Pierdută pentru mine, zâmbind prin lume treci!
Pierdută pentru mine, zâmbind prin lume treci!
Şi eu să-mi ştiu osânda... să te iubesc în veci,
În veci dup-a ta umbră eu braţele să-ntind,
De-a genelor mişcare nădejdea să mi-o prind,
Zâmbirea gurei crude să-mi fie al meu crez
Purtând în suflet moarte, tu vesel să mă vezi.
Fii binecuvântată şi fericită tu,
Copil cu păr de aur, ce mintea mi-o pierdu.
Veninu-amărăciunei şi ani-mi pustiiţi
În cumpănă uşori-s pe lâng-al tău capriţ;
Şi-n a mea socotinţă mă simt atât de mic
Tu eşti odorul lumii şi eu mă simt nimic.
Da, da... numai natura dreptate are-n veci,
Copil cu gură caldă, cu mici picioare reci,
Căci ea-n înţelepciune-i creează-astfel de chip
Pe lângă care toate sunt pleavă şi nisip.
Ironic pare-a zice: nemernici râmători,
Visat-aţi vreodată asemenea comori?
Pe tine-apoi te-arată în drepata ei mândrie:
Turbând de-mpătimire, murind de gelozie,
Te văd cum al tău zâmbet voioasă multor dărui,
Că veselă şi dulce vorbeşti apoi oricărui
Şi rişipeşti privirea-ţi când eu pentr-un cuvânt
Din gura ta cea dulce, m-aş duce în mormânt.
Atâta de frumoasă... şi tot numai femeie?
Ah, am crezut o clipă că eşti poate o zeie,
Ca marmura de rece că treci pe lângă oameni,
Din fiinţe muritoare nici uneia nu-i sameni,
Ş-atuncea, ca în ceruri o steauă, să te-ador
O, dulce chip de înger şi totuşi muritor!
Da, muritor... blestemul al lumei acesteia:
Crezi că te-nchini la soare ş-ai adorat scânteia
Eu caut pe-nţeleptul cel mai nebun arate-mi
O singură femeie lipsită ce-i de patemi
Şi eu... eu îl voi crede, în stare tot să cred:
Numai a ei făptură de înger dac-o văd
Că niciodată buza n-atinse-o altă buză,
Că niciodată-urechea de-amor nu vru s-auză,
Că niciodată ochii-i n-opri c-un blând repaos
Pe-o faţă bărbătească... că ea nu s-a adaos
În gându-i sau cu fapta în rândul altei vieţi...
Le cred, le cred pe toate... de ce nu mi-o spuneţi?
Spuneţi că-i ca omătul din proaspăt abia nins,
Colanu-i nici o mână, ca noi, i l-a descins,
Că gura i-i fecioară, că ochiu-i e virgin
Şi mâna asta dulce, ca floarea cea de crin,
Că nu a strâns-o nimeni, că n-a răspuns cu strâns
Că setea de iubire pe ea n-o au atins.
Dar vai, e prea frumoasă! Putut-a sta-mprotivă
Plăcerea-ademeneşte, dorinţa-i guralivă
Acelor vorbe calde, şoptite cu durere,
Ce aerul îl umplu şi inima de miere?
Putut-a împotriva atâtora să steie
Când e aşa frumoasă, când nu-i decât femeie?
Ca toţi să fiu? ca dânşii să fiu viclean făţarnic?
Să cumpăr cu un zâmbet, un zâmbet iar zădarnic;
Viaţa adoratei şi gingaşei copile
Să o pătez cu umbra plăcerei unei zile
Şi să iubesc ca dânşii... când partea cea mai bună
Din inima-mi şi minte i-a ei pe totdeuna?
O, tu! tu dumnezeul şi viaţa vieţii mele,
Priveşte-amărăciunea-mi şi spune, nu ţi-i jele?
Nici astăzi al tău suflet de mine nu se-ndură?
Viaţa-mi se nutreşte din acea dulce gură,
De-un zâmbet, de o vorbă ce mi-o arunci de milă
Să te iubesc atâta, nu e păcat, copilă?
Pe maică-mea sărmana atâta n-am iubit-o,
Şi totuşi când pe dânsa cu ţărnă-a coperit-o,
Părea că lumea-i neagră, că inima îmi crapă
Şi aş fi vrut cu dânsa ca să mă puie-n groapă...
