Nimic nu e mai urât decât oraşul Iaşi pentru un călător străin, mai ales dacă nu are un nume cu de la început şi e încurcat în trebi ce nu-l lasă a cultiva cunoştinţa locuitorilor semicivilizaţi, din care se alcătuieşte populaţia acestei capitale. Iar dacă voiagiază ca un poet, ca un artist; daci a avut norocire a fi colaboratorul vrunui vodevil monstruos ce s-a jucat la teatru Iaşilor; dacă numele i-a fost tipărit la coada vrunor versurele dintr-un keepsake, sau în foiletonul jurnalului de Débats, ferice de el! Pretutindeni e bine priimit, sărbătorit, primblat şi ospătat. Găseşte plăcere în aste adunări semieuropeneşti, să deprinde a bea cafea turcească şi a fuma dintr-un ciubuc lung; ba încă află multă poezie în forma şlicului şi a hainelor lungi, numind vandalism lepădarea lor. în sfârşit, de este şi tânăr şi nu prea slut, apoi nu poate tăgădui că ulâţile oraşilor europeneşti, trase cu sfoara, au multă monotonie şi obosesc vederea, în vreme ce ale Iaşilor, înfăţoşind la toţi zece paşi un nou punt de privire, arată o varietate drăgălaşă; şi e pre mulţumit; dacă, după ce merge pe jos prin pulbere păn-în glezne, în primejdie a fi călcat de carete şi drosce, scapă în fundul a unei mahalale, ajunge la o căsuţă cunoscută unde era aşteptat, îşi lasă galoşii la scară, întră obosit şi trudit şi vede că îi aduc dulceţi.

— O, ce bun obicei!

Trei groaznice focuri a cercat acest oraş. S-ar fi putut face pe un plan mai nou, dar nimeni nu-şi bate capul şi după ideea noastră au cuvânt. Ce! să-şi facă casa în linia uliţii ca să nu poată dormi după prânz de duruitul trăsurilor? Iaşenii iubesc liniştea şi acel drag far' niente din care se alcătuieşte cea mai mare parte din viaţa lor. Osteneala i-ar omorâ.

— Pentru ce să îmblu pe jos, dacă am trăsură?

— Ce răspuns să dai la un aşa bun cuvânt?

Cu toate acestea, bunul oraş începu a-şi schimba toaleta şi, zău! ne pare rău, căci e slut astfel îmbrăcat jumătate cu frac şi jumătate cu şalvari roşi, întocmai ca un unter-ofiţer pe care l-am văzut la informarea miliţiei, încins cu sabie piste gibeaua blănită cu cacom(blana albă a unui animal ca un dihor), purtând pinteni şi şapcă cu roşu.

Acum vede cineva, în locul barăcilor şi a colibelor care făcea să răsară grandiosul unui palat maur, nişte căsuţi de moda bourgeoise — de ne este iertat a împrumuta aceasta zicere de la francezi, de vreme ce la noi încă nu e botezată. Cinci cămăruţi în care abia te poţi învârti şi din care una mai mărişoară poartă pomposul nume de salon; trei stănjăni cvadraţi de grădină englezească cu vro şase salcâmi slabi şi subţiratici ce nu sunt buni nici de foc, nici de umbră; atâta tot. Iată cum s-a dezgradat bietul oraş! abia unde şi unde să mai vede câte un palat vechi cu beciuri boltite, cu ferestre cu gratii, cu cerdace mari, însă şi acestea începură a se sulimini şi a se preface, şi seamănă cu unter-ofiţerul de care am vorbit mai sus.

Într-un palat de acestea — care era într-o mahala ticnită a caria nume îl vom tăcea de frica poliţiei — locuia dumnealui postelnicul Andronache Zimbolici, căruia la vrâstă de patruzeci ani îi abătuse să se-nsoare.

Coconul Andronache era unul dintr-acei oameni din norocire rari, adevăraţi cameleoni a societăţii, care-şi prifac sufletul şi portul după vreme şi împregiurări. Aşadar, pană acum de cinci ori îşi schimbă hainile. întăi, la 1812 şi-a ras barba şi s-a îmbrăcat europeneşte. Pe urmă, în vremea d. Calimah, luă iar costiumul lung. La 1821 bejănărind, îmbrăcă iarăşi fracul şi îşi rase şi musteţile. înturnându-se, iar luă şlicul. Apoi, la 1828, apucă din nou fracul, îşi lăsă favoriţi mari şi barbetă şi puse şi ochilari. Zice că nu se va mai schimba, dar putem să-l credem?

