cele mai timpurii datînd pe la mijlocul secolului XV, amplasate la Cetatea Albă de „Stanciu cel Bătrîn”.

Cetatea construită integral în perioada domniei lui Ştefan cel Mare - Cetatea de la Roman, era un castel de dimensiuni mai mari, construit concomitent cu bastionul pentru piesa de artilerie. Cetăţile Soroca şi Tighina nu au o datare certă, analiza arhitecturii lor înclină spre o datare cu mult anterioară celei bazate pe surse istorice. Construcţia fortificaţiilor încetează odată cu supunerea Moldovei Porţii Otomane.

Bisericile de piatră. Cele mai timpurii biserici de piatră de pe teritoriul Moldovei istorice datează din secolul al XIV-lea, arhitectura lor fiind formată la interferenţa influenţelor locale, bizantine, slave şi gotice.

Arhitectura bisericii moldoveneşti, după organizarea spaţială şi planimetrică în corespundere cu creştinismul ortodox, este compartimentată în pronaos (tindă, pridvor), naos (corabie, navă, hram) şi absida altarului, despărţită de naos prin catapeteasmă (tîmplă, iconostas). Pe parcursul timpului biserica moldovenească a cunoscut o tipologie diversă în dependenţă de statutul comanditarilor şi de caracterul funcţional al lăcaşului de cult: biserică domnească cu rol de necropolă la mănăstire, biserică domnească la mănăstiri, biserică domnească la reşedinţa urbană, biserică domnească ridicată în comemorarea unor evenimente istorice; biserică boierească în reşedinţele de pe moşie; biserică a comunităţii săteşti; paraclis de cimitir, paraclis în componenţa cetăţilor. Bisericile se înscriu în două categorii: cu planul drept (longitudinal) sau cu trei abside (trilobat, triconc). Bisericile cu planul longitudinal au rezultat din simplificarea bazilicii occidentale, de unde a preluat şi denumirea autohtonă (biserică) a lăcaşului de cult creştin. Cea mai cunoscută biserică de tip longitudinal este catedrala Sf. Nicolae din Rădăuţi (sfîrşitul secolului al XIV-lea). Tipul de biserică trilobată în Moldova este apropiat de tipul trilobat bizantino-balcanic, trecut prin filiera bulgară şi sîrbă. Cea mai veche biserică de tip trilobat este biserica Sf. Treime din Siret, datînd din ultimele decenii ale secolului al XIV-lea, refăcută în secolul al XV-lea. În baza acestor două orientări, în a doua jumătate a secolului al XV-lea, în partea de nord-vest a Moldovei istorice, la poalele Carpaţilor de Est, are loc formarea şcolii moldoveneşti de arhitectură ecleziastică. Pornind de la planul specific bizantino-balcanic, formele spaţiale şi detaliile arhitectonice ale bisericilor moldoveneşti sînt tratate în stil gotic. După cum a afirmat G. Balş, cel mai mare cercetător al arhitecturii ecleziastice medievale moldoveneşti: „Biserica moldovenească este construită pe un plan bizantin de mîini gotice”. Un istoric francez completează această caracteristică: „Arhitectura moldovenească este o sinteză de importanţă europeană”.

Cele mai evoluate în dimensiuni şi forme spaţiale au fost ctitoriile domneşti de tip trilobat, compartimentarea lor avînd tendinţa spre multiplicare, în secolul al XV-lea ajungîndu-se la cinci compartimente ritualice. Au fost adăugate două compartimente noi: pridvorul (exonartexul) din faţa intrării şi necropola (gropniţa) ctitorilor, intercalată între naos şi pronaos, deasupra căreia a fost amenajată o cameră ascunsă (tainiţa). Datorită proximităţii munţilor, acoperişul era înalt, cu poale largi pentru îndepărtarea rapidă a precipitaţiilor, fiecare element al planului fiind acoperit separat. Bisericile mari alcătuite din cinci compartimente ritualice au fost construite în secolul al XV-lea– biserica Mănăstirii Neamţ (1497), secolul al XVI- lea – bisericile Sf. Gheorghe din Suceava (1517), bisericile mănăstirilor Probota (1530), Moldoviţa (1532), Bistriţa (refăcută prin 1564), Slatina (1564), Suceviţa (1587). Printre acestea se numără şi biserica Adormirea Maicii Domnului a mănăstirii Căpriana, cu o datare incertă, dar în limitele anilor 1470 - 1545.

Bisericile domneşti erau dotate cu turle deasupra naosului, alcătuite din tambur acoperit cu cupolă sub o formă piramidală în exterior. La baza turlei este deschis vederii „scaunul”, înăuntrul căruia se află două registre de trecere de la pătratul naosului la baza circulară a turlei şi registrul de micşorare a diametrului turlei prin intermediul arcelor piezişe, procedeu care conferă turlelor moldoveneşti mai multă supleţe şi eleganţă în comparaţie cu cele bizantine.  Sistemul de reducere a diametrului cupolei prin arce piezişe, acoperite deasupra cu o cupolă a fost numit „boltă moldovenească”.

Începînd cu secolul al XVII-lea dimensiunile bisericilor se micşorează şi se reduce din încăperi. În reşedinţele de pe moşiile lor, boierii construiau biserici cu trei compartimente, care, ca şi  cele ale comunităţilor săteşti, erau alcătuite din pronaos, naos şi absida altarului, fără turlă pe naos, toată biserica fiind acoperită cu învelitoare în patru ape.

În estul Moldovei primele biserici de piatră au fost construite de domnitori. În timpul lui Ştefan cel Mare a fost construită biserica mănăstirii Căpriana; posibil că din aceiaşi perioadă datează biserica fundaţiile căreia se află sub biserica actuală de la Lăpuşna, precum şi biserica din Cetatea Albă, aşa numita biserică „grecească”. Domnitorul Vasile Lupu a ctitorit biserica Sf. Dumitru din Orhei (1636-1639).

Biserici de plan arhaic de tip bazilică populară, alcătuite dintr-o navă, s-au păstrat la Căuşeni, la Cetatea Albă (biserica armenească) şi Sf. Nicolae la Chilia (considerată a fi a lui Vasile Lupu), toate adîncite în sol. Bisericile de piatră de tip autohton au fost construite în Moldova dintre Prut şi Nistru pînă în prima jumătate a secolului XIX. De tip trilobat sînt bisericile mănăstirilor Rudi şi Călărăşăuca, bisericile satelor Vadul Raşcov, Mereşăuca, ş.a. Biserică cu cinci compartimente a fost construită la mănăstirea Dobruşa, cu patru compartimente – la mănăstirea Saharna. Numeroase biserici de piatră au fost construite în fostul judeţ Orhei, unde era din abundenţă piatră de calcar, aici păstrîndu-se bisericile în satele Işnovăţ, Izbişte, construite la sfîrşitul secolului al XVIII-lea.