Traducere de Constantin Stamati

Fetiţă amată, de ce şezi închisă
În aceste ziduri cu porţi ferecate?
Şi de ce zăbreaua nu o ţii deschisă,
Să priveşti la lună pân’ la miez de noapte?

Fetiţă, deschide-mi, căci mi-i frică tare,
Pin tuneric, noaptea, când încep să umble
Striga, tricoliciul ş-a morţilor umbre,
Cu mantii de neguri pân-în ziua mare.

Fetiţă, eu nu sunt sahastru de munte,
Ce ne spun de lume ce are să fie,
Nici tânăr de-aciea ce îşi ies din minte,
Îndrăgind cucoane ce nu vor să-i ştie.

Eu nu port nici cârjă, nici ostăşeşti straie,
Nici am plete negre, nici am barbă albă,
Şi a mea suflare atâta-i de slabă,
Încât nici o iarbă nu poate să-ndoaie.

Decât la prunci visul sunt mai uşor încă,
Sunt fiu primăverii, şi sunt iarna oaspe,
Când fetele sara fac clacă de furcă,
Căci atunci mă aflu pe-acolo pe-aproape.

Iar în ziuă astăzi un flăcău cu-o fată
Se dezmierda fraged şi c-o sărutare
M-au prins de-o aripă între buzişoare,
Unde mă ţinură ziulica toată...

Deci acum, vai mie! n-am culcuş de noapte,
Căci rumăna roză unde mi-i lăcaşul
S-au închis devreme; şi, dacă se poate,
În săhniş la tine ca să-mi fie masul?

Dă o bucăţică de pat lângă tine,
Şi o perinuţă fiului luminii,
Şi nici ca cum grijă să n-ai despre mine,
Căci eu fug îndată la ivirea zilei.

Fraţii mei mai ageri s-au dus după soare,
Alţii ce rămase prin flori se culcară,
Iar eu, rătăcitul, nu văd noaptea floare,
Deci mă rog, fetică, ia-mă în cămară...

Te rog mă ascultă, ca nu cumva noaptea
Să vie rusalii să mă ia cu sine,
Sau să mă răpească în pustietate
Stafie urâtă ce o văd că vine!

Văd că joacă morţii cu lină săltare,
Şi luna senină holbat îi priveşte.
Văd că tricoliciul groaznic târâieşte
De păr pe un cioclu, vrând ca să-l omoare.

O, tare mi-i frică nu cumva vro strigă
Să mă ia cu dânsa în mormântul rece,
Sau de vreun clopot de-aripi să mă lege,
Ca cu al lui vuiet să mă şi ucigă...

Deci deschide-mi uşa, iar de nu, m-oi duce
Ca să răpesc cuibul vrunii rândunele...
Deschide-mi, fetică, să-ţi dau floricele,
S-auzi de la mine vorbişoare dulce;

Să-mi vezi feţişoara câtu-i de frumoasă,
Ş-aripile mele cât sunt de uşoare,
Şi să-mi vezi guriţa ce miros revarsă,
Care covârşeşte ori pe care floare.

Mi-i frig, căci sunt gingaş, umbra mă îngheaţă,
Iar ţie nu-ţi pasă de rugile mele;
Deci deschide-mi uşa, ca să-ţi dau mărgele,
Şi tu mă-ncălzeşte în a tale braţe...

Ori ce să-ţi dau, spune, ca să-mi deschizi mie?
Fotă îngerească, sau colan de zână,
Sau să-ţi ghicesc nunta când are să-ţi fie,
Sau de-a ta ursită de-a fi rea sau bună.

Dar a mea suflare geaba abureşte
Stecla la fereastră, căci tu prepui poate
Că-s flăcău ce umblu să te-amăgesc noapte,
Iar nu zburătorul ce se tânguieşte...

Aşa zburătorul plângând se tot roagă,
Şi la săhniş uşa s-au deschis îmi pare,
Căci s-aude şopot şi vorbă de şagă.
. . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Deci ghiciţi, fecioara cui au deschis oare?