Poate că cetitorii noştri vor să ştie — pentru că se găsesc oameni curiozi ce vor să le ştie toate — ce făcu el patruzeci ani şi se trezi aşa târziu ca să se însoare? Precum întru toate, postelnicul Zimbolici era şi întru aceasta nehotărât. Oare să se însoare, ori să nu se însoare? Acest gând l-a cumpănit douăzeci de ani. în sfârşit, într-una din zile, supărat pe femei că nu-i mai priimesc curtea, repeta dictonul lui favorit „Oare să mă însor, ori să nu mă însor?“, când îi veni în minte că demoazela Agapiţa, de curând ieşită din pension, are zestre de o mie galbeni venit pe an. „şi eu am încă pe atâta, gândi postelnicul; ce bună treabă!“ Se îmbrăcă iute şi alergă la muma junei copile, care nici ştia că sunt postelnici pe lume şi că gândesc la dânsa, sau mai bine zicând la zestrea ei.

Buna mumă, iubind pe fetiţa sa cu tot focul dragostei părinteşti, lucru ieşit din modă în zilele noastre, rămase încântată văzând că se înfăţoşează o asfel de partidă, văzând că cere pe fiică-sa un postelnic, pe dânsa fată de serdar! „Agapiţa mea a să fie cocoană mare“, zicea ea cu ochii muiaţi în lacrimi de bucurie: dar greşea în ideea sa buna femeie, căci coconul Andronache era din soiul acel amfibiu (numeros în Moldavia) care se ţine mai presus de starea a doile(boieri mici) şi pe care aristocraţia nu-l socoate nici îl priimeşte între ea, adică din soiul acela căruia se poate aplica proverbul moldovenesc: nici câne, nici ogar. Postelnicul Zimbolici cunoştea proverbul din ispită, dar fiind om de duh, despreţuia aste prejudiţii fumuroase şi ridicule; el ştia că în acest al nostru veac de aur, aurul e boier mare, frumos şi învăţat. Aşadar, curând se şi însură. îndată strămoşescul său palat luă o nouă formă! gratiile se scoaseră de la ferestre; odăile se zugrăviră şi se mobilară cu gust. Apartamentele nevestei lui, despărţite într-un capăt ce da asupra grădinei, şi aşternură pe jos cu covoare. La toate unghiurile să puseră clopoţele şi din ietacul postelnicesei se deschise o galerie, unde ea iubea a cultiva florile cele mai rari şi mai frumoase.

Tânăra Agapiţa, găsind în bărbatul său un om cu maniere nobile, fără pretenţii, care îi împlinea cele mai mici capriţuri de copilă, un om în sfârşit ce trecuse prin foc şi prin apă, se deprinse uşor cu căsătoria, ea, care plânsese o zi întreagă când auzise c-or să o mărite şi care din romanţul Ameliei luase cea mai mare antipatie asupra lui Mansfeld şi prin urmare asupra bărbaţilor.

Lumea privea pe postelnicul Zimbolici ca pe un model de bărbat şi pe dânsa ca pe o minune de soţie; şi lumea nu greşa, deşi ea rareori nu greşeşte, căci el însuşi se mira de fericirea sa. Se vedea curtenit, salutat, stimat mai mult decât întăi; pentru că moldavii au şi acest obicei, rămas de la daci încă, a crede că un om însurat are drepturi în societate, la care un neânsurat, fie oricât de cinstit, nu poate nicicum pretinde.

Şase luni trecuseră de când gusta postelnicul această ticnită fericire căsătorească. Sosi toamna şi, nu ştiu cum, cu dânsa veni şi saţiul în casa lui. Serile i se păreau pre lungi, mai ales acele petrecute la teatru, unde cele mai adese vedea bărbaţi înşelaţi.

Pellier(actor comic la teatru francez de la Iaşi) îi părea măscărici când glumele sale făcea pe femeia lui să râză. Cu totul deosebit de aceea ce era întăi: ,,Pesemne, gândea, sunt foarte nătărăi bărbaţii în Franţa şi femeile desfrânate. Norocire că noi mai avem încă mult pană să ajungem la acest grad de civilizaţie“.

Într-o seară, juca vist cu câţiva tineri de curând însuraţi ca şi el. După opt robere în vremea cărora se păzise o adâncă tăcere:

— Zău, zisă unul azvârlind cărţile, de când m-am însurat joc numai vist şi nu mai scump de un leu fisa; însă, adevărul vă mărturisesc, nu mă pot opri de a blăstema pe englezi şi petrecerea lor. Ce joc monoton! nu-ţi face cel mai mic tic-tac. Să trăiască bancul farao!

— Taci, zise altul, nu e de cuviinţa unui om căsătorit a lăuda astă dezbrăcătoare şi ruşinoasă patimă. Eu am uitat şi paroli şi setleva. Zi, mai bine. să trăiască căsătoria!

