Toporcovschi Iacov (Ian) ‒ jurnalist, scriitor, scenarist, redactor.

Născut la 12 august 1946 în Odesa, într-o familie de muncitori de evrei. Mama lui a fost admisă la Facultatea de Medicină, dar nu a absolvit universitatea din cauza originii.

De la o vîrstă fragedă, lui Ian, căci astfel era numit acasă, îi plăcea literatura, dar mai ales să scrie. A absolvit şcoala medie, studiind paralel la Şcoala de Filologie de pe lîngă Universitatea din Odesa. Deja la acea vîrstă avea publicate cîteva lucrări literare nu foarte mari şi era cunoscut în cercurile literare de tineret din Odesa, cu toate astea nu este admis la universitate. Astfel, la vîrsta de 18 ani a fost recrutat în armată şi trimis la marină, pe Peninsula Kola, dar din cauza unei neînțelegeri, întîmplate pe navă este trimis să-şi satisfacă serviciul militar pe un submarin nuclear în Severodvinsk, la şcoala de scafandri.

După armată se întoarce acasă, la Odesa. Cea mai mare dorință a lui este să lucreze la ziar, dar din cauza lipsei studiilor în domeniu nu reuşeşte să se angajeze. El decide că cel mai bun loc pentru un împătimit al scrisului este biblioteca, așa că se angajează la lucru la Biblioteca „V. I. Lenin" de la Odesa, făcîndu-şi paralel studiile la Institutul de Cultură, la Facultatea de Biblioteconomie de la Harcov. Însă aşa şi nu reuşeşte să se angajeze la vreun ziar de la Odesa. Atunci, el decide să apeleze la scriitorul Vadim Circov, fostul lui antrenor de lupte (Ian practicase înainte de armată luptele), cu rugămintea de a-l ajuta. Pe atunci V. Circov lucra la unul din ziarele de la Chișinău. El i-a răspuns atunci că ar trebui să vină, să scrie, iar apoi se va vedea. Între timp Toporcovschi s-a căsătorit, avea o fiică. Astfel, o perioadă de timp, Ian se rupea între două oraşe, precum mărturisea el însuşi „la Chişinău ‒ lucram, la Odesa însă iubeam, beam și fumam". Nu reuşea nicidecum să se angajeze nici la vreun ziar de la Chișinău ... şi cînd luase deja decizia să renunţe şi să se întoarcă la Odesa, la lucrul lui de la bibliotecă, i-a adunat pe jurnaliști la o petrecere de rămas bun, printre ei se afla și Vadim Circov. Luîndu-şi rămas bun de la ei, le povestea întîmplările sale de la marină. Și atunci Circov i-a spus: „Ştii, scrie aceste povestiri ale tale şi lasă-mi-le". Astfel a şi procedat, întorcîndu-se la Odessa. Peste o săptămînă a primit o telegramă: „Şefii au citit povestirile tale. Sînt de acord să te angajeze. Revino imediat". Pe urmă, aceste povestiri au fost publicate într-unul din ziarele din Republica Moldova, iar apoi şi la Moscova.

Astfel, Ian Toporcovschi ajunge să se mute cu traiul la Chișinău și începe să lucreze la ziarul pentru copii „Tînărul Leninist", apoi la ziarul „Tinerimea Moldovei". În aceeaşi perioadă devine membru al Uniunii Jurnaliștilor din Republica Moldova. De la Institutul de Cultură de la Haricov se transferă la Universitatea de la Chișinău, pe care o absolveşte și, în general, nu se mai gîndeşte să mai meargă la altă facultate. El devine, cum a visat jurnalist, îi sînt publicate cărţile. Debutează cu o carte de poezii „Iarba dintre pietre" (1976), ca apoi să urmeze altele: „Aripa uitată", „Fereastra nocturnă" (1983 și 1988) etc.

Pe timpul cînd activa încă la „Tînărul leninist", a fost sunat de la studioul „Moldova-film" cu propunerea de a scrie scenarii pentru filme documentare. Pentru început i s-a oferit posibilitatea de a alege din trei teme: „Directorul de colhoz", „Secretarul Partidului Comunist al raionului" și „Mîinile mamei". El a decis să abordeze subiectul „Mîinile mamei", dar pornind de la contrariu, să vorbească despre acei nu știu ce sînt brațele unei mame. Imediat ce filmul a fost realizat, i-a fost demonstrat ministrului Culturii Republicii Moldova, care a decis că filmul trebuie să fie mai lung, după ce s-a realizat şi acest lucru urma ca filmul să fie prezentat pentru a fi previzualizat înainte de emisie, de către primul secretar Ivan Bodiul, căruia filmul se pare că nu i-a plăcut "noi nu avem copii abandonaţi, care nu știu ce sînt brațele mamei". Astfel, filmul a ajuns în loc de emisie pe raft. Dar, evident, filmul nu a fost dat uitării, cuiva i-a venit ideea de a trimite filmul la Festivalul de Film Documentar din Ţările Baltice. Filmul a fost recunoscut drept unul cu valoare incontestabilă. Autorul filmului a fost sunat de la Minister şi felicitat pentru succes, i-a fost recunoscut talentul și i s-a propus să studieze la Moscova, la Institutul de Cinematografie, la facultatea de scenaristică.

Astfel fără să viseze să devină cineast, soarta îl aduce la VGIK. El a studiat cu sîrguință, făcînd permanent naveta spre casă, concomitent scriind cărți și eseuri. După ce a absolvit facultatea (1982) a devenit membru al Consiliului de scenaristică la studioul „Moldova-film", a continuat să scrie cărți și articole, iar după scenariile lui se filmau filme: documentare, artistice și de animație, precum și subiecte pentru revista televizată „Usturici".

După ce se retrage de la „Moldova-film", el revine să lucreze la ziarul „Vocea noastră", dar acesta era deja un ziar evreiesc, pe la sfîrşitul anilor '80. O parte a ziarului era în limba rusă, iar cealaltă ‒ în idiș.

Familia Toporcovschi decide să emigreze în Israel şi pleacă în decembrie 1991, dar înainte de a pleca, la cererea ministrului Culturii de atunci, Ion Ungureanu, scrie o piesă despre pogromul de la Chișinău al evreilor, cazul Beilis. La crearea piesei a participat, de asemenea, prietenul lui I. Toporcovschi dramaturgul și regizorul Vladimir Aleksandrov.

În Israel Ian Toporcovschi a lucrat la ziarul „Vremea", iar apoi – la „Vesti".

Filmografia:

„Iar pe urmă a venit ploaia", 1978 ‒ scurtmetraj artistic,
„Nai", 1979 ‒ scurtmetraj artistic,
„Casa noastră", 1979 ‒ documentar,
„Bravo, Liza", 1978 ‒ documentar,
„Pe magistrala albastră", 1980 ‒ documentar,
„Mecanicul de cinema", 1980 ‒ documentar,
„Să ne întoarcem", 1980 ‒ documentar,
„Şi sărbătoarea vine", 1985 ‒ documentar ş. a.

„Usturici":
„Mai stai, trenule!" № 20, 1976,
„Sfaturi utile", № 21, 1976,
„O mie şi una de mărunţişuri", № 21, 1976,
„O dramă la intersecţie", № 23, 1976,
„Marinari de nevoie", № 23, 1976,
„Pe malul tău", № 24, 1976,
„Amarul fructului interzis", 1984, ediţie specială etc.