Să se apere de mâţă...

Afară de lăutarul care este plătit ca să cânte câte ştie şi câte nu ştie, adeseori vreunul din dănţaşii horei începe a rosti în cadenţă versuri potrivite cu vro întâmplare nouă sau cu starea inimii lui. Fiecare îşi cântă dorurile în auzul tuturor, căci ce are românul pe inimă o are şi pe limbă.

Un flăcău care-i singur pe faţa pământului îşi revarsă necazul în strofa următoare: Frunză verde alunică,

Rău îi făr' de mândrulică!

Dar mai rău făr' de nevastă,

Că n-ai unde trage-n gazdă!

Altul, om cărunt, care-i lângă dânsul, urmează şirul cântecului pe cuvintele ce se potrivesc cu pofta inimii lui:

Cât e omul de bătrân,

Tot ar mânca măr din sân!

Cât e omul alb la plete,

Tot îi place-a pişca fete!

Vecinul său, Pepelea, taie improvizaţia moşneagului şi-i răspunde râzând, făr-a întrerupe aria horei:

De-acum sapa şi lopata,

Iar nu mărul, iar nu fata,

Că de-acum, ţi-ai trăit traiul,

Ţi-ai mâncat, badeo, mălaiul!

După toate aceste pilde se înţelege caracterul poeziilor numite hore. Ele sunt improvizaţii din fugă, cugetări rostite în versuri în repejunea dansului, destăinuiri naive ale dorinţelor inimii, pâcâlituri şăgalnice între dănţaşi. Prin urmare, şi forma acestor poezii este neregulată ca ideile improvizatorilor.

Unele hore sunt lungi şi corecte, precum a Zoiţei, a Ilenuţei şi altele; dar cele mai multe sunt scurte de zece, de opt, până şi de patru versuri. În cât priveşte însă originalitatea ideilor, frumuseţea expresiilor şi calităţile lor poetice, oricine poate mărturisi că atât horele din Moldova, cât şi cele din Transilvania, din Bucovina şi din Valahia sunt vrednice surori ale baladelor. Geniul poporului român, fie din orice provincie, este pretutindini bogat de poetice comori.

(Bucovina, 1849)

III

Spre a completa aceste studii asupra ţărilor noastre şi asupra poporului român, socot că nu este de prisos a adăuga aici câteva fragmente dintr-un cuvânt ce am ţinut la 1848, în Paris, dinaintea unei societăţi de străini filo-români:

Domnilor!

Daţi-mi voie a vă expune aici un repede tablou de provinciile Dunării locuite de români. Ca fiu al României, mă propun să vă slujesc de căl[...]n primblarea ce vroiţi a face prin acele ţărmuri depărtate şi aşa puţin cunoscute încă de Europa occidentală.

Să trecem în grabă Germania, Galiţia şi Bucovina (provincie mănoasă pe care Austria a despărţit-o de Moldova la 1775 şi a încorporat-o imperiului) şi să ajungem în acele locuri cărora locuitorii lor dau numele de România, şi pe care străinii le cheamă Provincii Danubiene. Acum păşim Molniţa, pârâu ce slujeşte de hotar între Bucovina şi Moldova, şi iată-ne în sfârşit pe acest colţ de pământ atât de necunoscut, încât mulţi diplomaţi şi mulţi vestiţi învăţaţi l-au confundat când cu pământul Turciei, când cu pământul Rusiei.

Iată-ne într-o ţară cu totul nouă, dar unde vom avea plăcere a găsi o mulţime de cunoştinţe făcute de noi în cărţile Istoriei Romane.

În sânul acestor văi atât de bogate şi mănoase, pe vârfurile acestor munţi uriaşi, pe malurile acestor râuri limpezie, auzim deodată pronunţându-se nume antice, care deşteaptă în mintea noastră mari suveniruri, şi rapoartă închipuirea la epoca glorioasă a Împărăţiei Romane: numele lui Traian, Aurelian, Ovidiu, Caracala, Septim-Severus etc., ieşind din gura unui ţăran simplu şi neştiitor! Ochii noştri întâlnesc pretutindene urmele poporului Suveran! Iată: valea lui Traian pe Dunăre, Romanu, Caracal, Cetatea-Albă, Gherghina, Iaşii (Municipium Jassiorum), Turnul Severin, Băile lui Ercul (Mehadia din Banat), Lacul lui Ovidiu (în Basarabia, altă provincie a Moldovei luată de Rusia la 1812). Acest lac a văzut adeseori pe Ovidiu primblându-se pe malurile lui şi meditând poate poemul Metamorfozelor, pe când era exilat în Dacia. Tradiţia poporală spune încă în zilele noastre despre acest mare poet al vechimii că era un frumos bătrân cu pletele albe, şi că graiul lui dulce curgea ca mierea din buzele sale. Aceste nume aduc negreşit o adâncă mirare, auzindu-le într-o ţară pierdută ca Moldo-Valahia în fundul Europei, şi ca o stâncă în sânul mării, necontenit bătută de valurile a trei neamuri mari, neamurile german, slav şi otoman. Fireşte dar străinul îşi face întrebare, cum aceste nume romane s-au rătăcit aşa departe de Roma şi ce furtună le-a azvârlit aici? Şi atunci el îşi aduce aminte de luptele romanilor cu dacii şi de duelul eroic ce a fost între marele împărat al Romei, Traian, şi marele rege al Daciei, Decebal, care s-a otrăvit în ziua când a fost învins! Îmi aduce aminte totodată că multe colonii romane au venit ca să împoporeze aceste ţărmuri pustiite prin desfacerea dacilor, spre a forma cu piepturile lor un zid puternic împotriva năvălirilor de barbari. Şi astfel, încet-încet, adevărul iese la lumină, şi acel adevăr arată că există în lume o Românie, deşi ea nu figurează pe hărţile de geografie!

Vechii romani înţeleseseră bine interesele imperiului lor, aşezând cele mai viteze legioane ale Italiei ca santinele despre răsărit. Ei ştiau că provinciile Daciei erau porţile naturale pe unde treceau năvălirile popoarelor asiatice asupra Europei, şi pentru dânşii era o chestie de viaţă sau de moarte aşezarea de garnizoane tari pe pragul acelor porţi.

Dacia Traiană se făcu deci cea mai sigură fortificare pentru Cetatea Cezarilor şi se împotrivi mulţi ani valurilor de barbari care se zdrobiră de ea ca de un mal stâncos. Acum 2000 de ani poporul roman înţelesese ceea ce astăzi Europa civilizată, Europa învăţată nu vroieşte a înţelege. Şi însă, după 2000 de ani, rolul provinciilor Danubiene este în totul acelaşi ca în timpul romanilor. Ele se găsesc ca în vechime expuse la cele întâi loviri a unei puteri năvălitoare ce caută a se revărsa peste Europa.

Să aruncăm ochii asupra surfeţei acestor şesuri nemărginite a ţărilor româneşti, şi vom vedea o mulţime de movile singuratice.

Ce sunt aceste movile? Ele sunt paginile istoriei năvălirilor, căci cuprind oseminte de barbari! Fiecare tumulus e un monument al trecutului ridicat pentru priceperea viitorului, o lecţie spăimântătoare pentru popoarele Asiei care ţin ochii ţintiţi asupra Europei, şi o prevestire pentru aceasta. Fiecare pare a zice: că cerul a destinat această ţară a fi bulevardul civilizaţiei şi mormântul barbarilor!

Pe lângă acele movile istorice, găsim câmpuri de bătălii ale cărora nume amintesc luptele eroice susţinute de poporul român împotriva goţilor, a hunilor, a turcilor, a tătarilor, a leşilor etc. Iată Valea-Albă, poreclită astfel de tradiţie, fiindcă în vreme de jumătate de veac a fost coperită cu osemintele nenumăratelor mii de turci ce cotropiseră Moldova sub domnia lui Ştefan-Vodă: iată Dumbrăvile Roşii, arate cu leşii înhămaţi la juguri; iată Războienii, Călugărenii, Baia, Valea Tutovei, ruinele Târgoviştei, ruinele Cetăţii Neamţului etc...

