Îndesară doamnă-n ţară,
Toată noaptea-mpărătiţă,
În zori ca o văduviţă,
Amiază călugăriţă...

(Cântec vechi al unei doamne nenorocite.)

I

Nouri groşi acoperise a stelelor strălucire,
Şi ceaţă de promoroacă pudruia codrii pustii,
Crivăţul cu-a sa suflare împrăştie pustiire,
Lăsând urme de pieire pe dealuri şi câmpii.
Pe domnii codrilor, brazii, pe stejarii cu virtute,
Îi zbuciuma cu-al său vifor, să i se plece gemând,
Şi zburând peste-a lor vârfuri drepănate sau căzute,
Pân-în locuri depărtate ducea viscol şuierând.
Iar scârboasa cucuveică ţinterimul părăseşte,
Şi cu-al său fioros ţipăt, vaiet şi moarte vesteşte.

Tocmai atunci şi Gafiţa de-al său amat interită,
Se trăgea mai de tot moartă spre bordeiul părintesc,
Căci neprihănita fată, de Iancu ademenită,
Pentru dânsul înşelase pe părinţii ce-o bocesc;

Pentru dânsul defăimase a sale amici iubite...
Încât orbind-o păcatul, făr’ să ştie au greşit,
De şi-au părăsit părinţii şi datoriile sânte,
De şi-au pângărit şi legea şi de s-au ticăloşit.
Şi pentru aşa greşeală Gafiţa nenorocită
De Iancu fu ruşinată, de Iancu fu urgisită.

Ea fuge acum de dânsul, neştiind ce drum apucă,
Rătăceşte desperată, prin pustiii fioroşi,
Unde când era ea mică mergea cu a sa mămucă,
De culegea floricele prin acei codri tufoşi.
Noaptea acum îi ascunde cu a sa întunecare
Cărăruşa cunoscută, a căsuţei părinteşti;
Plânge sărmana şi strigă: "Oh! când să vă găsesc, oare,
Locuri unde văzui zarea vieţii copilăreşti!!!"

Un năprasnic vânt atuncea nourii groşi despicară,
Printre carii raza lunii rătăcitei i-au ivit
A părinţilor ei casă: unde s-au căzut să moară...
Decât să păcătuiască cu bărbarul ce-au iubit;
Ea aude izvoraşul a căruia vălurele
Dezmierda odinioară sânul ei neprihănit;
Şi în sfârşit năduşită de suspinurile grele
Apucă către căsuţă cărăruşa ce-au găsit;
Acolo numai sperează, la a părinţilor sân,
Păcatul să-şi pocăiască şi s-aline al său chin.

Abia ajunge la uşa părinteştei sale case,
Şi biata fată simţeşte fiori reci în trupul său...
"O, dragilor părinţi, zice. Oh! cât mă umpleţi de groază,
Oh, braţele îmi deschideţi în care să m-arunc eu..."
Apoi ascultă... şi, iată, urechea sa cu priinţă
I s-au părut că aude un glas foarte mângâios,
Dulce chiar ca a mămucăi... aşadar, cu umilinţă,
Ea aşteaptă sau iertare, sau vrun blestem fioros.

Tocmai atunci a sa maică împreună cu-al său tată,
Şezând amândoi pe vatră în gânduri acufundaţi,
Îşi spuneau făr’ să grăiască de nenorocita fată,
Prin duioasă cătătură a ochilor lăcrimaţi;
În sfârşit, maică-sa curmă acea tăcere cumplită,
Zicând: "În acest ceas poate Gafiţa, cu-al său amat,
În sânul îmbelşugării vieţuieşte fericită,
Negândind la sărăcia părinţilor ce-au lăsat"...

