Ce frumos era la ţara! (Era în mijlocul verii; grîul îşi legăna spicele-i galbene, ovăzul era încă verde şi prin livezi fînul era aşezat în căpiţe mirositoare; barza se plimba de colo-colo cu lungile-i picioare roşii, vorbind în limba egipteană (limbă pe care o învăţase de la mama ei. În jurul cîmpiilor şi livezilor se ridicau păduri mari, înăuntrul cărora erau lacuri adînci.

Da, cu adevărat, era nespus de frumos la ţară! Razele soarelui se revărsau asupra unui castel vechi împrejmuit cu şanţuri adînci; foi mari de brusture se înclinau de pe ziduri deasupra apei; şi erau aşa de late, încît copiii se puteau ascunde sub ele; acolo te găseai într-o singurătate ca în adîncul unei păduri. Într-o astfel de ascunzătoare îşi făcuse cuibul o raţă şi îşi clocea ouăle; era foarte nerăbdătoare sa-şi vadă puii. Nimeni nu venea pe la ea să-i facă vizita, pentru că celorlalte raţe le plăcea mai mult să înoate de-a lungul şanţurilor, decît să vină să leorbăiască sub frunzele de brusture cu dînsă.

În sfîrşit începură a ciocni ouăle unul după altul; se auzea: „piu! piu!” șopteau puișorii care erau toți vii şi scoteau ciocul din găoace.

„Mac! Mac!” ziseră ei mai pe urma, făcînd o gălăgie de-ţi lua auzul.

Se uitau în toate părţile pe sub frunzele verzi şi mama îi lăsă în voia lor, căci culoarea verde e foarte bună pentru ochi.

‒ Ce mare e lumea! ziseră puișorii, cum ieșiră din ou.

‒ Voi credeți că lumea e numai cît vedeți aici? zise mama. O! Nu, hotarele ei se întind mult mai departe, dincolo de cealaltă parte a grădinii, pîna în livada preotului; însa eu n-am fost niciodată pe-acolo. Sînteți toți aici? adăuga ea ridicîndu-se. Ați ieșit toți? Nu, nu-i am încă pe toţi, oul cel mai mare nici nu s-a clintit, sta neciocnit; Doamne! Că mult mai ţine. Spun drept, m-am saturat.

Şi se aşează iar să clocească, dar cu un aer foarte plictisit.

‒ Ei bine, cum merge? întrebă o raţă bătrână, care venise să-i facă o vizită.

‒ Mai am numai un ou, şi nu știu ce să mă mai fac, că uite nu iese puiul. Ia privește puțin pe cei scoși, nu găsești că sînt cei mai drăguți bobocei care s-au văzut vreodată? Seamănă toți leit cu tatăl lor, şi el nici măcar nu vine să mă vadă.

‒ Arată-mi puțin oul care nu vrea să ciocnească, zise raţa cea bătrînă... A, să știi de la mine, asta-i un ou de curcă. Şi eu am fost o data păcălită ca şi d-ta, şi am avut mare grijă, şi mult necaz am mai tras cu puiul, că toate jigăniile astea se tem grozav de apă. Nu puteam deloc să-l fac să intre în apă. Degeaba voiam eu să-l învăţ, şi mă răsteam la el, toate erau în zadar! Lasă-mă să mă mai uit o data la ou; da, așa e, e un ou de curcă. Dă-l încolo, şi mai bine învaţă pe ceilalţi pui să înoate.

‒ Ba nu; tot am pierdut eu atîta vreme, am să mai stau o zi-două, răspunse raţa. - Cum vei vrea, zise bătrîna, şi pleca. În sfîrșit ciocni şi oul cel mare. Piu! Piu! făcu puiul, şi ieși din ou. Ce mare şi ce urît era!

Rata îl privi lung şi zise:

‒ Ce fel de boboc, așa mare! Nu seamănă cu nimeni de-ai noștri. Oare sa fie într-adevăr pui de curca! Asta-i ușor de văzut: am să-l duc la apă, chiar de-ar trebui să-l tîrăsc cu de-a sila. A doua zi era o vreme de toată frumusețea; soarele strălucea pe frunzele verzi de lipan; mama răţuştelor, se duse cu toată familia la şanţ; huştiuliuc, şi sări în apă.

