Vin' de-mi strânge brâul meu,

Apăra-te-ar Dumnezeu!

Până în minutul cel de pe urmă gândul lui este preocupat de soarta iubitei sale, şi dacă el doreşte a mai prinde la putere, este numai pentru ca s-o poată apăra pe dânsa. De viaţa sa el nu se îngrijeşte. Deşi pericolul e mare pentru dânsul, rugăciunea ce face el către Dumnezeu pomeneşte numai de ea:

Vin' de-mi strânge brâul meu,

Apăra-te-ar Dumnezeu!

Că-mi slăbesc puterile,

Mi se duc averile!

Care sunt averile unui voinic?... Puterile lui! Ce zici de un popor cu asemene simţiri cavalereşti? Să vedem acum ce răspunde copila la acele cuvinte. Vine ea în ajutorul badiului sau nu?

Ba nu, nu, bădiţă frate,

Că vi-i lupta pe dreptate,

Şi oricare-a birui

De bărbat eu l-oi primi!

Poporul român are un respect nemărginit pentru dreptate. Fie în orice întâmplare, el pleacă capul dinaintea ei. În ochii poporului dreptatea este o dumnezeire, şi când vorbeşte de dânsa, el o numeşte sfânta dreptate! Iată pricina pentru care mândruliţa baladei nu vroieşte a lua parte la lupta badiului cu Păunaşul, căci lupta e pe dreptate! Totodată acea luptă voinicească ce se face sub ochii săi pentru dobândirea ei măguleşte natura sa de femeie şi de româncă. Ca femeie, îi place a vedea că frumuseţea ei naşte porniri atât de aprinse în inimile vitejilor; ca femeie, ea simte milă pentru voinicelul ce-şi pierde puterile şi, vroind a-i da ajutor prin un chip oarecare, ea îl îmbărbătează, zicând că va primi de bărbat pe cel care va fi biruitor, căci negreşit asemene cuvinte sunt în stare a da putere de leu oricărui tânăr înamorat; dar, cercetând bine înţelesul acestor cuvinte, se descoperă lesne tragerea instinctivă a inimii sale de româncă pentru cel mai viteaz dintre ambii luptători.

În urmare, lupta se începe cu mai mare furie; dar în curând unul din doi luptaşi cade biruit. Balada zice:

Din doi unul dovedea:

Din doi unul jos cădea!

Cine că mi-şi dovedea

Şi cu mândra purcedea?...

Poetul necunoscut al acestei poezii pare a fi compus aceste patru versuri înadins pentru ca să aţâţe curiozitatea ascultătorului şi să mărească interesul subiectului prin o prelungire premeditată.

Cine că mi-şi dovedea,

Şi cu mândra purcedea?

Păunaşul codrilor!

Voinicul voinicilor!

Tablou viu al vitejiei răsplătite prin biruinţă.

Cine-n luptă mi-şi cădea,

Şi-n urmă le rămânea?

Voinicel tras prin inel

Moare-n codru singurel!

Tablou trist ce varsă în suflet o tainică simţire de jale. În adevăr, poetul cel mai ingenios nu ar putea să sfârşească un poem mai bine şi mai frumos decât precum se sfârşeşte balada prin contrastul vieţii şi al morţii.

Viaţă cu dragoste! moarte pentru dragoste!

• * *

Cea a treia baladă, intitulată Mioriţa, este o veche cunoştinţă a ta.

Îţi aduci aminte de o seară din luna lui iulie a anului trecut, când ne aflam mai mulţi prieteni adunaţi la moşia voastră, la poetica Cernauca? N***, R***, C***, tu şi eu ne porniserăm de la curte cu gând de a face vânat la raţe şi, sosind pe malul iazului de lângă casă, ne lungiserăm pe iarbă, aşteptând ca raţele să vie la buza puştii. Zic buza puştii, căci, deşi eram patru vânători, numai o singură armă aveam!

Soarele, culcându-se în dosul pădurilor Cernaucăi, răspândea valuri de raze înfocate, care lunecau printre frunzele copacilor ca nişte şerpi de aur şi veneau de a se juca pe faţa iazului. Aerul era lin, cerul împodobit cu vopseli de minune, şi natura întreagă cufundată într-o tăcere adâncă în faţa măreţei apuneri a soarelui.

Pământul părea a zice cel de pe urmă adio luminii cereşti şi a se pregăti de serbat tainele nopţii. Frumoasă seară era aceea! frumoasă şi plină de simţiri dulci pentru noi! Nu se zărea altă mişcare împrejur decât clătinarea papurii din iaz, pricinuită prin trecerea vreunei păsări de baltă ce îşi căuta cuibul. Nu se auzea alt sunet decât glasul lung, tainic şi pătrunzător al unui bucium, care răsuna din partea Moldovei. Acel sunet trezi fiori fierbinţi în inimile noastre, căci părea a fi glasul ţării chemându-şi copiii rătăciţi în străinătate!

Atunci, ca totdeauna, începurăm tuspatru o lungă şi mult interesantă disertare asupra neamului românesc. Unul vorbi despre istoria lui atât de bogată în fapte eroice, încât ar putea sluji de izvor la sute de romanuri istorice, dacă s-ar naşte vreun Walter Scott la noi. Altul făcu analiza proverbelor ce culesese din gura poporului şi care sunt de natură a da o mare şi minunată idee de cuminţia lui, dacă este adevărat că: les proverbes sont la sagesse des nations ! Un al treilea descrise obiceiurile şi năravurile românilor, căutând a face o alăturare comparativă între ele şi ale vechilor romani, şi ne dovedi în multe puncturi că locuitorii ţărilor noastre au păstrat mai multe rămăşiţe strămoşeşti decât locuitorii Romei de astăzi. În sfârşit, veni rândul meu, şi fusei rugat a zice balada Mioarei. Deşi eu nu o ştiam întreagă pe de rost, totuşi vă spusei câteva părţi din ea, care deşteptară în voi o mare admirare pentru poezia poporală.

Iată dar că, în memoria acelei seri minunate de la Cernauca şi în sperare de a descoperi la lumină comorile de dulce poezie ce stau ascunse în sânul poporului român, iată, zic, că îţi trimit acum întreaga baladă a Mioarei. Oricare român o va citi în gazeta ta va avea dreptul de a se făli de geniul neamului său!

Această baladă, al cărei subiect e foarte simplu, începe prin două versuri ce sunt, totodată, şi o minunată icoană poetică, şi o dovadă de dreapta preţuire ce poporul ştie a face de frumuseţile ţării sale.

Pe-un picior de plai,

Pe-o gură de rai.