Ce-mi pasă, zise bătrânul, dacă la noi nu gândeşte,
Ce-mi pasă de-a ei măreţă! Aibă-şi parte de noroc,
Căci înşelătorul care pe ea astăzi o iubeşte
Mâine poate s-o izgonească şi să-şi ieie alta-n loc.
Iar odoarele ce poartă pe fruntea ei cu mândrie,
Va trebui să le-ntoarcă acei ce s-au fericit,
Cum şi-naltele palaturi cărora le-au dat protie,
În locul căsuţei noastre de unde au pribejit.
Şi atuncea, ruşinată, va ajunge la pieire,
Pe aceste locuri triste, pe-aproape de-ai săi părinţi;
Şi vei vedea pe Gafiţa umblând ca o nălucire,
Pân’ va cădea ca o pârgă unei zadarnice căinţi".

"Oh, vie draga mămucăi! atunci maică-sa strigară,
Şi dac-a sa căinţă va fi din suflet curat,
Oh, noi vom uita, moşnege, a sa faptă de ocară,
Silindu-ne să s-aline şi al său cuget mustrat..."
(Cine nu poate cunoaşte graiul unei maici duioase?)
"O, Doamne! zise bătrânul, dar să trăiască-i cu cale
Păcatul cu fapta bună într-un lăcaş la un loc?"

"Gândeşte că al ei sânge este din vinele tale"...

"Cine mă defaimă-odată eu de rudă nu-l cunosc."

"Gafiţa-i a noastră hulă, însă ea-i a noastră fiică"...

"Oh! nu-mi aduce aminte de un drit ce l-au pierdut,
Căci ea ne-au prădat de cinste, făr’ de milă, făr’ de frică
Când noi o iubeam pe dânsa mai mult decât s-au căzut.
Adu-ţi aminte de ziua grozavă şi de pieire,
Când am aflat de-a ei fugă ş-a plânge am început,
Că pătruns de-a tale lacrimi, de-a ta scârbă peste fire
Uităi şasezeci de ierne ce peste mine-au trecut;
Ş-am alergat ca un tânăr după carul ce răpise
Pe nelegiuita fiică, dar să-l ajung n-am putut;
Căci în repedea sa fugă vederile îmi orbise,
Cu colbul ce ridicase pân’ s-au făcut nevăzut...
Dar, în sfârşit, către sară, după multă alergare,
Când am găsit ticăloasa în al său mândru palat,
I-am cerut câteva ore să-mi dea măcar ascultare,
Gândind s-o fac să-nţeleagă c-au făcut mare păcat;
Având speranţă că poate voi deştepta fapta bună,
Ce din frageda sa vârstă învăţase de la noi.
Ah, dar nemulţumitoarea, cu a sa spurcată gură,
Au zis ciocoimei sale să mă-mpingă înapoi...
Şi servii, cu obrăznicie ce Gafiţa întărtase,
Au defăimat făr’ de milă părul meu cest înălbit...
Deci cât au strălucit luna cu razele mângăioasă,
Am şezut pe pragul porţii, rugând-o ne-ncetat
Să-i fie milă de mine şi de-a sa maică duioasă.
Însă răsunetul numai ruga mea au repetat;

Iar când după miezul nopţii luna se întunecară
De negurile cernite ce se ridica din vâi,
Eu mânios pe Gafiţa că cumplit mă defăimară
Şi plângând cu de foc lacrimi acest fel o blestemai:
"Dumnezeu îmi este martor de scârbă şi de necinste
Ce mi-au pricinuit fiica nevrând a mă mai vedea;
Apoi dar mă jur pe lege şi pe-aceste lacrimi triste
Că fiica ce mă alungă de-acum nu este a mea.
O, Doamne, tu-i răsplăteşte cu a ta dreaptă urgie
Ca însumi să văd cu ochii că cumplit i-ai răsplătit,
Osândeşti-o făr’ de milă, umileşte-i sumeţia,
Ca s-ajungă cerşetoare la mine pâine cerând.
Uşa mea, ce totdeauna săracilor primitoare,
Ei numai se va închide, fără o a milui;
Ş-al meu blestem s-o ajungă la sfârşitul vieţii sale,
Precum m-au ajuns la suflet fapta ce m-a necinstit..."

Acest blestem, o, Gafiţo, pentru tine fu osândă,
Deşi astăzi a ta maică s-o îmblânzească cercă;
Şi măcar că a ei rugă, cu a tătâni-tău unită,
Către drept judecătorul ca tămâia se urcă;
Dar acum folos nu este. Căci Dumnezeu nu ascultă,
Şi pământului întoarce ruga pentru fărdelege;
Aşadar, fiind pe dreptul de tatăl tău osândită,
Se cade cu umilinţă păcătosul cap să pleci.

II

Iată viscol se stârneşte, de peste munţi năbuşeşte,
Şi peste pământ răstoarnă nori de omăt încărcaţi,
Încât mesteacănul geme, se zbuciumă, se-ndoieşte,
Se rumpe şi trăsnind cade peste brazii dezbinaţi;

Iată-ncetă şi izvorul în munte să mai răsune,
Ca când îl cuprinse moartea, val peste val îngheţând;
Asemenea şi şivoiul ce curgea cu repegiune,
Cu butucul rumpt de dânsul, se încleştase sleind.
Iar Gafiţa, leşinată pe prispa de lângă casă,
Se trezeşte zbuciumată de durere şi de chin;
Şi simte că vântul rece o pătrunse pân’ la oase
Şi că-i prefăcu în gheaţă ţâţişoarele în sân.
Simţeşte că coasa morţii la inimă o ajunge...
Se înfioară de dânsa, şi în suflet o durea!

Însă ce ticălos oare de moarte îndelung fuge?
Deci şi ea, nenorocita, s-o întâmpine dorea...
Dar, iată, zări prin uşă în cuptorul din căsuţă
Câţiva tăciunaşi pe vatră ce când şi când scânteia,
Şi-ndată raza speranţei în sufletul ei s-aţâţă;
Deci se scoală şi prăvale zăpada de peste ea,
Se târâie către uşă, întinde mâna cu frică,
Se atinge de lăcaşul de ea însuşi pângărit...
Şi iată i se năzare ca o cumplită nălucă
Mustrările şi blestemul părintelui amărât;
Ochii săi se-nfiorară, se par a-l vedea în faptă,
Că au ieşit înainte-i s-o împingă ne-ndurat,
Şi ca când vine la dânsa cu o mână ridicată,
Să lovească făr’ de milă pe-al său copil blestemat...
Atunci ea în genunchi cade şi tremurând îşi întinde
A sale mâini veştezite la umbra ce cunoscu.
Vrea s-o roage, dar nu poate, căci ale sale cuvinte,
Sfărmându-se de suspinuri, în lacrimi se prefăcu...
Într-acest fel totdeauna sufletele ovilite
Sunt îmbulzite de scârbă, se bântuiesc ne-ncetat,
Până ce cad ca o jertfă sfărmată şi umilită,
Mai ales când pierd speranţa, fiind cugetul pătat.

Iată-ncepu să mijească şi a zorilor ivire,
Pe măgurile-nalbite a munţilor pregiuraşi,
Iar bătrânul adormise... şi-n somnul cu răsărire
Îşi spunea amărăciunea sufletului pătimaş,
Curgându-i pe obraji lacrimi şi gemând cu întristare;
Atunci bătrâna muiere, soţia ce-l străjue,
Din somnul greu îl deşteaptă cu mâna tremurătoare
Şi-l întreabă ce visară şi ce prin somn băiguie.

"Femeie, bătrânul zise, ea este aici sosită,
Căci eu o văzui aieve, ea la mine se uita,
Plângând, cerând iertăciune, întru adevăr căită.
A mea fiică, draga tatii, picioarele-mi săruta,
Şi eu cu posomorâre părea că-i făceam mustrare,
Că ne-au lăsat făr’ de milă, şi ruşine ne-au făcut;
Iar tu, sărutându-mi mâna, mă rugai să-i dau iertare.
Am iertat-o, şi Gafiţa pe pieptul meu a căzut!
Atunci şi Dumnezeu parcă, cu milă nemărginită,
De blestem o dezlegară, văzând-o pocăită“...
Spuind aceste, bătrânul îşi ştergea genele sale,
Şi în pripă ies-afară din al său bordeieş trist,
Iese, şi se poticneşte de o tristă arătare,
De-o femeie jos căzută lângă pragul troienit...