‒ „Mac-mac”, zise ea pe urmă, şi puișorii se scufundară şi ei unul după altul şi apa se închise la loc deasupra capetelor lor. Dar îndată ieşiră la suprafaţa apei şi începură a înota repede, repede. Picioruşele lor umblau ca nişte lopăţele, şi toţi se bucurau de apă, chiar şi bobocul cel mare cenuşiu şi urît.

‒ Nu, asta nu-i pui de curcă, zise mama. Ce bine știe să se slujească de picioarele lui, şi ce drept se ţine! E într-adevăr tot copilul meu, şi... nu-i așa de urît, cînd te uiți mai de aproape la el.

‒ Mac-mac! Veniți cu mine, să va faceți intrarea în lume, hai să vă prezint la curtea raţelor. Numai luați seama să nu vă depărtați de mine, să nu vă calce cineva, şi să vă păziţi bine de pisică.

Intrară cu toţii în curtea raţelor. Ce gălăgie era acolo! Două familii se certau  de la un cap de ţipar, şi la urmă îl luă pisica.

‒ Vedeţi cum se petrec lucrurile în lume, zise raţa, ascuţindu-şi ciocul pe iarbă, căci şi ea ar fi vrut să aibă capul de ţipar. Acum, mişcaţi picioarele, urmă ea; țineți-vă toţi la un loc şi salutaţi pe raţa cea batrînă de acolo. Este cea mai de seamă dintre toate cîte sînt aici. E de rasă spaniolă, de aceea e așa de mare, şi băgați de seama panglicuța roșie legata la piciorul ei; asta-i ceva foarte frumos, şi cea mai mare cinste ce se poate face unei raţe. Asta înseamnă ca stăpînul ei nu vrea s-o piardă, şi ea trebuie să fie băgată în seama nu numai de dobitoace, dar chiar şi de oameni. Haide, ţineţi-vă bine; nu, nu aşa, nu trebuie să vă ţineţi labele prea apropiate: o raţă bine crescută îşi depărtează picioarele cu grijă; uitaţi-vă la mine cum ţin eu labele în afara. Plecaţi capul şi ziceţi: Mac! Mac!

Ei ascultară, şi celelalte raţe din jurul lor îi priveau, şi ziceau tare:

‒ Ia uită-te aici; mai vin alţii acum, parca n-am fi noi destule aici. Pfi! Dar ce boboc e acela? Nu, nu-l primim între noi, Doamne fereşte!

Şi deodată o raţă mai mare zbura lînga el, s-aruncă asupra lui şi-l muşca de gît.

‒Lasă-l în pace, striga mama, nu face rău nimănui.

‒ Se poate, dar e așa de mare şi de pocit, ‒ zise rata care începuse gîlceava, ‒ că are nevoie să fie puțin muștruluit.

‒ Frumoși copii mai are mama, zise raţa cu panglica roșie. Toți sînt drăguți afară de acela; n-a ieșit bine; aş vrea să ţi-l mai cioplești puțin.

‒ Asta nu-i cu putința, ‒ răspunse mama lui. Adevărat ca nu-i frumos; dar are o fire așa de buna, şi înoată de minune; aş îndrăzni chiar să spun că înoată mai bine decît toţi ceilalţi. Cred c-o să crească frumos, şi cu vremea s-o mai potrivi el. A stat prea mult în ou, din pricina asta nu-i așa de bine făcut.

Pe cînd vorbea așa, îl trăgea binișor de gît şi-i netezea pufuşorul.

‒ Şi apoi, la urma urmei e un răţoi, şi nu-i pasă aşa mult de frumuseţe. Cred c-o să fie voinic, şi o să-şi facă el drumul în lume.

‒ Dar ceilalți sînt foarte drăguți, ‒ adăuga bătrîna;‒ acum copii, fiți ca la voi acasă, şi de găsiți vreun cap de ţipar puteți să mi-l aduceți.

