Ah! duşmane de ciocoi!

De te-aş prinde la zăvoi,

Să-ţi dau măciuci să te moi,

De piele să te despoi... ş.c.l.

El se duce la hoţie pentru ca să vânture ţara şi să-i iasă vestean lume, şi s[...]ndrăgească nevestele, şi să-l binecuvânteze săracii, şi să se facă, într-un cuvânt:

Păunaşul codrilor,

Voinicul voinicilor,

Drăgălaşul mândrelor,

Şi groaza ciocoilor.

Acesta este visul care frământă închipuirea lui! acesta este dorul care îi arde sufletul! Cât pentru averi, el cum le câştigă aşa le şi răspândeşte. Banii luaţi din chimirul bogatului trec în mâna săracului, căci românul, deşi se face hoţ, el nu trece cu vederea pe cei ce-i poate ajuta la nevoie.

Bujor, Codreanu, Voicu, Tunsul şi alţi hoţi de demult şi din vremile noastre nu întâlneau sărman nenorocit fără a-i da bani să-şi cumpere boi; nu vedeau văduvă săracă fără a-i face bine. De aceea, poporul nostru a avut totdeauna o simpatie nemărginită pentru voinici. El îi găzduieşte, îi cântă, îi admiră şi îi tânguieşte amar când ei pică în mâna potirei.

În ochii poporului hoţul este un erou la ale căruia fapte şi nenorociri el se interesează ca la un copil al său. Amândoi se iubesc unul pe altul, se ocrotesc la vreme de nevoie şi sunt uniţi prin o strânsă legătură de aceleaşi simţiri şi de acelaşi interes, poate.

În urmare, cele mai frumoase cântece sunt alcătuite de popor în iubirea şi în pomenirea hoţilor; cele mai frumoase româncuţe se îndrăgesc după dânşii, căci tot au mai rămas la românii de astăzi oarecare slabe aduceri-aminte de dumnezeii romanilor celor vechi, Venus şi Mars, care se iubeau împreună în Olimp.

Dar spre o mai deplină încredinţare de acea iubire frăţească ce au hoţii şi poporul între ei, să cercetăm în treacăt cântecele, poeziile alcătuite de improvizatori şi care sunt ştiute în toată românimea. Aceste cântece au îndoitul merit de a cuprinde în sânul lor şi notiţe istorice, şi flori de poezie vrednice de a atrage admirarea noastră.

În vremea lui Matei Ghica V. V. se arată la Movilău un hoţ vestit, anume Codreanu... Să vedem în ce chip îl descrie cântecul poporal:

Mult e mândru, sprintenel,

Cel voinic, cel voinicel,

Şi tot cată-un roibuleţ,

Roibuleţ cu părul creţ

De-a lui Codrean drăguleţ.

Care mumă poate să-şi dezmierde copilul cu mai multă dragoste?... Pentru poporul român, Codreanu nu e numai un voinic, ci un voinic iubit, un voinic frumos, un voinicel mândru şi sprintenel!

Hoţul îşi găseşte în sfârşit un cal după inima lui, se aruncă pe el şi...

Trei rugine că-i trăgea,

Astfel roibul mi-şi fugea...

Văile se limpezea!

Ce descriere poate fi mai simplă, mai energică şi mai poetică?

Care cuvânt din limba noastră poate arăta o icoană mai lămurită de iuţeala calului şi de repejunea fugii lui, decât limpezirea văilor?

Poezia românilor este o comoară nesfârşită de frumuseţi originale, care dovedesc geniul poporului.

Codreanu, după multe izbânzi, întinde masă mândră în rediul Breazului, deasupra Copoului, chiar în faţa Iaşului:

Şi mi-şi bea şi veselea;

De potiră nici gândea!

Este de însemnat că în toate baladele voiniceşti se găsesc aceste două versuri. De unde vine asta? şi ce dovedeşte repetarea lor?

Hoţul e atât de sigur în puterea lui că nu-i pasă de nimic; dar poporul care se îngrijeşte de viaţa lui şi care, ştiind că potira îi este cea mai aprigă duşmană, prevede soarta ce-l aşteaptă din pricina nepăsării sale, poporul, zic, îl tânguieşte amar prin acele două versuri, şi adeseori, nemaiputând stăpâni presimţirea şi grija sa, îl îndeamnă pe hoţ să se ferească de duşmani şi îi zice:

Bea, voinice, şi nici prea,Că-i potira ici-colea!

Să ne întoarcem însă iarăşi la Codreanu. Pe la mijlocul mesei, iată că soseşte potira şi-l înconjoară.

Iară el cum o vedea,

Plosca la gură punea,

Şi mai tare-nveselea.

Arnăuţii îi zicea: