Kira Muratova este o regizoare inconfundabilă. O îndelungată perioadă de timp nu a putut fi încadrată nicăieri, creația ei fiind poziționată întotdeauna undeva izolată oarecum, de parcă, ar fi fost creată pentru un cerc select de oameni.

Kira Muratova (numele de domnișoară Corotcov) s-a născut la 5 noiembrie 1934 în orașul Soroca, în familia secretarului Comitetului ilegalist județean al Partidului Comunist al României, Iuri Corotcov, care a dispărut fără urmă, probabil, în toamna anului 1941, lîngă Odesa. Mama ei, Natalia Corotcov-Scurtu, de origine evreiasca, originară din Soroca; membră a Partidului Comunist din România din 1928, a fost arestată în anul 1934, la Cernăuți.

Kira cu tatăl și mama ei se stabiliseră cu traiul, chiar înainte de război, la București, unde părinții ei lucrau în ilegalitate.

Ea a studiat filologia la Universitatea de Stat din Moscova, iar în anul 1959 a absolvit Facultatea de Regie a VGHIK-ului, unde a studiat în clasa profesorilor Serghei Gherasimov și Tamara Macarov.

În anul 1961 Kira Muratova a devenit regizoare la Studioul Cinematografic Odesa. În calitate de scenarist și regizor Muratova a debutat în anul 1962, împreună cu viitorul său soț, Alexandr Muratov, realizînd filmul "În preajma defileului abrupt", ca doi ani mai tîrziu, tot împreună cu el, să filmeze pelicula de lung metraj "Pîinea noastră cinstită".

Vorbind despre filmele sale timpurii, Muratova subliniază faptul că acestea au fost create sub influența lui Bergman și Antonioni, cu toate că, în general, "cinematografia de anvergură" nu a inspirat-o niciodată. Spre exemplu, regizorul a spus nu o singură dată că la Bergman îi lipsește barbaria. De aceea, nu putem spune că filmele ei timpurii au fost o imitație a cinematografiei moderniste occidentale. Ele pot fi numite nesovietice, în niciun caz însă nu antisovietice. Aceste filme sînt despre o "altă viață".

Deja în primele sale filme realizate de sine stătător "Întîlniri scurte" (1967) și "Dolghie provodî" (The Long Goodbye) (1971), regizoarea a ținut să sublinieze interesul său față de problemele morale contemporane și personajele umane cu caracter complex (filmele sale fiind "puse pe raft" pînă la perestroika).

După scandalurile cu conducerea Studioului Cinematografic Odesa, ea s-a văzut nevoită să plece de la Odessa la Leningrad, unde la "Lenfilm" apare filmul "Poznavaia belîi svet" (1978). În aceeași perioadă ea face cunoștință cu pictorul Evgheni Golubenco, cel de-al doilea soț al său și coautor al scenariilor.

O adevărată schimbare s-a dovedit a fi copleșitorul film "Sindromul astenic" (1989), recunoscut ca o capodoperă a pesimismului și drept un film cu "diagnostic social". Iată în această peliculă poate fi simțit contrastul opunerii poporului intelectualității. Numai că în favoarea celor dintîi. Căci pentru Muratova cu cît e mai natural omul, cu atît mai frumos este. El și suferă, și se bucură mai primitiv, însă mai intens.

Într-o anumită măsură, acest film explică faptul că artistul trebuie să fie permanent într-o stare continuă de tensiune nervoasă. Numai atunci el va fi capabil să exprime realitatea nearticulată, haotică, care nu poate fi explicată. "Sindromul astenic" este un film postmodernist foarte complex, creat cu o independență artistică uimitoare, dar mai ales cu mult curaj. La Festivalul de Film de la Berlin Muratova a primit cel de-al doilea premiu al său ca semnificație − "Ursul de Argint".

După acest film de cotitură regizoarea a realizat filme mai simple ca subiect, nepretențioase: "Milițianul sentimental" (1992) și "Pasiunile" (1994). Începînd cu filmul "Pasiunile", a început colaborarea cu actrița Renata Litvinova, care a fost una fructuoasă, aducîndu-le faimă amîndurora. Actrița, puțin excentrică, s-a înscris bine în "alt film" al Kirei Muratova, devenind o parte integrantă a lucrărilor sale tîrzii.

Zece ani mai tîrziu, regizoarea a realizat cu Litvinova filmul "Nastroișcik" (2004), care a participat la programul necompetitiv al Festivalului de Film de la Veneția. În această peliculă Muratova a demonstrat pentru prima dată pe ecran − sărutul. Într-un interviu, ea a spus că nu a văzut în film niciun sărut, care să-i fi plăcut, de aceea și-a dorit să-l filmeze ea însăși. Potrivit regizoarei, filmul este o poveste de Crăciun sau o povestire de sfintele sărbători de iarnă, adaptat la realitățile zilei de azi. Acesta poate fi numit melodramă, deoarece tristețea e îmbinată aici cu gingășia. Filmul a primit trei premii "Nika", precum și multe alte premii cinematografice.

Și "Melodia dlea șarmanki" (2009), și "Vecinoie vozvrașcenie" (2012), în care a jucat Litvinova au avut mare succes la criticii de cinema.

Actrița a devenit alter ego-ul lui Muratova, principalul ei "atu". La Festivalul de Film de la Roma criticii au numit pelicula "Vecinoie vozvrașcenie": "avenă hipnotică". Ei au menționat că în ceea ce privește originalitatea, inspirația, poezia și umorul filmul nu a avut concurență. S-ar părea că în film nu se întîmplă nimic, dar nu te poți rupe de la el, te atrage profund de tot, lăsîndu-ți doar un sentiment răscolitor de durere, fără de care nu există nici o artă adevărată.

Arta Kirei Muratova prin aceasta se și distinge – este adevărată. Și așa a fost întotdeauna: și în perioada sovietică, și în vremurile "perestroikăi", și acum, în zilele libertății depline. Deoarece sentimentele oamenilor au rămas aceleași, iar acesta constituie fundamentul cinematografiei Kirei Muratova.

În filmele Kirei Muratova s-au produs: Vladimir Vîsoțki, Gheorghi Deliev, Oleg Tabakov, Zinaida Șarko, Nina Ruslanova, Renata Litvinova, Alla Demidova, Natalia Buziko.

S-a stins din viață pe 6 iunie 2018.