Şi porniră să se joace, ca şi cum într-adevăr ar fi fost la ei acasă.

Dar bietul boboc, cel ieșit mai în urmă din ou, din pricina urîțeniei lui, se văzu muşcat, lovit, batjocorit, nu numai de raţe, dar şi de puii de găină.

‒ Prea e mare, ziceau toți; şi curcanul, care venise pe lume cu pinteni la picioare şi se credea împărat, se umfla, ca o corabie cînd îşi întinde pînzele, şi merse ţintă spre el, înfuriat grozav, că i se înroşise tot capul. Bietul boboc nu mai știa ce sa facă: să se oprească, sau să meargă înainte; se simţea destul de mîhnit că era aşa de urît, şi că era rîsul şi batjocura tuturor raţelor din curte.

Aşa s-a petrecut în ziua dintîi, şi lucrurile merseră din ce în ce mai rău. Bietul boboc fu izgonit de pretutindeni; surorile lui chiar erau foarte răutăcioase cu el, şi mereu îi spuneau:

„‒ Bine ar fi să te ia pisica, uricioasă dihanie ce ești!” Pînă şi mama lui îi spunea uneori:

„‒ As, vrea să fii departe de aici”. Raţele îl mușcau, puii de găina îl băteau şi femeia care dădea de mîncare la păsări îl împingea cu piciorul.

Atunci o porni el şi ieși afară din curte. Păsărelele de prin tufișuri văzîndu-l zburară speriate.

„ ‒ Şi toate astea pentru ca sînt urît”, ‒ se gîndi bobocul; închise ochii şi merse mai departe. Ajunse la un iaz mare, unde trăiau raţele sălbatice. Se culcă acolo în noaptea aceea, că era tare amărît şi cădea de osteneală.

A doua zi, cînd se treziră raţele sălbatice, dădură cu ochii de tovarășul lor cel nou.

 ‒ Ce-i asta? se întrebau ele; bobocul se întoarse în toate părţile şi salută cît putu mai frumos.

‒ Te poți făli, ca ești groaznic de urît! ziseră raţele sălbatice; dar de asta puțin ne pasă nouă, ‒ numai să nu cumva să te însori cu cineva din neamul nostru.

Sărmanul, parcă se mai gîndea el să se însoare, el care nu cerea altceva decît voia de a se culca în stuf şi de a bea apă din iaz!

Petrecu astfel două zile. Iată ca veniră în locurile acelea doi gînsaci sălbatici. Ei nu trăiseră încă prin lume, aşa că erau foarte obraznici.

‒ Asculta camarade, ziseră noii veniți, ești așa de urît că te-am lua bucuroşi cu noi. Vrei tu să ne întovărăşeşti? Aici, în apropiere, în cealaltă baltă sînt gîşte sălbatice foarte drăguțe, mai toate domnișoare, şi știu să cînte frumos. Cine știe dacă nu ţi-oi găsi norocul, cu toată urîțenia ta.

Deo-data se'auzi: poc, poc! şi cei doi gînsaci sălbatici căzură morţi în desişul de trestii, şi apa se roşi de sîngele lor.

Poc! Poc! şi stoluri de gîşte sălbatice zburară din stuf. Şi iar se mai auziră pocnituri de puști. Era vînătoare mare; toţi vînătorii stăteau culcați de jur-împrejurul iazului: cîţiva stăteau la pîndă căţăraţi pe crengile copacilor, ce se îndoiau deasupra trestiilor. O abureala albăstrie, ca mici norișori, se rupea de pe copacii întunecoși şi se împînzea deasupra apei; apoi sosiră în bătaie şi cîinii de vînătoare: Chiau, chiau... şi trestiile şi loziile se aplecau în toate părţile. Ce groază pe bietul boboc! Îşi îndoi capul ca să şi-l ascundă sub aripă; dar în aceeaşi clipă văzu în faţa lui un cîine mare, înfiorător: limba-i atîrna afară şi ochii lui sălbatici scînteiau de cruzime. Cîinele se întoarse spre boboc, îi arată colţii ascuţiţi şi plecă fără să-l atingă.

