11 may 2015, 17:20 You were writing 58612

Moldova la răspîntie

Evenimentele ultimilor ani cauzate de rupturile geopolitice și confruntările civilizaționale, răstoarnă lumea noastră. În ultimii ani acestea au zguduit întreaga Eurasie. Primele valuri ale viitoarelor tulburări au început să slăbească bazele Europei și a multor țări europene. Pe întinderile CSI-ului, au loc, la fel, mari tulburări, care ne impun să ne uităm cu înfiorare la viitorul vecinilor noștri. Un interes deosebit provoacă pozițiile politice care pun la îndoială statalitatea noastră, pentru că sub masca tulburărilor mondiale cel mai simplu este să-ți distrugi vecinul mai slab. Pentru a supraviețui în aceste condiții, statul nostru are nevoie de o abordare echilibrată și responsabilă, a cărui verticală ar trebui să fie strategia păstrării independenței noastre.

Moldova e la răspîntie. Și dacă la alte țări răspîntia e legată de alegerea căii, atunci noi avem o altă problemă. Răspîntia noastră este o alegere nu doar de orientare geopolitică, ci e posibilitatea de a opta pentru una din variantele: de a menține țara și de a pierde statalitatea. Să fim responsabili. Așa cum a spus Nietzsche: "să avem conștiință intelectuală". Dacă ne vom cufunda în problemele noastre, dacă vom pune personalul și mercantilismul mai sus de compasiunea față de Patrie, atunci factorii externi, învestiți în forme politice destul de concrete, pot distruge țara noastră mică. Și atunci va fi prea tîrziu să vorbim despre lipsa de înțelegere și conștientizare a ceea ce se întîmplă. Istoria cunoaște astfel de precedente. Să ne amintim de Irlanda. Dar și de Regatul Boemia (Cehia) din evul mediu, un stat înfloritor și bogat. În sfîrșit să ne amintim de Regatul Polono-lituanian (Recipospolita), care peste mai mult de un secol și-a pierdut independența. Conștientizînd cele spuse mai sus, să trecem la faptul că Patria este pămîntul care alimentează națiunea cu sevele sale. Nu e doar un pămînt istoric abstract, ci unul real. Națiunea din punctul de vedere tradiționalist (R. Gannon, Iu.Evola) − este esență divină și identitate istorică, geopolitică.

Un popor adevărat ca comunitate istorică e întotdeauna o noțiune extinsă, dar gentilică. Acesta este trunchiul unic al copacului strămoșilor și urmașilor. Acesta nu poate fi dezmembrat, nici în timp, nici în spațiu. Națiunea se dezvoltă din oameni și are o motivație istorică și politică mai complexă. Există diferite puncte de vedere cu privire la acest aspect. Spre exemplu, B. Anderson considera națiunea "comunitate politică imaginară", fără să înțeleagă ca imaginarul nu este capabil să schimbe generații, crescînd noi generații de urmași, fără a se schimba în timp și spațiu.

Mult mai corectă e înțelegerea națiunii de către Bauer, care definea națiunea ca "o totalitate de oameni legați într-o comunitate cu caracter comun în baza destinului comun. Comunitatea destinului nu înseamnă supunerea unei anume trageri la sorți, ci experiența generală a aceleași sorți în timpul schimbului permanent și interacțiunii". Dar ce este destinul? Aceasta este relația cauză-efect în timp, unde dintr-o cauză rezultă doar o consecință. Și, prin urmare șirul cauză-efect rămîne neschimbat. Rezultă că sursa și este scopul final al destinului. Aceasta nu este doar o înțelegere sacrală a destinului, ci este o înțelegere științifică destul de concretă, întemeiată de Arthur Schopenhauer în lucrarea fundamentală "Lumea ca voință și reprezentare" și în "Cu privire la rădăcina cvadruplă a principiului raţiunii suficiente", în care el a demonstrat aceste principii ontologice. Dar odată ce există sursa, înseamnă după legile naturii, că exisă rădăcini, și prin urmare, națiunea și poporul sînt un anume arbore și toate în acest arbore sînt supuse unui început unic, unei structuri istorice înrădăcinate, dar cel mai important, e să ai un scop, așa cum are orice plantă are propriul obiectiv, care tinde spre soare. Soarele fiind aici cel mai bun și cert viitor, predestinat de Dumnezeu omenirii. Orice națiune sănătoasă vrea să intre în acest viitor. Vrea să devină creator al bunătății Sale, predeterminate de Cel de Sus, vrea să devină creator al istoriei și manifestare a voinței lui Dumnezeu. Anume a voinței, căci națiunea ca persoană are suflet, prin urmare, are voință. Păcat de cei care nu înțeleg acest lucru. Păcat de acei care consideră că interesele sale avare și egoiste de moment vor lăsa vreo urmă în istorie. Ei pot lăsa doar urme murdare și vor fi dați uitării istorice, căci voința națiunii și a poporului este destul de conștientă, cum orice entitate vie trăiește, cu atît mai mult cea sacrală, care are ideea sa ermetică și destul de înaltă. Orice națiune este ideea lui Dumnezeu, iar Patria este sursa acestei idei.

Însă statul nu este numai poporul, acesta este, de asemenea, și pămîntul. Filosoful și juristul german Carl Schmitt considera "nomosul pămîntului" (acapararea pămîntului) cel mai important pentru existența națiunii și a statului. Acest om de știință a fost autorul a două teorii principale: teoria "nomosului pămîntului" și a teoriei "partizanilor" − ultimilor apărători ai lumii tradițiilor și patriei pierdute. Pentru a nu sta în calea partizanilor, trebuie astăzi să identificați și să conștientizați rolul Patriei și al pămîntului, mai concret − "nomosul pămîntului". Ce este "nomosul pămîntului" și care este rolul acestuia în istoria comunităților naționale. Schmitt scria: "O să vă vorbesc despre "nomosul" Pămîntului. Acest lucru ar însemna că eu privesc Pămîntul în calitate de corp ceresc, pe care noi locuim, ca un tot întreg, ca un glob pe care doresc sa găsesc predestinația globală și ordinea lui. Cuvîntul grecesc "nomos", pe care îl voi utiliza pentru desemnarea acestor delimitări, provine de la verbul "Nemein". Nemein – fiind apropiat cuvîntului german "Nehmen" (a lua). Așadar cuvîntul "nomos" înseamnă "a lua", "a ocupa". În afară de aceasta mai desemnează împărțirea și delimitarea celor ocupate (ceea ce a fost luat), în al treilea rînd: utilizarea, prelucrarea și exploatarea celor primite în urma delimitărilor: producerea și consumul. Ocuparea, delimitarea, utilizarea sînt protoevenimente ale istoriei umanității, trei acte ale unei drame primordiale".

Din punctul lui de vedere, a existat o imagine mitică a Cerului și Pămîntului, a părții terestre și maritime. Pentru națiunile noastre este important factorul terestru, căci legile mării erau de altă natură. Poporul întotdeauna și-a dorit să ia o parte a pămîntului, dar odată ce o lua, el concreștea cu el într-un tot întreg. Acest Tot devenea sacru pentru această comunitate etnică. Țara promisă. Schmitt scria: "Pentru etimologia cuvîntului "nomos" este important după cum a stabilit J. Trier, acest cuvînt în sine, examinat din punct de vedere al originii sale, însemnînd un soi de gard. Fiecare "nomos" este ceea ce este el în interiorul teritoriului îngrădit de el. "Nomos" înseamnă locul de reședință, o anume regiune, raion, pășune, șiliște; una dintre semnificațiile cuvîntului cu aceeași rădăcină "nemus" este pădurea sacră, păduricea, dumbrava".

În concluzie: pentru a nu ne pierde "nomosul Pămîntului", livada și siliștea noastră, Codrii și cîmpurile noastre, trebuie să înțelegem că Patria este unică. Valoarea ei este metafizică, pentru că depășește nivelul pur rațional și natural. Patria − nu este o parte a naturii, este parte a sufletului și nu doar al tău, ci și al acelora care au fost și care vor veni în urma ta. E cauza fiilor și fiicelor Patriei noastre – a o proteja și a avea mare grijă de ea. A o ocroti și a-i oferi prosperitatea vieții. Cu fiecare faptă a sa să imprime numele țării noastre în analele istoriei, și nu să o clatine de dragul intereselor sale meschine economice sau politice de moment. În înțelegerea Patriei este ceva divin, pentru că ea nu iartă trădătorii și paraziți, care taie trunchiul, pe care stau. Ea nu iartă și șterge numele lor din memoria istorică, pentru că esența ei este sacră, pentru că ea are suflet și idee, iar națiunea este vie, atît timp cît este viu acest arhetip etnic divin. Fără sol el moare, precum moare și se usucă fără rădăcini omul, care și-a pierdut Patria. Astăzi, este importantă conștientizarea acestor principii și idei. Anume astăzi, cînd jumătate din poporul nostru tinde să-și trăiască restul zilelor sale în alte țări. Mulți oameni visează să-și părăsească casa părintească. Satele noastre sînt pustii, în ele au rămas doar bătrînii și copiii. Fabricile noastre nu funcționează. Pămîntul nostru e de mult timp necultivat și așteaptă întoarcerea stăpînului, muncitorului și patriotului, al aceluia căruia statul îi va permite să-și manifeste propria voință. Aceluia căruia această țară i-a fost întotdeauna glie natală. Anume către acești oameni ne adresăm cu apelul în cauză.

În sfîrșit, ultimul lucru. Din nou a apărut problema confruntării Estului și Vestului. Ne sperie, în acest sens, acel fapt că doar o decizie greșită și ne pierdem statalitatea. Noi trebuie să înțelegem responsabilitatea momentului și esența sa istorică. Dar noi trebuie să înțelegem și rolul nostru ca cetățeni, voința cărora nu e o frază goală, ci o idee destul de motivată și conștientă. Trebuie să înțelegem că astăzi, fiecare pas poate duce la consecințe ireparabile. Multe lucruri pot fi corectate, dar nu totul. Pierderea patriei, statului este ceva ce nu poate fi corectat.

Este de datoria fiecăruia dintre noi − să știm că milioane de strămoși, demult plecați într-o altă lume, privesc cu compasiune la acțiunile noastre, de care depinde soarta acelora care încă nu au venit în lumea noastră amară, dar minunată. Soarta acestei lumi și soarta Patriei este în mîinile noastre și, prin urmare, numai fidelitatea față de propria țară, miile de generații ale strămoșilor ne vor da dreptul să ne păstrăm propria față în istorie, în fața judecății urmașilor, cărora le este încă dat să vină în lumea noastră și să găsească aici, în Moldova, casa, vatra și rădăcinile sale.

Veaceslav Matveev