Când clopotul sunat-au, plângea a lui aramă
Şi rătăcit la minte strigam: unde eşti, mamă?
Priveam în fundul gropii şi lacrimi curgeau râu
Din ochii mei nevrednici pe negrul ei sicriu;
Nu ştiam ce-i de mine şi cum pot să rămân
În lume-atât de singur şi-atâta de străin,
Şi inima-mi se strânse şi viaţa-mi sta în gât
Dar ca de-a ta iubire tot nu am plâns atât.
O, demone! viaţa-mi şi sufletu-mi de vrei,
De ce mai stai pe gânduri, de ce nu mi le cei?
De ce mă-nşală ochiu-ţi cu zarea-i, cu seninu-i,
De ce cu uşurinţă, atât, atât mă chinui?
Ajungă-ţi... mă omoară mai bine... şi destul.
De vorbe şi de zâmbet să nu mai fiu sătul?
A mamei amintire eu unu-n stare-am fost
Să ţi-o sacrific ţie şi sunt atât de prost
Încât tot numai ţie viaţa-ţi mulţămesc,
În dar parcă mi-ai da-o... şi parcă o primesc
Ca orbul, ca un câne, căci vezi în stare sunt
Pe praful urmei tale cu fruntea la pământ.
Şi tu? îmi zâmbeşti mie, cum altora zâmbeşti,
Cum poate-ai spus-o altor tu-mi spui că mă iubeşti
Şi eu? eu sunt ca alţii? Şi tu vezi şi în mine
Pe-amantul unei zile, pe-un Don Juan, pe-un câne
Ce-i dai şi cu piciorul şi după ce-l dezmierzi?
O, râde-mă, o , cască în faţă-mi... tu mă pierzi!
Cochetă, lunecoasă, linguşitoare, rece
Cu viaţa-mi sfărâmată urâtul tău petrece;
Şi să te vezi privită cu patimă, cu jind,
Să vezi că cel mai tare se face om de rând,
Cu gura numai spumă se pleacă în genunchi,
Priveliştea aceasta te bucură-n rărunchi
Să-l vezi că la picioare-ţi se târâie un vierme
Şi recea-ţi ironie mai mult încă să-l sferme.
O, cât de bine ştii tu natura ce a vrut
Când a făcut zăpadă şi diamant din lut,
Ştii ce voieşte dânsa cu ochi-ţi străluciţi
Ea vrea prin o zâmbire să fim nefericiţi.
Să văd a ta făptură să nu mai fi ajuns!
Ce demon oare-n cale-ţi m-a pus ca să pătrunz
Şi de sub frunte ochii mai bine i-aş fi rupt
Decât că sorb din ochi-ţi veninul ce l-am supt,
Decât să fiu un preot la un astfel de cult,
Mai bine-mi rupeam capul ş-aş fi pierit demult!
Şi totuşi, totuşi, scumpo... de nu te-aş fi văzut,
Au astă bogăţie de-amor aş fi avut?
Durerea-mi este dragă, căci de la tine-mi vine
Şi îmi iubesc turbarea, căci te iubesc pe tine;
Urăşte-mă, priveşte la mine cu dispreţ,
Să te iubesc prin astea tu mai mult mă înveţi.
Spune-mi cum că faţa o mască e de ceară
Şi mai mult o să crească iubirea mea amară!
Că-n lupanar văzut-o-aţi jucând, bătând din palme,
Şi o să-mi par-un înger, în gândul lui cu psalme!
Spuneţi de ea tot răul de vreţi să-nnebunesc:
Că-i heteră, un monstru, că-i Satan o iubesc!
В контексте запуска программы «Европейское село», какие насущные потребности имеются в вашем населенном пункте?
- Статус:
- Село
- Первое Упоминание:
- 1981
- Население:
- 276 чел.
Янтарное (Iantarnoe) – село в коммуне Рашков в составе административно-территориальных единиц Левобережья Днестра, Республика Молдова. Село расположено на расстоянии 25 км от города Каменка и 148 км от муниципия Кишинев. По данным 2004 года, в селе проживало 276 человек. Село Янтарное было основано в 1981 году.