‒ Slavă Domnului! suspină bobocul; sînt așa de urît încît nici cîinele nu vrea să mă mănînce.

Şi rămase aşa, în tăcere, în vreme ce gloanţele şuierau prin trestii şi pocniturile puştilor nu mai conteneau.

Abia pe sub seara zgomotul încetă; dar bietul boboc tot nu îndrăznea sa se miște. Mai așteptă cîtva timp, se uită de jur-împrejur, şi luîndu-şi inima în dinţi, o rupse la fugă. Străbătu el cîmpii, livezi, cînd iată că o vijelie năprasnică îl împiedica de-a merge mai departe.

Nimeri la o cocioabă așa de veche şi dărăpănată, de parcă nu ştia nici ea în ce parte să se prăbuşească: şi atunci rămînea tot în picioare. Furtuna era în toiul ei, şi bietul boboc fu nevoit să se oprească şi sa se adăpostească lîngă cocioabă; toate-i mergeau din ce în ce mai rău.

Atunci băga el de seamă că o uşă era ieşită din ţîţîni; putea deci să intre înăuntru; ceea ce şi făcu.

Acolo locuia o femeie bătrîna, cu motanul şi cu găina ei; şi motanul, „nepotul ei” fiindcă așa-i zicea ea, știa să-şi rotunjească spinarea şi să toarcă frumos; știa chiar să scapere scîntei, dacă-i frecai bine spinarea în răspăr. Găina avea niște picioare foarte scurte, şi-i zicea „Pitica”. Ea făcea oua minunate, şi bătrîna o iubea ca pe copilul ei.

A doua zi văzură pe bobocul cel străin. Motanul începu a morăi şi găina a cîrîi.

‒ Dar ce este? Întreba femeia uitîndu-se în jurul ei. Şi cum ea nu prea vedea tocmai bine, crezu ca-i vreo raţă mare care se rătăcise.

‒ Iaca un noroc pe noi, zise bătrîna, o să avem de-acu ouă de raţă. Numai de n-ar fi răţoi! În sfîrşit, o să vedem.

Aștepta ea vreo trei săptămîni, dar nu văzu nici un ou. Motanul era stăpînul în casa aceea, iar găina era stăpîna; aşa că aveau obiceiul să spună: „Noi şi lumea”; ei amîndoi credeau că fac jumătate şi chiar cea mai bună jumătate din lume. Bobocul îndrăzni să gîndească şi el că ar putea să mai încapă şi alte păreri; dar aceasta supăra foc pe găină.

‒ Nu.

‒ Ei bine, atunci să faci bine să-ţi ţii gura închisă; ai auzit? şi motanul îl întrebă şi el:

‒ Tu ştii să-ţi faci spatele rotund? ştii tu să torci şi să scaperi scîntei?

‒ Nu.

‒ Atunci n-ai dreptul să-ţi dai părerea, cînd oamenii înţelepţi vorbesc între ei.

Şi bobocul se culcă şi el amărît într-un colţ; dar deodată răcoarea şi lumina pătrunseră în odaie şi asta-i dădu o așa mare pofta de a înota, încît nu-şi putu ţine gura şi spuse găinii dorinţa aceasta a lui.

‒ Ce-i asta? zise ea. N-ai nici o treaba, şi de aceea iţi vin tot felul de gărgăuni. Fă ouă sau toarce, şi toate astea au să-ţi treacă.

‒ Totuși, e un farmec nespus să plutești pe apă, zise bobocul; e așa de plăcut să simți apa cum se-nchide deasupra capului tău şi sa te dai la fund!

‒ Da, trebuie să fie o mare fericire, într-adevăr, răspunse găina; îmi pare, însă, că nu prea eşti în toate minţile. Întreabă puţin pe motan, care-i făptura cea mai înţeleaptă din cîte cunosc eu, dacă-i place să înoate sau să se dea la fund; despre mine nu-ţi mai vorbesc.

Întreabă şi pe stăpîna noastră: nimeni pe lume nu-i mai priceput; crezi tu că ea ar avea pofta să înoate sau să simtă cum se-nchide apa deasupra capului ei?

