Ungurii se opresc la glasul lui, şi însuşi Ianuş rămâne mut. Aici vine o scenă vrednică de geniul lui Ossian! În fundul unui codru vechi ca pământul şi tăcut ca mormântul, în faţa unui bătrân ce pare a fi chiar zeul fantastic al codrului, în mijlocul unui mare număr de hoţi turbaţi de dorul răzbunării, la razele stelelor ce lunecă şi se răsfrâng pe arme lucitoare... un voinicel singur, privind moartea cu nepăsare, începe a cânta, şi deodată natura întreagă se trezeşte, bătrânul se îmblânzeşte, şi hoţii stau porniţi pe gânduri, uitând mânia lor. Dar cine cântă aşa? Mihu copilu! Şi ce fel cântă Mihu?... Balada zice:

Iată, mări, iată

Că Mihu deodată

Începe pe loc

A zice cu foc,

Începe uşor

A zice cu dor

Un cântec duios,

Atât de frumos,

Că munţii răsună,

Vulturii s-adună,

Brazii se clătesc,

Frunzele şoptesc,

Stelele sclipesc

Şi-n cale s-opresc!

Cine nu s-ar fi înduioşat la asemene armonie încântătoare, dacă înseşi stelele s-au oprit din calea lor ca să o asculte, ele care aud melodiile cereşti? cine n-ar fi zis în urmă, ca Ianuş:

Vin' tu, Mihule,

Vin', voinicule,

Să benchetuim

Şi să veselim,

Ş-apoi amândoi

Ne-om lupta noi doi.

Ianuş şi Mihu se pun la masă şi benchetuiesc şi ciocnesc pahare, deşi ei fac acum praznicul morţii. Unul din doi trebuie să moară, căci nu poate încăpea pământul doi viteji ca Mihu şi Ianuş. Iată dar că se scoală şi

Deoparte se duc

La luptă s-apuc!

Cine va fi oare învingător? Lupta le e de moarte! De vroieşti s-o afli, citeşte balada, căci ar fi păcat să-i dezvelesc eu toate tainele.

Cea a doua baladă se numeşte Păunaşul codrilor. Ea se deosebeşte de cântecele numite haiduceşti prin un caracter romantic ce îi dă o mare asemănare cu baladele cavalerilor din veacul de mijloc. Subiectul ei de dragoste şi de vitejie, precum şi chipul cu care este tratat de necunoscutul ei autor te face a cugeta la unele scene din poemul lui Tasso, la luptele eroilor cântaţi de acest geniu nemuritor al Italiei, la vitejiile nobililor cavaleri, care aveau drept deviză două singure cuvinte: Amor şi glorie! şi care mureau cu mulţumire pentru apărarea iubitelor lor.

Aşa în balada românească vedem un voinicel trecând cu mândra lui pe culmea unui colnic, la o margine de codru. Amândoi sunt tineri, uimiţi de dragoste. Ea-i pruncuţă bălăioară, cu cosiţa gălbioară; el e voinicel mândru şi cu statul tras pintr-un inel. El o roagă să cânte şi-i tot zice:

Cântă-ţi, mândro, cântecul,

Că mi-e drag ca sufletul!

Prunca ar împlini cu bucurie dorinţa iubitului ei, dar se teme ea însăşi de puterea fermecătoare a cântecului, căci presimte că acel cântec va răsuna în codri şi le va scoate în cale pe un viteaz vestit, neînvins încă, Păunaşul codrilor! Inima-i spune că frumuseţea ei ar fi pricină de luptă periculoasă şi nepotrivită între un voinicel tinerel ca bădiţul ei şi un păunaş de codru, care şi-a dobândit falnicul titlu de voinicul voinicilor. Însă, deşi nu vrea să cânte îndată, ea nu mărturiseşte de-a dreptul frica ce o stăpâneşte, căci o nobilă simţire de delicateţe o opreşte a lovi amor-propriul iubitului ei, ci îi dă numai a înţelege de departe despre pericolul ce l-ar ameninţa, când şi-ar cânta ea cântecul:

Eu, bădiţă, l-oi cânta,

Dar codrii s-or răsuna

Şi pe noi ne-a-ntâmpina

Păunaşul codrilor,

Voinicul voinicilor...

Această strofă este vrednică de însemnat ca dovadă de fiinţa simţirilor celor mai delicate în inima poporului român şi de recunoştinţa instinctivă a poeţilor poporali în ceea ce priveşte fineţile artei poetice.

La răspunsul copilei, voinicelul, citind în inima ei, se înduioşează şi, în exaltarea dragostei lui, îi dă numirile cele mai dezmierdătoare:

Aurică, drăgulică,Nici n-ai grijă, nici n-ai frică.