— Hura! strigară toţi. Adusesă ceai şi ciubuce.

— Ce socotiţi? zise gazda. Păi eu sunt de idee să facem ponci precum odinioară, ştiţi când...

— Nu mai pomeni, curmă al patrule; nici voi să mai aud vorbind de acele ceasuri perdute. Să trăiască căsătoria! şi nerod acel ce laudă holteiia, purgatoriul acest mârşav unde îşi riscă cineva punga, cinstea şi viaţa... Dar propunerea pentru ponci se priimeşte în con-glăsuire. Samuvarul clocotea. Ceaiul vărsat prin pahare luă o văpsea purpurie, amestecându-se cu rumul de Giamaica.

Toţi sorbeau astă iscusită băutură — care face nu mai puţină cinste aflătorului ei decât aflătorului tipografiei şi a corăbieriei cu abur — lăudând plăcerile însurăciunei cu entuziasm, dar fără foc şi pentru ca să dea o aţâţare mai vie acestor laude silite, defăimau din mult în mai mult petrecerile holteiei, a cărora însă aducere-aminte le aprindea feţele şi îi făcea să râză cu hohot.

— Cât jălesc vremea perdută, zicea cel mai vechi însurat dintre ei, îmi pare că trăiesc numai de când m-am căsătorit. Numai de atunci mă pot socoti fericit. Zilele mele trec ca nişte vise încântătoare. în toată dimineaţa, copiliţa noastră vine de ne deşteaptă. Privindu-o ne simţim renviind în ea. Când sunt sâlit să ies de acasă, nu ştiu cum să mă întorc mai degrabă. E de prisos a vă descrie ce înger este Zefiriţa. ştiţi cât e de frumoasă; ştiţi ce plăteşte într-o adunare; ştiţi de se mai poate afla alta să facă solo mai bine la un contradanţ.

— Natalia mea, zise altul, este muzicantă din cap pană în picioare. Sonatele lui Beethoven, fantaziile lui Haydn, capriţurile lui Paganini pentru ea sunt o jucărie. Când se pune la piano, pare că geniul muzicei o insuflă. Fiori te cuprind, tremuri, plângi, ţipi ascultându-o şi te socoţi transportat într-un rai sau într-o sferă locuită de sirene. Dacă cândva vrun nor mâhnicios mă posomorăşte. un allegro vivace mă înveseleşte. Dacă idei politiceşti mă turbură, un andante grazioso mă linişteşte, dacă vrun cuget de gelozie mă necăjaşte, un adagio sostenuto mă face să-mi cunosc amăgirea şi să vărs lacrimi de căinţă, într-un cuvânt, femeia asta este o fiinţă lăsată înadins de bunul Dumnezeu pentru fericirea mea. Pentru hatârul ei învăţ flautul; pentru hatârul ei învăţ a cânta, căci am uitat să vă spun că cântă ca o Malibran. Acum putem cânta împreună frumosul duet a lui Mozart între Giovanni şi Dona Anna.

— Cât pentru mine, reluă al treile, mărturisesc că n-am gândit niciodată că sfânta poezie va veni să se sălăşuiască în casa mea. Soţia mea e păgână ca Lord Byron şi poetă ca George Sand. Autorul ei favorit este Victor Hugo; o cheamă Adalgiţa. Cum vă pare! A? poate-se mai frumos nume? Poeziile ei, când vor ieşi la lumină — căci am gând să le tipăresc — credeţi-mă, au să facă o mare revoluţie în republica literaturei româneşti. Ascultaţi versurile ce a făcut ieri à la manière de Victor Hugo:

Cuprinsă de un trist necaz
Az,
Priveam amurgu-ntunecat.
Cat.
Şi văd că dintr-un nour des
Es,
Mulţime de draci fioroşi,
Roşi.
Toţi se pun împregiurul meu!
Eu,
Ce-o să ştiu face de acum?
Cum,
De-aici să pot al meu să scap
Cap
Ş.c.l.

Vad că vă minunaţi, dar să vedeţi încă altele. Când o ascult, mă simt aşa de prost pe lângă dânsa, încât mă mir cum de mi-a făcut cinste să mă ia de bărbat. Serile adormim întru cetirea vreunui romanţ nou care face să ţi să suie părul în vârful capului, sau a vreunei poveşti a lui Hoffmann ce te împle de fiori la lumina cea sarbădă a lampei. Aşa uimiţi, cuprinşi, ne lipim strâns unul de altul şi...

— Celelalte, strigă gazda ieşind din răbdare întru auzul atâtor laude. Nevasta mea, prieteni, n-are pretenţie a se numi nici Staël, nici Sontag, nici Taglioni. Ea este o ceară moale pe care o întorc cum mi-e voia; nevinovată ca un pui de turturea. ştie numai să mă iubească; atâta ştie, atâta vrea să ştie. Atât de puţină idee are de ademenirile lumei, încât mă tem să nu mă-ntrebe într-o zi

Si les enfants qu'on fait se faisaient par l'oreille.