‒ Nu mă înțelegi, zise bobocul.

‒ Noi? Nu te înțelegem noi? Dar cine te-ar înțelege atunci? Te crezi tu mai învăţat decît motanul şi decît stăpîna noastră? De mine nu mai spun nimic. Nu te crede prea mult, copile, mai bine mulţumeşte lui Dumnezeu pentru tot binele ce ţi-a dat. Ai poposit colea, la căldurica, ai găsit o societate de la care ai putea folosi mult, şi în loc de asta tu te pui să judeci şi să te faci nesuferit. Nu-i deloc o plăcere să trăiască cineva cu tine. Crede-mă, eu îţi vreau binele; îți spun poate lucruri neplăcute; dar tocmai după asta se cunosc adevărații prieteni. Urmează sfaturile mele şi încearcă să faci ouă, sau învaţă să torci.

‒ Mie-mi pare că mi-ar fi mai de folos să dau o raită prin lume, răspunse bobocul.

‒ Cum vei vrea, zise găina.

Şi bobocul porni; luneca pe apa, se dete la fund; dar toate lighioanele-l disprețuiau din pricina urÎțeniei lui. Sosi toamna, frunzele din pădure se îngălbeniră, vîntul le făcea să zboare, cerul se posomori; nori grei se bolovăneau încărcaţi de gheaţă şi de zăpadă. Pe gard ciorile zgribulite de frig croncăneau; numai cît te gîndeai şi te apuca tremurul. Bietului boboc numai bine nu-i era.

Într-o seara, pe cînd soarele apunea frumos după deal, un stol de pasări mari şi falnice ieșiră de prin tufișuri; bobocul nu mai văzuse niciodată asemenea pasări; erau de-o albeața strălucitoare şi aveau gîtul lung şi mlădios. Erau lebede. Glasul lor era cu totul deosebit; îşi desfăcură aripile lor lungi şi sclipitoare, pentru a se duce departe de locurile acestea, departe, în ţările calde, să caute lacuri care nu îngheţa niciodată. Se înălţau în sus, aşa de sus încît bietul boboc se simţi grozav de umilit, se învîrti în apă ca o roată, ridică gîtul, şi-l întinse în sus, spre lebedele călătoare, şi dădu un țipăt așa de ascuțit şi de ciudat, încît se sperie el singur de glasul lui. Nu mai putea uita frumoasele păsări, fericitele păsări din slăvi, şi cînd nu le mai zări deloc se dete la fund; iar cînd ieşi la faţa apei, parcă nu mai era el. Habar n-avea ce pasări erau acelea, şi unde se duceau ele; şi cu toate astea le iubea, îi erau dragi cum nimeni nu-i fusese așa drag pe lume. N-avea nici un necaz pe ele.

Ar fi fost prea fericit dacă raţele l-ar fi îngăduit şi pe el, biata fiinţă urîtă, să stea cu ele.

Şi iarna era aşa de frig; bobocul înota mereu în faţa apei ca s-o împiedice de-a îngheţa de tot; dar în fiecare noapte copca în care înota se făcea tot mai mica. Era un ger așa de cumplit, că se auzea gheaţa trosnind; bietul boboc era silit să-şi miște picioarele, pentru ca să nu se închidă copca în jurul lui. Dar, în sfârșit, se simți istovit; osteneala-l doborî; nu se mai putu mişca şi fu prins de gheaţă.

A doua zi de dimineaţa, veni pe-acolo un ţăran şi-l văzu; s-apropie, sparse gheaţa, luă bobocul şi-l duse femeii lui. Acolo bobocul îşi veni în simţire.

Copiii dădură să se joace cu dînsul, dar bobocul crezînd că vor să-l omoare, de frică s-arunca huştiuliuc în oala cu lapte, încît tot laptele se împrăştie în odaie. Femeia striga şi bătu din palme de manie; el, nebun de spaimă, sări în putinei, de-acolo în covata cu faină şi pe urma îşi luă zborul afară. Acum era frumos de văzut! Femeia răcnea, alerga după el şi voia să-l bată cu cleştele; copiii se repeziră pe grămada de gunoi, ca să prindă răţoiul. Ei rîdeau şi ţipau; noroc pentru bietul boboc, că poarta era deschisă; se strecură binişor printre crengi şi se ghemui în zăpadă, prăpădit de osteneală.

