string(7) "library" string(8) "document"
1822
514
1467
1465
940
1359
1385
1711
82
1476
1401
1497
1639

Psaltirea in versuri

27 28 29 30 31 32 33 34 35 36

Cel de Sus în sfat ce-ntărâtară

Cu sălbătăcia cu cea crudă, De li s-au zgârcit inema-n trudă, Că i-au împresurat nevoi multe Și nu era cine să le-agiute. Și strigară la Domnul cu jele, Și i-au scosu-i de la nevoi grele, Din tunerec de umbră de moarte, Și le-au frânt obezâle din toarte, Să-ș mărturisască la tot omul Minunea și mila de la Domnul. Că le-au porț zdrobitu-le de-aramă, Cu răteze tare fără samă. Și i-au luat din calea cea strâmbă,Că prin fărălegi pățâia scârbă, Cât sufletul lor dobândi greață De toate bucate ce-s de viață, Și s-apropiară-n pragul morțâi, De era de-a pierirea cu toțâi. Și strigară la Domnul cu jele, Și i-au scosu-i de la nevoi grele, Că le-au trimis cuvântul său Domnul, De-au tămăduit într-înș tot omul. Și i-au scosu-i dintr-á lor pierzare Cătră viața cea cu așezare, Să-ș mărturisască la tot omul

Minunea și mila de la Domnul, Să-i jărtvască jărtva cea de hvală,

Să-i spuie de minuni, de tocmală. Carii umblă-n corabii pre mare,

De-ș fac lucrul preste genuni tare, Aceia i-au văzut de minune

Ce-au lucrat Dumnezău în genune. Zâsă de să fece vânt cu bură,

De rădică val de necătură, Pănă la ceri îi suia cu unde,

Și-i pogorâia-n gios să-i afunde. Sufletele lor în greutate

Să topiia beț de răutate, Că-ș ieșiră și din țălepciune,

De te lua de dânșii minune. Și strigară la Domnul cu jele,

Și i-au scosu-i de la nevoi grele. Vânturilor zâsă de-ncetară

Și undelor de să alintară. Și le păru bine că trecură

Valurile toate de tăcură. Și i-au îndereptatu-i cu pace

Domnul, spre liniștea ce le place, Să-ș mărturisască la tot omul

Minunea și mila de la Domnul. Și-n săbor de gloate să-l rădice.

Și-n scaun de bătrâni să-i ferice, C-au prăvălit apele să sece

Ș-au pustiit izvor de-apă rece. Țară roditoare-n sărătură

S-au schimosâtu-să din făptură,

Pentru răutăț ce făcea-n țară Lăcuitorii cei cu ocară. Iară pustia cea secetoasă I-au dat Domnul de este apoasă. Și pământul cel fără de apă De izvoară răci nu să mai scapă. Gloata sa cea flămândă și sacă O descălecă-n țară buiacă, De ș-au făcut orașe și sate, Și țarini, și vii cu bunătate. Și-ș feceră vipturi s-aibă-n viață Cu bișug de roadă cu dulceață. Și i-au blagoslovitu-i să crească, Și-n dobitoc să să-mbogățască. Ce ei să micșurară-n scădere, Petrecând cu grije și durere, Cât boierii lor să defăimară, Și s-au vărsat preste dânș ocară, Purtându-să-n cărări rătăcite Și smintind de la căi fericite. Ce Domnul mișelului agiută Despre mișelătatea cea multă, Că i-au pus ca turmele chiline, Pre moșii în rând, cum li să vine. Le vor vedea direpții de viață Și să vor veseli cu dulceață, Și-ș vor pune mâna preste gură Necurațâi ce le sunt cu ură. Cine-i înțălept, să să păzască Și acestea să le socotească, Mila lui Dumnezău să-nțăleagă, Cu cuget bun și cu minte-ntreagă.

PSALMUL 107

Inema mea mi-i, Doamne, gătată, Mi-i inema gata de te-aștaptă, Ca să-ț cânt într-ă mea, Doamne, slavă. Scoală, slava mea, fără zăbavă! Scoală-te, psăltire și dulceață! Iată că m-oi scula demineață Și ț-voi mărturisi, Doamne,-n gloate, Cântându-ț prin limbile prin toate, Că mila ta ceriuri covârșește

Ș-adevara-n núori să lățește.

Și preste ceri, Doamne, tu te-nalță,

Să te vază toată lumea-n față,

Și slava ta preste tot pământul Să rămâie, cum ț-ai dat cuvântul. Pentru iubiții tăi ce ți-i milă,

Să-i izbăvești de greu și de sâlă, Cu mâna ta, Doamne, cea direaptă, Și să mi-asculț cu milă-ndurată.

Dumnezău ș-au grăitu-ș în svântul Și nu-ș-va schimba-ntr-ált chip cuvântul: „Rădica-m-oi să-mparț cu măsură Síhem cu moșíi, fără trăsură, Și valea de șetre pre hotară O voi măsura de s-a ști-n țară“. Că mi-i al mieu Galaad cel tare, Și Manasíi gata cu oști mare, Și Efrém îi al mieu la năvală, Lângă cap, de mi-i de sprejineală.

Iuda1 mi-i domn de-mpărățește, Moáv2 pregiur căldări îm slujește, Edóm mi-a sluji la-ncălțăminte, Ca-n zâlele cele de mainte. Și filistimenii cu credință Mi să vor pleca cătră priință. Cine m-a-ntiri cătră cetate, Să hălăduiesc cu greutate? Sau cine să-mi vie cu grea toană, Pănă la Edom să mă ia-n goană? Fără numai tu, Dumnezău svinte, Când ne vei urni de denainte Și nu ni-i ieși la oaste-n frunte, Ce ne vei lăsa cu sudori crunte. Dă-ne, Doamne, agiutori în scârbă, Să ne iușurăm greul din gârbă, Că omul înzădar să trudește În tăria sa de să oștește. Ce cu Dumnezău să facem oaste, Că-i va lovi pre pizmaș din coaste, Și-i va da Dumnezău de ocară, De vor fi defăimaț preste țară.

PSALMUL 108

Lauda mea, Doamne svinte, Spune-ntre toț denainte,

1 Pronunțat I-u-.

2 Pronunțat Mo-áv.

Că răul și păcătosul Ș-au deșchis asupră-mi rostul

Și cu-nșelătoare limbă Grăiesc asupră-mi cu scârbă, Cu graiul lor cel de ură, Împregiur de-m fac trăsură.

Și mă luptă scornind sfadă, Să-m facă-n deșert dosadă.

În loc ce-ar hi să-m priiască, Vor de rău să mă grăiască.

Iară eu din vreme lungă Am făcut pentru dânș rugă,

Și pentr-a mea bunătate Pun asupră-mi răutate,

Și-m sunt cu grea urâciune Pentru a mea plecăciune.

27 28 29 30 31 32 33 34 35 36