În ochii mei acuma nimic nu are preţ
Ca taina ce ascunde a tale frumuseţi.
Căci pentru care altă minune decât tine
Mi-aş risipi o viaţă de cugetări senine
Pe basme şi nimicuri, cuvinte cumpănind,
În vorbe pieritoare ca-n lanţ să te cuprind,
Şi în senin de stele durerile să-mi ferec
Pân- nu s-o stinge umbra iar dulce-n întunerec?

Şi azi când a mea minte, a farmecului roabă,
Din orişice durere îţi face o podoabă,
Şi când răsai nainte-mi ca marmura de clară
Iar ochii tăi cei mândri scânteie în afară,
Încât de-ale lor raze nu pot pătrunde încă
Ce-adânc trecut de gânduri e-n noaptea lor adâncă;
Azi ­ când a mea iubire e-atâta de curată,
Ca aura de care tu eşti împresurată,
Ca setea ursitoare ce-o au dupăolaltă
Lumina de-ntunerec şi marmura de daltă,

Când sufletu-mi atârnă plutind în ochii mei
De un cutremur tainic al tinerei femei
Şi vieţile-amânduror s-amestecă-n întreg,
Când înţeles de tine, eu însumi mă-nţeleg.

Să treacă înflorirea de-un vânt al recii ierne,
Să-nceţi a fi icoana iubirii cei eterne,
Cu marmura cea albă să nu te mai asameni,
Să fii ca toată lumea ­ frumoasă între oameni,
Să-ncete-acea simţire ce te-au făcut o zeie,
Să fii ­ încântătoare ­ dar numai o femeie,
Ş-atunci să-mi zici: ­ Privirea ce-atât ai adorat-o
E încă tot senină, fermecătoare... Iat-o!?

E încă tot!... Avea-vei în ochii-mi acel preţ
Ce azi ţi-l dă sfiala pierdutei mele vieţi?
Voi fi supus duioasei, nemaisimţitei munci,
C-o oaste de imagini să te iubesc ş-atunci?

Au nu ştii tu ce suntem? Copii nimicniciei,
Nefericiri zvârlite în brazdele veciei,
Ca repedea rotire a undelor albastre
Gândirea noastră spuma zădărniciei noastre,
Iar visuri şi iluzii, pe marginea uitării,
Trec şi se pierd în zare ca paserile mării.
Şi ce rămâne-n urmă în noi decât obscura
Şi oarba suferinţă ce bântuie natura?

Şi azi când am puterea ce-o are numai Domnul,
Din haosul uitării s-alung pe-o clipă somnul,
Pe schelea lumii noastre urâte şi-ntr-un chip,
Cu vorbe-mpestriţate, zidite din nisip,
Eu să zăresc o alta ­ un rai, o primăvară,
Şi-n codri plini de umbră lucire de izvoare ­
Azi, când eşti prea mult înger şi prea puţin femeie
Frumoasă cum nici Venus nu a putut să steie,
În loc de-a fi un soare al astei lumi întregi,
Tu îmi ucizi gândirea, căci nu mă înţelegi.