Ar fi prea jalnic de povestit toate necazurile şi suferințele ce-a avut, bietul, de îndurat în iarna aceea strașnică.

Stătea rebegit, culcat în marginea iazului, printre trestii, cînd într-o zi începu soarele a străluci şi-l dezmorți cu razele lui. Ciocîrliile cîntau. Era o primăvară fermecătoare.

Atunci, deodată bobocul îndrăzni să se lase aripilor lui, care ‒ minune ‒ băteau aerul cu mult mai multă putere ca altă dată şi erau în stare acum să-l duca departe, oriunde... în curînd se pomeni într-o grădina mare, unde merii erau înfloriţi şi socul răspîndea miresme dulci aplecîndu-şi crengile lui lungi şi verzi pînă deasupra şanţurilor. Ce frumoase erau toate în locurile acelea, şi cum se cunoştea că era primăvară!

Din adîncimea tufișurilor ieșiră trei lebede albe şi mîndre, de toată frumusețea. Ele băteau din aripi şi lunecau lin pe luciul apei. Bobocul cunoștea pasările acestea minunate; el fu cuprins deodată de-o neliniște ciudată:

‒ Vreau sa mă duc la ele, la păsările acestea împărăteşti; au să mă ucidă că am îndrăznit eu, aşa de urît, să mă apropii de ele; dar ce-mi pasă? La urma urmei, e mai bine să mă omoare decît să fiu împins cu piciorul de servitoare şi să îndur toate necazurile iernii.

Se aruncă în apă şi vîsli înaintea lebedelor. Acestea-l văzură şi veniră spre el cu penele zburlite:

- Omorîţi-mă, zise bietul boboc aplecîndu-şi capul pe faţa apei, şi-şi aştepta moartea. Dar ce văzu în oglinda apei! Îşi văzu, acolo sub el, însuşi chipul lui; nu mai era însa o pasare slută, cu pene cenușii închise, o pasare urîtă, de care fugeau toți, era şi el acum ‒ lebădă! Da, era lebădă.

Nu-i nici un rău să te naști într-o curte de păsări, cînd ieși dintr-un ou de lebăda.

Şi acum parcă-i părea bine de toate suferințele şi necazurile ce îndurase; acum pentru întîia oară gusta el toata fericirea, văzînd frumuseţea care-l înconjura, şi lebedele cele mari înotau în jurul lui şi-l mîngîiau cu ciocurile lor.

În gradină veniră copii, care aruncau pîine şi grăunţe în apă; şi cel mai mic dintre ei striga:

‒ Iată una noua! şi ceilalți copii țipau şi ei de bucurie:

‒ Da, da, adevărat, a venit una nouă! şi băteau din mîini şi jucau pe mal; alergară apoi la părinţii lor şi veniră iar să arunce pîine şi prăjituri zicînd cu toţii:

‒ Cea nouă e cea mai frumoasa! E tînără şi ce lin pluteşte...

Şi lebedele mai bătrîne plecau gîtul în faţa ei.

Atunci ea se simți rușinată, şi îşi ascunse capul sub aripă; nu ştia singură cum să mai stea, că era prea mare fericire pentru ea. Dar nu era îngîmfată deloc. O inimă bună nu e niciodată îngîmfată. Se gîndea cum fusese oropsită şi batjocorită pretutindeni şi iată că acum auzea pe toţi zicîndu-i că-i cea mai frumoasă pasăre dintre toate păsările frumoase. Şi socul îşi îndoia crengile lui spre dînsa şi soarele răspîndea asupra-i o lumină caldă şi binefăcătoare! Atunci îşi umflă şi ea penele, îşi înălţă gîtul frumos şi strigă din toată inima:

‒ Atîta fericire niciodată n-am visat. Cum aş fi putut eu visa atîta fericire! Eu care eram „bobocul de raţă cel urît”!