De pe zidurile acestei cetăţi Doamna Ruxandra, mama lui ŞtefanVodă, a refuzat de a deschide porţile fiiului său alungat de o armie numeroasă de turci, şi i-a poruncit să moară mai bucuros, decât să-şi scape viaţa cu ruşine prin mila unei femei! De pe zidurile acestei cetăţui, 18 plăieşi români s-au împotrivit mai multe zile armatei întregi a lui Sobieţki, riga Poloniei, mântuitorul Vienei!

În toate părţile unde vor alerga ochii, ei vor vedea adevărul scris cu litere de sânge, şi acest adevăr este că Ţările Româneşti au fost, în vechime cât şi în veacurile de mijloc, pragul templului civilizaţiei, şi că poporul român s-a ţinut totdeauna cu tărie în poziţia sa de santinelă a acestui templu.

Şi însă! Europa pare că nu vrea nici măcar să ţie socoteală de tot sângele vărsat pentru apărarea ei! Ce-i pasă Europei de această ţară slăbită prin atâte războaie şi atâte nenorociri! Ce-i pasă de naţionalitatea acelui popor român care vroieşte astăzi să se ridice din căderea sa, pentru ca să-şi ia din nou postul ce Dumnezeu însuşi i-a încredinţat! Acest popor, această ţară, merită oare de a trage luarea-aminte a Occidentului?

Veniţi cu mine, domnilor, ca să cercetăm împreună adevărul la izvorul său, şi sunt încredinţat că în sfârşit veţi zice: Bună ţară! bun popor!

Şi mai întâi să trecem Carpaţii pentru ca să ieşim în văi. Aceşti munţi, adevărate tării în privirea strategică, sunt acoperiţi cu păduri frumoase în care se găsesc copaci de catarguri cât de nalte.

Ei cuprind în sânul lor băi de fier, de pucioasă, de aramă, de argint, şi de aur, încă nedescoperite, şi izvoare minerale pentru vindecarea boalelor.

Văile sunt formate de un pământ producător care ar putea hrăni o populaţie întreită de aceea care le locuieşte. Ochiul se rătăceşte în depărtare pe orizonturi albastre care vădesc o climă sănătoasă şi fericită. El pătrunde în lunci pline de vânaturi de tot soiul; întâlneşte râuri, iazuri, pâraie pline de peşti; livezi frumoase încărcate cu pomet; colnice cu podgorii care produc vinaţe minunate; şi zăreşte în văzduh roiuri de albine ce fac o miere albă şi parfumată ca acea vestită a muntelui Himet din Grecia. Pe întinsul câmpiilor pasc turme numeroase de oi şi vite mari care sunt una din cele mai mari bogăţii ale ţării; herghelii de cai voinici; sate acoperite cu stuh, în toată simplitatea arhitecturală a timpurilor patriarhale; oraşe în care civilizaţia se arată la tot pasul, în forma caselor, în mobilarea lor, în hainele locuitorilor, în manierele lor, în graiul lor ce a adoptat limba franceză, şi chiar în defectele lor. Mai departe se zăresc frumoase locuinţe de ţară, albind între copacii grădinilor şi pe şosele noi, caleşte de Viena, trecând cu repejune în fuga cailor de poştă şi în chiotul sălbatic al postaşilor. Ele trec pe lângă şiruri lungi de care (carru) trase de boi, ca la romani.

Căci trebuie să o mărturisim. Această ţară este ţara contrasturilor. Deosebitele veacuri sunt aici reprezentate prin deosebitele clase ale poporaţiei. Locuitorul ţăran a rămas tot acelaşi de 2000 de ani şi înfăţişează antichitatea. Nobilii bătrâni (boierii) cu ideile şi obiceiurile lor feudale, înfăţişează veacurile de mijloc şi noua generaţie, ce a fost crescută în străinătate şi mai cu seamă în Franţa, înfăţişează al XIX veac.