Râdeţi, domnilor, pentru că nu aveţi cercarea mea. Treizeci şi doi ani am — tăgăduia opt — şi mi se pare că am avut vreme să cunosc o mare parte din diplomaţia cochetăriei. Talentele sunt bune, dar eu sunt de e idee — care însă poate fi greşită — că o femeie măritată n-ar trebui să fie prea artistă. A mea iubeşte frumuseţele naturei nu ale meşteşugului. Romanţuri nu ceteşte.

I-am făcut o mică bibliotecă de cărţi moraliceşti. Toată dragostea ei sunt eu; toată mulţămirea, florile, în toată dimineaţa, după ce caută trebile gospodăriei, iasă în galeria de lângă ietacul său, unde privindu-şi florile, ceteşte pe Emile a lui Rousseau.

Dumneavoastră aţi făcut nişte frumoase portreturi despre soţiile dv., dar — să nu bănuiţi — îmi par cam măgulite. Eu nu spui, eu arăt şi voi să vă încredinţez prin însăşi vederea. Veniţi după mine; Agapiţa nu ştie că sunt acasă. Veniţi!

Toţi bărbaţii s-au grăbit a urma pe postelnicul Zimbolici, nerăbdători de a vedea şi a judeca fericirea lui.

În vârful degetelor, cătinel, ţiindu-şi răsuflul, au trecut prin un şir de odăi, toate întunecate, pană ce au ajuns ia o uşă cu geamuri, preste care era o subţire perdea. Gazda zâmbind o rădică, dându-se cu politeţă în laturi ca să lasă pe oaspeţi să privească, încât toţi au putut vedea pe tânăra nevasta, într-un larg capot alb, cu părul lăsat pe spate, lăsată pe o sofa, cu capul răzămat pe umărul unui frumos tânăr ce o ţinea strâns îmbrăţoşată... Buzele lor se atingeau.

Gingaşa postelniceasă! sărmana femeie! ea se afla în-tr-unul din aceste momente rari în cursul scurtei noastre vieţi, când te simţi învins de plăcere, înimicit de desfătare, când visezi treaz, când fericirea amorţeşte oricare alte simţiri ale noastre, Deslipind prin un suspin buzele sale de ale tânărului amorez, înturnă ochii şi zări acele patru capete spăriate, acei opt ochi holbaţi ce o priveau. ţipetul ei îngrozi amorul. Tânărul se sculă, sări în grădină şi se făcu nevăzut.

Postelnicul lăsă să cadă perdeaua pe care păn-atunci sta încremenită mâna lui. Se uită la oaspeţii săi şi oaspeţii săi la dânsul: vru să le zâmbească, dar simţi că se strâmbă. îi petrecu până la scară, unde se despărţiră fără să-şi zică un cuvânt făr-a se mai uita unul la altul. Toţi alergară pe acasă cu părul zburlit, cu grija în suflet, cu groaza în inimă, gândind la scena ce văzuseră şi temându-se să nu găsească asemene privelişti pe acasă-le.

Spun că coconul Andronache s-a închis în cabinetul său, unde după ce mult trăsni, plesni, blăstemând gândul ce-l lovise să se însoare ca să-şi pearză liniştea, în desperarea sa apucă un pistol, îl încarcă şi apoi se puse pe gânduri, privind unealta ucigaşă; în sfârşit slobozi — un bohot de râs azvârlind arma şi zicând:

— Au mai păţit-o şi alţii !

Post-scriptum Dacă cineva are curiozitate să afle ce s-a mai urmat după cele arătate mai sus, ii vom spune că Agapiţa, după mai multe mustrări ce priimi de la soţul său şi mai multe făgăduinţi ce îi dete, nu ştiu cum se întâmplă de căzu iar în ispită.

După a treia şi a patra recidivă, onorabila dicasterie(tribunal bisericesc) îi despărţi, şi coconul Andronache se duse în voiaj ca să-şi uite tribulaţiile conjugale, trimiţând fostei sale soţii, în ajunul plecării, o frumoasă ediţie a întâmplărilor lui Telemah; însă noua Calipso se mângăi lesne de purcederea lui Zimbolici. Ea găsi că păcatul este plăcut, şi că are vreme să se pocăiască; de aceea nici voi a înlocui pre postelnicul, deşi mulţi aspiranţi la zestrea sa îi făgăduiau că ochi au şi nu vor vedea, urechi au şi nu vor auzi.

Curier de ambe sexe, nr. 11, 1837