"Dar se poate, el strigară, nemernică, ticăloasă,
Să te găsesc aici moartă şi să nu-mi cei ajutor!?
Au inima ta-ngheţată nu ţi-au spus că a mea casă
Primeşte şi hrăneşte vie orice călător?"
Deci s-apropie, ridică şi cunoaşte... ah! pe cine?
"Ah, fiică, fiică amată, păcatul tău te-au ajuns,
Ş-al meu blestem cu cruzime întărtă cerul pe tine"...
Atunci şi bătrâna maică vine cu răcnet şi plâns

Strigând: "Aceasta-i Gafiţa, draga mamei copiliţă,
Speranţa vieţii mele, ce la sânu-mi au crescut!"...
Şi ridicând-o, bătrânii au intrat-o în căsuţă,
Încălzind cu a lor piepturi trupul degerat şi ud;
Ş-aţâţând focul o ţine tatăl pe a sale braţe,
Şi iată că ea învie la pieptul tatălui său;
Dar ameţeala de moarte orbindu-i ochii cu ceaţă,
Nu cunoaşte pe-al său tată după aşa leşin greu,
Şi zice cu umilinţă: “Oricine eşti, om bun, du-mă
Pe zăpada de afară, unde se cade s-aştept
Vrednica mie osândă şi suflarea de pe urmă...
Ah, dar ce văd! tu eşti, tată, ce mă ţii strânsă la piept?
Tu eşti, mamă, lângă mine? părinţi plini de bunătate,
Uitat-aţi a mea greşeală şi blestemul ce mi-aţi dat?
O, maică, ce mai plângi încă fiică plină de păcate!...
O, milă! o, dragă tată! demnă sunt eu de iertat?
Demnă sunt de îndurare? vrednică-s de-a voastră milă?
Când eu să mor se cuvine... vai mie! iar să vă las...
O, soare, ce-mi era astăzi de groază a ta lumină,
Acum, văzându-mi părinţii, cu drag aş fi mai rămas,
Ei mă iubesc, ei mă iartă, apoi viaţa mi-i dragă...
Dar ce folos când în mine simt că sângele se-ncheagă!"

"Doamne, şi se poate astăzi, zise bătrâna mâhnită,
Să-mi văd fiica totodată că s-au căit ş-au murit...
O, zi pentru noi cumplită! o, fiică mult ticăită!"

"Cerul, au răspuns bătrânul, pe fiică ne-au dăruit,
Deci, trăieşte, o, Gafiţo, şi vom trăi împreună..."

"Am trăit destul în lume... Taică, lângă mine şezi,
Maică, vin, te rog, aproape, iar tu, vrednice de ură,

Pentru care eu mor astăzi... vino astăzi să mă vezi;
Vino, boier făr’ de cuget, de priveşte a ta faptă,
Şi de mine nu te teme, măcar că m-ai înşelat:
Căci orişice răsplătire a face să ţi se poată,
Eu nu vreau, căci chip nu este să uit pe cel ce-am amat...

Eu rog cerul să te ierte, să nu-ţi facă răzbunare,
Şi fulgerul să nu ardă pe înşelătorul meu;
Dar când vei afla vreodată de-a mea suferinţă mare,
Fie destul pentru mine un suspin din pieptul tău"...
Zicând aceste, ea strânge c-o mână mai de tot moartă
La inima sa pe maică, iertăciune ei cerând...
Iar cu cealaltă apucă mâna mâhnitului tată,
O duce la a sa gură, o sărută suspinând,
Şi prin suspin îşi dă duhul uşoara de minte fată.

(Răsplătirea vă-ngrozească, tinerilor desfrânaţi!
Iar voi, amate fetiţe, lesne nu vă înşelaţi.)